Autor: Virgiliu Gheorghe
Rating:

Spre deosebire de Homo videns. Imbecilizarea prin televiziune şi post-gândirea, cartea lui Giovanni Sartori despre care vorbeam acum două săptămâni, amplul studiu al lui Virgiliu Gheorghe (a cí£rui primí£ parte o constituie volumul de faţí£) îşi propune sí£ identifice cât mai detaliat toate mecanismele nocive utilizate de televiziune. Autorul, deşi îşi orienteazí£ discursul şi pe aspectele dí£uní£toare pentru conştiinţa moralí£ şi religioasí£ a omului şi porneşte de la premise chiar mai uşor de înţeles decât ale lui Sartori ("orice înlesnire excesiví£ adusă în serviciul unui simţ, al unei funcţii, al unui organ atrage dupí£ sine un efect de amputare a acelui simt, a acelei funcţii, a acelui organ" ), ajunge la aceeaşi concluzie cu profesorul italian, aceea cí£ "televiziunea remodeleazí£ omul în întregime".

Partea I- Efectele comunicí£rii audio-video asupra dezvoltí£rii şi funcţioní£rii creierului, acoperind primele douí£ sute de pagini, poate fi rezumatí£ într-o listí£ pe cât de înfiorí£toare, pe atât de adeví£ratí£ de ştiaţi cí£ - uri. Sintagma de "imbecilizare" pe care editorul român a folosit-o pentru traducerea titlului original al lucrí£rii lui Sartori pare chiar mai potrivită în contextul trasat de acest capitol.

S-a descoperit cí£ în dezvoltarea normalí£ a creierului uman, nu numai factorii genetici sunt relevanţi, ci şi experienţa, stimulii, semnalele pe care creierul le primeşte permanent. Existí£ o perioadí£ optimí£ pentru primirea anumitor stimuli pentru ca mintea noastrí£ sí£ se poate dezvolta normal. Stimulii optimi sunt cei care provin din afecţiunea pí£rinţilor, din înví£ţarea treptatí£ a limbii, din pí£strarea unui permanent contact interactiv cu realitatea etc. Se observí£ în aceastí£ primí£ parte, cu o subtileţe nemaipomenití£ a analizei, un efect pervers al televiziunii : aceea cí£ oferí£ (când oferí£) iluzia înví£ţí£rii prin joc, prin spectacol, prin efectul special. Or, copilul când se joací£, când exploreazí£, ia lucrurile în serios, înţelege bine că demersul lui este şi unul al cunoaşterii, nu numai al plăcerii. Mai mult, în loc sí£ descopere singuri lumea înconjurí£toare, sí£ se mire de întâmplí£ri şi sensuri, sunt obişnuiţi sí£ aştepte ca înţelesurile sí£ li se descopere singure dinaintea ochilor. Fireşte, în lipsă de activitate, creierul intră în stand-by, iar nechezolul catodic, substitut de viaţă, devine de-a dreptul otrí£vitor.

Când privim la televizor, ne spun studiile de specialitate, undele cerebrale trec din starea beta în starea predominant alfa şi teta. Ce înseamní£ aceasta, concret? Undele beta apar în creier "pe parcursul proceselor de gândire, de analizí£ şi decizie" când mintea noastrí£ se concentreazí£ asupra unei sarcini. Undele alfa şi teta - de o frecvenţí£ mai micí£ - domină activitatea corticală când suntem relaxaţi, respectiv când suntem în starea de somn uşor. Ce înseamní£ aceasta şi mai concret? Că în mod real gândim mult mai puţin atunci când ne uití£m la televizor.

S-a mai constatat - lucrarea lui Virgiliu Gheorghe abundí£ în referinţe bibliografice - că "vizionarea TV amorţeşte emisfera stângă şi lasă emisfera dreaptí£ sí£ îndeplineascí£ toate activití£ţile cognitive". Cine sunt emisfera stânga şi emisfera dreaptí£? Prima este responsabilul cu "organizarea, analiza şi judecata datelor primite", iar a doua are în fişa de post procesarea informaţiilor în întregul lor, "determinând rí£spunsuri mai degrabí£ emoţionale decât raţionale (logice)". Adicí£, neurologic vorbind, nu suntem pe deplin conştienţi când privim la televizor, fapt confirmat şi de alte sute de studii (citate din lucrarea lui J. Mander - Four arguments for the Elimination of Television) care au ajuns la concluzia complementară că mişcarea ochilor şi gândirea sunt douí£ procese legate în mod direct.

Creierul uman este alcí£tuit din paleocortex (în principal sistemul limbic) şi cortex. Prima unitate este "centrul fiziologic al emoţiilor", selecteazí£ informaţiile înainte de a trimite cí£tre cortex pentru cí£ acesta sí£ le prelucreze. Tot el este "sediul impulsurilor şi al acţiunilor imediate, negândite, cele ce presupun o participare intensí£ şi reacţia spontaní£". Cortexul, cea mai importantí£ parte a creierului uman, este sediul tuturor proceselor mentale superioare, al reflexiei şi limbajului, al gândirii abstracte - adicí£ a tot ceea ce ne diferenţiazí£ din punct de vedere neurologic de animale. Din cauza vitezei foarte mari de derulare a imaginilor şi a acţiunii pe micul ecran, sistemul limbic nu are timpul necesar filtrí£rii normale a informaţiei cí£tre cortex (timp pe care, altfel, stimulii din realitate sau din actul lecturii i-l acordă cu prisosinţă). Ce se întâmplí£ atunci? Ca într-o cetate sub asediu, mintea noastră nu se mai poate apăra, iar informaţia pí£trunde nefiltratí£, nesortată conform capacití£ţii naturale a creierului. Acest lucru, avertizeazí£ Jerry Mander, Valdemar Setzer, Fred şi Merrelyn Emery sau Marshall McLuhan, favorizeazí£ trimiterea mesajelor direct în subconştient.

Efectele sunt mai funeste decât s-ar aştepta orice pesimist. Sub influenţa televizorului, creierul se modifică structural, mai ales la vârste fragede. Dintre numeroasele consecinţe menţionate în volum, voi enumera numai câteva :

- diminuarea considerabilí£ a capacití£ţii de înví£ţare (imaginea nu este un bun stimul pentru înví£ţare, ca dovadă studiul lui Stern care concluzioneazí£ ca 51 % din cei chestionaţi au fost incapabili sí£ indice mí£car un titlu de ştire dintr-un întreg program informativ urmí£rit cu câteva minute înainte!). În aceastí£ privinţí£, cititorul este atenţionat asupra faptului cí£ deşi pí£rinţii sunt adesea mândri de cunoştinţele dobândite de micuţi de la televizor, acelea nu sunt decât nişte cunoştinţe incidentale, datorate nu unei structuri cognitive articulate, ci simplei capacití£ţi de absorbţie şi reproducere a informaţiei (aceeaşi pe care o au, la o turaţie mult diminuatí£, papagalii vorbitori). În realitate, sub asediul imaginilor succedându-se rapid, stimulându-i violent simţurile, copilul este privat de posibilitatea de a-şi crea singur în minte, propriile imagini, scenarii şi ipoteze.

- deficienţe de înví£ţare - LD - learning disabilities (sindrom cu care, afirmí£ dr. Margaret Wang, specialist psihopedagog, au fost diagnosticaţi în 1988 în jur de 15.000 de elevi americani sí£ptí£mânal! ), corelat cu ADHD - deficienţe de atenţie şi hiperactivitate, afecţiune de care suferí£ astí£zi o treime din copiii americani şi nu numai.

- incapacitatea de a asculta cu atenţie - în zilele noastre, teletinerii percep numai cca. 180.000 sunete, spre deosebire de cei de acum 25 de ani, apţi a distinge aproximativ 300.000 ;

- dependenţa - nu mai este azi un fapt nou că în lume sunt sute de milioane de oameni dependenţi de televizor. Studiile sociologice arată că oamenii - chiar plí£tiţi sí£ nu se uite pentru o perioadí£ la televizor - sunt incapabili de a-şi respecta angajamentul. Explicaţia nu este deloc una complexă: având în vedere starea de relaxare rapidí£ pe care TV-ul o livreazí£, omul se obişnuieşte treptat cu pasivitatea, aşa cum s-ar obişnui cu un drog. Confortul provoací£ slí£birea funcţiilor normale ale organismului, încercând sí£ li se substituie ;

- epilepsia TV (crize convulsive apí£rute la persoane neepileptice în timpul vizioní£rii programelor de televiziune), care ajungea în 1998 la cote uluitoare precum 8 la mie în Franţa sau Japonia. Tot în Japonia, tot în 1998, la 16 decembrie, 700 de copii (!!) au fost transportaţi de urgenţí£ la spital, dupí£ vizionarea unui episod din desenele animate Pokemon, în care personajul Pikachu "se afla în mijlocul unei explozii de luminí£" ;

- efectul hipnotic al televiziunii - atunci când privim la televizor, suntem decuplaţi de la lumea înconjurí£toare. Acest fapt este cauzat de frecvenţa uriaşí£ a imaginilor proiectate pe ecran (într-o singurí£ secundí£, sursa emiţí£toare de luminí£ "clipeşte" de " 25 sau 30 de ori, iar creierul percepe aceasta), dar şi a schimbí£rilor fulgerí£toare de cadru uzitate (V. Setzer constatí£ cí£ frecvenţa schimbí£rilor de plan variazí£ între 11,5 schimbări / minut la o emisiune obişnuití£ şi cota debilă de 25-30 schimbări / minut la videoclipuri.

Fireşte, dezastrul individual este dublat şi de unul social. În partea a II-a a studiului, autorul demonstreazí£, pe urmele lui Marshall McLuhan, că mediile de comunicare ne influenţeazí£ mai mult decât mesajele care se transmit prin ele. Televiziunea, oricât ar pretinde, nu este capabilí£ de a transmite decât un anume gen de informaţii, stimulenţi ai emoţiei, nu ai reflecţiei raţionale. Mai mult, Virgiliu Gheorghe constatí£ pe baza studiilor trei metode prin care televiziunea este cu adevărat aptí£ de a modela comportamentul individului sau societí£ţii (dincolo de retorica parfumată a "libertí£ţii de opţiune"). Le enumí£r pe scurt :

1. funcţia de agendă a mass-media. Televiziunea, arogându-şi poziţia autoritarí£ de "fereastră cí£tre lume", de "sursă credibilí£", selecteazí£ dupí£ propriile preferinţe ştirile, evenimentele, problemele pe care le considera importante, pretinzând cí£ agenda mediatică este în deplină concordanţă cu preferinţele şi interesele reale ale publicului. Ca urmare, o problemí£ cu adeví£rat relevantí£ pentru o comunitate are toate şansele sí£ rí£mâní£ în umbra mí£runţişurilor. Ecranul nu reflectí£ realitatea, ci o deformeazí£, iar dovadă poate sta orice jurnal de ştiri din România sau de aiurea - avalanşă de bârfe şi nimicuri politice sau sportive, de orori filmate pí£timaş, de tematici şi abordí£ri stupide.

2. efectul de cultivare - O analizí£ desfí£şuratí£ de o echipí£ de cercetí£tori coordonatí£ de G. Gerbner pe o perioadí£ de 13 ani concluzioneazí£ existenţa a 410 teme, idei şi simboluri recurente în mesajele televizate. De asemenea, se pare cí£ telespectatorii care se uití£ la televizor peste 4 ore pe zi au o tendinţí£ mult mai mare de a da crezare "valorilor, faptelor şi ideologiilor dominante" (e.g. dependenţii de televizor, rupţi de lumea realí£, consumatori aprigi de "ştiri de la ora 5" supraestimeazí£ riscul de a deveni victimí£ unei violenţe). Emiţând în flux continuu, cuprinzând o plají£ uriaşí£ de telespectatori, pretinzând credibilitatea programelor difuzate (construite pe aceleaşi şabloane, forţând creierul uman sí£ urmí£reascí£, în inerţie şi reflex, aceleaşi trasee de gândire), televiziunea este fí£rí£ îndoialí£ un excelent deformator de opinie.

3. dictatura opiniei publice sau spirala tí£cerii - W. Lippmann, cunoscutul politolog american, constatí£ cí£ ne-am obişnuit sí£ ne raportí£m la "opinia publicí£" ca la un lucru sacru, infailibil. Orice act, oricât de nociv sau de imoral, dací£ poartă avizul opiniei publice, trebuie impus tuturor. Nu e greu de înţeles cí£ cei care controleazí£ mass-media au acces, prin urmare, la instrumentul optim pentru manipulare. Prof. P. Dobrescu observí£ (pe baza unui articol de specialitate aparţinând lui E.M. Neumann) ca aşa-zisa "majoritate" în numele cí£reia, conform principiului schilod "publicul asta cere" este una simbolicí£, nu statisticí£. Se produce astfel o separare : cei care susţin un anumit comportament - chiar deviant, depravat, periculos - apar mai des la televiziune pentru "a milita", în timp ce aceia care sunt împotriva acelui comportament, chiar dací£ sunt majoritari, vor tí£cea intimidaţi pentru a nu cădea victimă blamului, fiind deci mai puţin reprezentaţi în public, încurajând prin absenţa lor discursul celorlalţi. Ca urmare, de pe poziţia ei "omniscientă" şi "omnipotentă", televiziunea poate impune progresiv orice fel de atitudine.

Promovând o mentalitate nihilistă, "structurată" pe pilonii eroticului, violenţei şi magicului oferiţi ca manifestí£ri normale ale eului, televiziunea ne transformă din oameni lucizi, apţi de a dezvolta singuri raţionamente, în consumatori lacomi ai nimicului colorat, obezi fizic, dar vlăguiţi mental şi sufleteşte, în Arguşi graşi şi înapoiaţi.

Scrisă de Silviu Man