Autor: Marian Coman
Rating:

Nopţi albe, zile negre ar fi trebuit să-mi parvină încă din septembrie, însă din motive obiective am amânat "întâlnirea" cu acest autor despre care, vă spun sincer, auzisem foarte puţin. Şi asta pentru că de-a lungul "experienţei" mele cu privire la cărţile pe care le citesc, m-am învăţat să aleg cărţi cu o anumită topică/stil. Şi uite că am riscat acum să aleg o carte despre care nu ştiam absolut nimic, poate doar că are o copertă impresionantă stil Salvador Dali. Poate acesta este şi motivul iniţial pentru care am dorit să citesc cartea lui Marian Coman Nopţi albe, zile negre.

Îmi vine greu să vorbesc despre romanul de debut al autorului român tocmai pentru că fie s-au spus prea multe, fie prea puţine. Şi cu toate acestea nu pot să nu îmi exprim plăcerea de a fi citit un astfel de roman. Indiferent cum, aplaud iniţiativa grupului Tritonic care a reuşit să promoveze şi autorii români contemporani. Ceea ce m-a impresionat în scriitura lui Marian Coman a fost fluiditatea fiecărui rând citit, astfel încât nu am mai putut lăsa cartea din mână din momentul în care am început-o. Rezultatul? Am devorat-o pur şi simplu!

La prima vedere Nopţi albe, zile negre pare un roman SF compus dintr-o serie de povestiri. Şi cu toate acestea mă abţin de a-l încadra aici şi asta pentru că fantasticul povestirilor se comune din amintirile copilului crescut cu cheia la gât ori din adolescenţa frustră. Cartea este o culegere de mici povestiri care parcă nu au nici o legătura una cu alta. Cu toate acestea, pe măsură ce înaintezi în lectura romanului vezi o membrană care leagă fiecare istorioară una de alta pentru a crea tabloul generaţiei noastre (a celor născuţi în anii "™70-"™80). Ce mi-a plăcut cel mai mult a fost povestea "Nopţi albe, zile negre", cea care dă şi titlul romanului, cea care creează un liant între incipitul şi sfârşitul cărţii, o lume extraordinară pe care am savurat-o de la un capăt la altul. Naratorul îşi pierde şi-şi regăseşte memoria în permanenţă, căutând ceva de care să se agaţe, să găsească ceva stabil, o amintire, o voce ori pur şi simplu un gest ("Târziu, după foarte mult timp, pe vremea când mă mutasem iar la Bucureşti" într-o dimineaţă dintr-asta, la Metropolis, s-a întâmplat ceva. Spaţiul a devenit plan şi m-am pomenit închis, înghesuit în ceva mic. Aşa, ca-ntr-o nucă. Secvenţe, imagini, lumi diferite, universuri întregi au alunecat dintr-o datî în mine" Şi abia atunci mi-am amintit totul").

Este greu pentru mine să mă apuc să vă relatez rezumatul romanului întreg şi asta pentru că v-aş strica poate plăcerea de a-l citi pe Marian Coman. Sunt unele texte la care este aproape imposibil să rezumi acţiunea fără a le strica farmecul. Aşa este pentru mine Nopţi albe, zile negre. Vă spun că este un roman-dramă, în care fiecare personaj cunoaşte durerea, tristeţea, singurătatea şi nu în ultimul rând, simte moartea aproape. Cu toate acestea nu este un roman morbid, mă feresc de astfel de caracterizări. Marian Coman a reuşit să dozeze corespunzător procentul de negru.

Un alt lucru care m-a impresionat la acest roman a fost existenţa conştiinţei personajelor, care trăiesc drama de a le fi şterse memoriile cu radiera şi rescrise de către un autor anonim. Cred că stilul acesta mi-a amintit în treacăt de nuvela REM a lui Mircea Cărtărescu, realizând o conexiune între acest autor-narator şi păianjenul lui Cărtărescu. Indiferent cum, Marian Coman a reuşit să mă facă să-l citesc şi să îmi rămână întipărit în memorie romanul său de debut Nopţi albe, zile negre. Şi asta pentru că deşi pare la prima vedere o carte de week-end, una facilă, în spatele coperţilor se ascunde o lume subterană care îşi întinde tentaculele şi îşi cuprinde cititorii. Rămâne de văzut dacă noi reuşim să vedem mâna aceasta invizibilă în final când întoarcem ultima filă.

Nopţi albe, zile negre este romanul pe care-l recomand azi cu multă căldură, scris de un autor român contemporan într-un mod cu adevărat greu de încadrat. Poate că aşa reuşim să vedem în mulţimea de scriitori - originalitate şi acel stil inconfundabil!

Scrisa de Cristina Teodorescu