Acum puțin timp vă povesteam despre o campanie inițiată de Editura Nemira: „Superlibrarii". Campanie care vă îndeamnă să spuneți povestea librarului special din viața voastră :).

Tot atunci vă promiteam o serie de interviuri cu aceste ființe minunate, librarii. Iată câteva răspunsuri date de librari de la Librăriie Humanitas din țară la o serie de întrebări.

Întrebări:

1 În „Viaţa de poveste a lui A.J.Fikry”, cartea recent publicată de Editura Nemira, personajului principal i se schimbă viaţa complet în momentul când pierde un manuscris foarte important pentru el. Ţie ţi s-a întâmplat aşa ceva? Care e cartea la care ții cel mai mult, dar pe care ai pierdut-o, împrumutat-o și recuperat-o mai târziu?

2 Spune-ne cea mai haioasă/literară întâmplare din viața ta de librar/întamplarea care te-a făcut să ajungi librar.

3 Există librarul ideal? Dar cititorul ideal?

Guţu Adina, Galați

1 Cartea de care nu m-aş putea detaşa din punct de vedere literar este „Crimă şi pedeapsă” de F. N. Dostoievski, întrucât mi-a marcat perioada adolescentină şi mi-a trezit interesul către contrastantul şi măreţul spaţiu al scriitorilor ruşi.

2 Nu aş putea spune că am avut o întâmplare care m-a făcut să ajung librar însă, mi s-ar potrivi expresia „Ai grija ce-ţi doreşti că s-ar putea să ţi se întâmple...” întrucât acum pot spune că da...sunt...librar.

3 Consider că un librar nu ar trebui să fie construit după un anumit tipar pentru a fi plăcut de către cititor ci doar să aibă un pic de spontaneitate şi să-l acapareze pe cititor în mirificul spaţiul al unei librării.

Alexandra Leopa, Galați 

1 Cărțile ocupă un loc important în viața mea, așa că „meseria” de librar era în top atunci când auzeam clasica întrebare „Ce vrei să te faci când vei fi mare?”. Astfel, e de înțeles cum lipsa unei cărți devine o adevărată tragedie demnă de Fahrenheit 451: toată cultura lumii stă în mâinile celui căruia i-am împrumutat cartea. Același sentiment m-a încercat în momentul în care am decis să ofer cuiva exemplarul meu din Jane Eyre, știind că achiziționasem deja un exemplar din 1956 pe care să-l adaug colecției mele de cărți vechi, dar care urma să ajungă prin curier. Astfel, acea perioadă în care nu dețineam nici un exemplar în apropierea mea m-a neliniștea atât de tare încât mă chinuiam să îmi aduc aminte pasaje din carte, ca, în cazul în care rămân fără nici un exemplar, sa o pot „citi” din amintiri. Cartea, însă, a ajuns întreagă după câteva zile și cu ea revenit și liniștea mea sufletească.

2 De asemenea, am avut norocul de a ocupa un post de librar în orașul meu, o oportunitate incredibilă deoarece am ocazia de a interacționa cu oameni de cultură din micuțul orășel în care locuiesc, dar și de a întâlni oameni diferiți și interesanți. Astfel, după numai o săptămână poți face o clasificare a cititorilor ce trec de ușile librăriei. Cea mai amuzantă mi se pare categoria cititorilor confuzi: doresc o carte însă nu știu autorul... nici editura sau titlul, dar pot băga mâna în foc că are coperta alba și cu un clovn mare pe ea. Recompensa cea mai mare e acea privire pe care o au când reușești să găsești cartea pe care o doresc, o privire de profundă recunoștință și admirație pentru „acel librar care m-a ajutat să găsesc cartea deși librăria are sute de cărți”.

3 Așa apare ideea de librar ideal, însă eu cred că librarul ideal este acea persoană ce iubește

cărțile, căruia îi place să citească, să împărtășească cu ceilalți ce a mai lecturat și să-i ajute pe cititori când au nevoie de un sfat, de o recomandare. De cealaltă parte, cititorul ideal este orice persoană care dorește să citească, orice persoană pe fața căreia răsare soarele când pășește într-o librărie, orice persoană care știe ce cărți caută dar și cea care doreste recomandări. Astfel, oricine poate deveni cititorul ideal atăt timp cât își dorește.

Ana Maria Mocanu, Galați

1 Una dintre cărţile la care ţin cel mai mult este „Lorelei” de Ionel Teodoreanu. Ea nu a fost pierdută, doar împrumutată, însă returnată la timp. Ceea ce mă face să îmi aduc aminte cu şi mai mare drag de această carte este faptul că a fost folosită drept material pentru cea mai frumoasă declaraţie de dragoste pe o primisem până în acel moment

2 Cred că una dintre cele mai haioase şi plăcute întâmplări din viaţa mea de librar de până acum este faptul că prima clientă careia i-am vândut şi recomandat o carte s-a transformat treptat într-o bună prietenă.

3 Nu cred că există nici librarul ideal şi nici cititorul ideal. Există oameni care îşi dau interesul şi care trec de anumite bariere, încercând să se apropie şi să stabilească o legătură. Există doi prieteni care împărtăşesc un subiect comun, cărţile, şi care discută îndelung de fiecare dată când au ocazia despre ce le-a plăcut sau displăcut, îşi fac unul altuia recomandări şi promit să se revadă următoarea dată când vor supune discuţiei o altă poveste cu alte personaje şi alte locuri neumblate.

Norina Drujescu, Galați

1 Cartea la care țin și îmi place este ​,,Suflete pereche” de Cecilia Ahern. Este o carte care mi-a arătat cum sunt oamenii și ce trăiesc ei în momentul declanșării iubirii.

2 O întâmplare, nu neapărat amuzantă, a fost atunci când mi-am depus prima dată CV-ul la librăria Humanitas, cu o zi după termenul limită, anul trecut în vară.

3 Librarul ideal nu cred că există cum nici un cititor ideal nu există, dar… există speranță în orice. Librarul este un om și nu poate fi perfect, pentru că noi, ca muritori, ne-am născut imperfecți. De aceea librarii au și ei zilele lor bune și rele. Librarii sunt niște îndrumători ai cărților cât și niște deschizători de viziuni, trăiri și umanitate.

Iar cititorul ideal, și nu neapărat, este portretizat în continua sa căutare de nou și cultură, prin atitudinea pe care o are în căutarea cărților ,,bune”.

Ramona Neagu, Galați

1 Pentru unii iubitori de lectură este greu să se decidă la o singură carte de suflet... de obicei fiecare lectură are farmecul ei, care la un moment anume devine deosebit de relevant. Oricum, printre lecturile care au avut o contribuţie aparte la dezvoltarea pasiunii pentru lectură se numără „Portretul lui Dorian Gray", o carte care depăşeşte limitele ficţunii şi intră în sfera acelor lecturi care se dezvăluie periodic, în acele momente în care „viaţa bate filmul".

2 Pentru mine a fi librar era un mare mister, dar din fericire nu am crezut în mitul librarului care are timp să citească în librărie şi tot ceea ce face se încadrează doar în limitele unei activităţi boeme. Însă momentul în care m-am angajat în acest loc de muncă, am conştientizat că există foarte multe aspecte pe care cei din afară nici nu le-ar bănui, lucruri pe care doar după ce le-ai deprins poţi spune că ai devenit librar. După părerea mea, nu te angajezi ca librar, ci devii treptat. În acest proces de devenire sunt incluse mai ales acele istorii în care descoperi cât de important este pentru unii oameni să găsească acea carte potrivită, aşteptată.

Într-un final, pot spune că ceea ce m-a determinat să rămân în acest domeniu şi să devin librar au fost acele frânturi de fericire pe care le-am observat la clienţii noştri atunci când am reuşit să le ofer cartea pe care şi-o doreau de ceva timp sau când recomandarea făcută i-a determinat să se întoarcă în librărie şi să împărtăşească cu noi bucuria lecturii.

3 Ca multe altele, nu cred că există nici librar ideal, nici cititor ideal pentru că ambele sunt nişte „condiţii umane" în veşnică schimbare şi perfecţionare. Cu cât citeşti mai mult, cu atât îţi dai seama că mai sunt atâtea altele de descoperit - pe principiul, „omul cât trăieşte învaţă".

Gabriela Breţcanu, Piatra Neamț

1 Cartea mea preferată este „Cartea Şoaptelor”, al lui Varujan Vosganian. De ce? Deoarece reprezintă cartea memoriilor „armenilor copilăriei mele”. Naratorul păstrează amintirile străbunilor, cărora le dă glas prin Cartea Şoaptelor. Este cartea celor dintr-o lume din care el nu făcea parte, după cum îi spusese bunicul Garabet: „Eu aparţin lumii tale, dar tu nu aparţii lumii mele”. Este povestea armenilor copilăriei, micro-istoria acestora, spusă de copilul-martor la discuţii – Întotdeauna rămâne cineva care să povestească. Te pomeneşti că tocmai el o să fie povestitorul.

2 Când eram mică luam carte cu carte din biblioteca mamei şi începeam să le răsfoiesc. Habar n-aveam să citesc. Dar îmi plăcea mirosul lor. Şi cu cât erau mai groase şi aveau un strop de culoare verde pe copertă, cu atât îmi erau mai dragi. De rearanjat, se ocupa mama. Şi de lipit paginile care se dezlipeau. Acum, că sunt mai mare, fac acelaşi lucru. Dar cu propria-mi bibliotecă. Doar că de data asta citesc cărţile. Cu alte cuvinte, inconştient, de mică mă pregăteam să fac una dintre „muncile librarului”: aranjatul cărţilor la raft.

3 Din punctul meu de vedere nu există nici librar, nici cititor ideal. E cum a zis Nichita Stănescu: „Ce cub perfect ar fi fost acesta de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!”

Dragoș Vatră, Piatra Neamț

1 Una dintre cărțile care m-au marcat profund este „Cercul mincinoșilor". Nu este o carte pe care am pierdut-o sau pe care am împrumutat-o fără cale de întoarcere, dar niciodată nu voi putea spune despre ea că o dețin în totalitate, pentru că de fiecare dată simt că trebuie să mă reîntorc la ea. Întotdeauna mai gasesc câte un sens poveștilor din ea, întotdeauna uit câte un amănunt important din câte vreo povestire și atunci recitesc întâmplarile, le recitesc ca și cum ar fi fost scrise de mine, apoi le pierd din nou în amalgamul lucrurilor pe care vreau să le țin minte, și mă simt ca și cum mi-aș fi pierdut propriul manuscris.

2 Într-o zi am citit o relatare a unui cunoscut scriitor despre un prieten de-al său care i-a mărturisit că nu citise niciodată o carte. Și-a încheiat relatarea spunând că există în lume foarte mulți oameni care nu citesc nicio carte în întreaga lor viață și nu au nicio problemă cu asta. Așa că sunt librar și din dorința de a înclina balanța în partea pe care eu o consider mai importantă.

3 Nu, cred că nu există nici librarul ideal și nici cititorul ideal. Cine s-ar putea denumi astfel? Cine ar avea curajul să spună că a întâlnit un astfel de om? Și nu cred că e nimic rău în asta. De aceea idealul se numește ideal, ca să nu poată fi atins niciodată. Cât privește calea spre desăvârșire, drumul e mult mai important decât ținta, mult mai plăcut și mai folositor.