Iulian Ciocan

Iar dimineaţa vor veni ruşii

Editura Polirom

Colecţie: Ego. Proză

ISBN: 978-973-46-5527-4

256 p.

Preţ: 29.95 lei

- fragment -

Două săptămîni de alergătură inutilă au fost de ajuns ca Marcel Pulbere să înţeleagă cît de dificil e să găseşti un job în urbea cenuşie, înghiţită de tranziţie. La început, tînărul filolog se lăsă ispitit de anunţul dintr­un proaspăt cotidian naţional, care racola de urgenţă reporteri energici şi talentaţi. Determinantă fu însă nu doar tentaţia meseriei reportericeşti, ci şi apartenenţa directorului publicaţiei la breasla scriitorilor. Adevărat era că piesele experimentare ale şefului publicaţiei erau de­a dreptul ilizibile şi­l buimăciseră odinioară pe Marcel într­o măsură mai mare decît paginile bizare ale lui Urmuz, dar cel puţin directorul şi dramaturgul trecea drept un promotor al noului şi un oponent de seamă al păşuniştilor obtuzi. Aşa că – imediat după lectura promiţătorului anunţ – Marcel se duse într­un suflet să caute redacţia ziarului. Ajuns la faţa locului, filologul nostru se frecă la ochi o vreme, cercetînd cu atenţie clădirea dărăpănată care găzduia un depozit angro. Scoase din buzunar bucata de gazetă cu anunţul îmbietor pentru a verifica dacă nu greşise adresa. Nu părea să fi nimerit în alt loc. În cele din urmă descoperi deasupra unei scări care cobora în subsol o placardă strîmbă pe care scria, cu litere decolorate, denumirea cotidianului naţional: Expresul european. Coborî scara, păşind cu grijă pe treptele scrijelite de timpul nemilos, apăsă clanţa murdară a unei uşi de metal şi se pomeni într­un coridor a cărui obscuritate sfida olimpian lumina chioară a beculeţului din tavan. Mijind ochii, stătu în cumpănă cîteva minute. O uşă se deschise apoi de o parte a coridorului, lăsînd un fascicul de lumină, mai viguroasă decît cea a beculeţului, să spintece întunericul şi ţăcănitul enervant al unei maşini de scris să se reverse afară. Un individ agitat, cu un maldăr de hîrtii în braţe, ţîşni din încăpere şi dispăru în capătul coridorului. Marcel se apropie de uşa aceea şi, iţindu­se înăuntru, întrebă unde poate fi găsit directorul. O dactilografă palidă, insomniacă, între două vîrste, îl lămuri cu voce scăzută, continuînd să bată la maşina de scris şi fără să­i arunce barem o privire. Bîjbîind, găsi încăperea şefului, ciocăni în uşă de cîteva ori, din ce în ce mai tare, şi, după ce auzi un muget aprobator, se hotărî să intre.

În camera cu pereţi igrasioşi trona dezordinea. Biroul directorului era năpădit de nişte mormane uriaşe de hîrtii acoperite de un strat gros de praf. Partea cea mai mare a acestor grămezi se compunea din ediţiile anterioare ale cotidianului, ignorate de clienţii chioşcurilor de ziare, şi din volumele de dramaturgie ale patronului, care se vindeau cu ţîrîita numai datorită curiozităţii exagerate a puţinilor scriitori în devenire. Apariţia tînărului îi întrerupse directorului cotidianului naţional scrierea unui nou editorial combativ­sarcastic. Poate din cauza asta omuleanul de 45 de ani era agitat şi nemulţumit.

Exista însă şi o motivaţie pe care un oaspete ocazional cu greu ar fi sesizat­o: jurnalistul era mereu tulburat şi nemulţumit din cauză că proiectele măreţe care­i roiau în cap aveau nevoie de mult mai mult timp pentru realizare decît îi putea hărăzi o viaţă scurtă de om.

Marcel îşi drese vocea şi, cu o convingere uşor diminuată de sediul sub aşteptări al redacţiei, zise că citise anunţul şi vrea să fie reporter.

„Aţi citit cu atenţie anunţul nostru?!“

Patronul se holbă la Marcel ca la un măscărici.

„Fireşte...“

„Am scris în acel anunţ că avem nevoie de reporteri energici şi talentaţi. Ceea ce văd deocamdată e că sînteţi tînăr, foarte tînăr, şi nu ştiu dacă tinereţea e sinonimă cu profesionalismul. Mai curînd e soră cu superficialitatea... Ce experienţă aveţi în domeniul jurnalismului? Unde aţi mai lucrat?“

„Hm... Nu sînt deocamdată experimentat, căci abia am absolvit facultatea. Dar sînt sigur că aş putea...“

„N­o să puteţi mare lucru. Am mai văzut tineri siguri care nu se descurcau. Şi ce facultate aţi absolvit?“

„Filologia, la Braşov...“

„Na­ţi­o bună că ţi­am dres­o!“, exclamă directorul­dramaturg, făcîndu­se roşu ca un rac fiert şi apucîndu­se cu mîinile de cap de parcă ar fi căzut un bolovan peste el.

Reacţia asta ciudată îl făcu pe Marcel să se simtă penibil şi să se întrebe dacă nu spusese cumva vreo inepţie. Lucrurile se limpeziră imediat ce patronul îşi recăpătă elocvenţa: „Măi, tinere, tu parcă ai picat din lună! Eu n­am nevoie de filologi cu capetele­n nori, care numai să lehăie ştiu, ci de jurnalişti adevăraţi, care pot să muleze realitatea pe politica editorială a ziarului. Înţelegi ce vorbesc? Ai ţinut vreodată în mînă un reportofon? Ştii cum se face un reportaj?“.

„Nu am făcut reportaje, dar cred că pot învăţa repede meseria. Ştiu cel puţin că reportajul, aidoma unei proze faulkneriene, trebuie să conţină mai multe puncte de vedere, iar adevărul să fie risipit între acestea...“

„Aoleu, e chiar lucrul de care mă tem cel mai mult, tinere! Voi, filologii, confundaţi viaţa cu literatura. Ştii ce ar însemna să te angajez? Ar însemna să uit de editoriale şi să alerg eu în locul tău toată ziulica prin oraş cu reportofonul în dinţi... Frumos ţi se pare? Eu n­am nevoie de ficţiunile voastre stupide, ci de re­por­ta­je! Ai înţeles?“

Vocea răutăcioasă a directorului îl făcu pe Marcel să se dea cu un pas îndărăt...