Povestiri de ținut în palmă

Yasunari Kawabata

Traducere din japoneză şi note de Flavius Florea

Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu

Humanitas Fiction 2018

- fragment-

Iubita săracilor

Să-şi dea cu lămâie pe piele era unicul ei lux. De aceea pielea ei era albă şi plăcută ca un parfum proaspăt. Tăia o lămâie în patru şi din una dintre bucăţi îşi extrăgea apa de toaletă pentru o zi. Pe celelalte trei felii le acoperea cu hârtie subţire şi le punea cu grijă la păstrare. Fără a-şi răcori pielea sub stimulul blând al sucului de lămâie, ea nici nu putea percepe cum trebuie venirea dimineţii. Ferindu-se de ochii bărbatului, se masa cu zeama fructului pe sâni şi pe coapse. Sărutând-o, el îi spunea:

— Lămâie! Ai ajuns aici înotând într-un râu cu lămâi! Hei, simţind gustul ăsta, mi-a venit chef să mănânc o portocală…

— Desigur, îi răspunse şi, luând cu ea o monedă de nichel de cinci sen, plecă să cumpere o mică portocală.

Vrând-nevrând, renunţa astfel la plăcerea de a simţi lămâia pe piele după baie. În afară de o monedă de nichel şi de aroma de lămâie, la ei în casă nu se găsea nimic. Folosind drept măsuţă de lucru un teanc de reviste vechi, bărbatul scria piese de teatru care nu se vindeau şi, în plus, erau din cale-afară de lungi.

— În cinstea ta am să plasez actul întâi al piesei ăsteia într-un crâng de lămâi. N-am văzut niciodată aşa ceva, dar am admirat în Kii culorile unor dealuri acoperite de mandarini. În nopţile cu luna splendidă de toamnă vin până şi de la Ōsaka mulţi ca să o privească. În lumina lunii, mandarinele pluteau animate cafocurile jucăuşe din cimitire, de-a dreptul ca o mare de vis pe care luceau focurile pescarilor. Dar lămâile sunt de un galben mult mai luminos decât mandarinele. Ar face nişte lumini mult mai calde! De-aş putea obţine efectul ăsta pe scenă…

— Aşa e.

— Nu te interesează?!… Desigur, nu prea sunt eu în stare să scriu o astfel de piesă luminoasă, cu aer sudic. Doar după ce voi deveni cunoscut şi voi avea succes în societate…

— De ce-or trebui oare oamenii să aibă succes în societate?

— Pentru că altfel nu pot să trăiască. Însă reuşita mea este acum foarte îndoielnică.

— N-am nevoie să reuşeşti. La ce-ar servi?!

— Mda, din punctul ăsta de vedere doar, tu ai o gândire nouă. De exemplu, studenţii de azi urăsc bazele pe care se sprijină ei înşişi, sau dacă nu chiar le urăsc, se îndoiesc de ele. Trebuie să le distrugă, iar ei ştiu că vor fi distruse. Chestia asta, reuşita socială, constă în a urca cu o scară pe aceste fundamente despre care se ştie că vor fi dărâmate. Şi cu cât urci mai mult, cu atât este mai periculos. Dar, deşi eşti perfect conştient de asta, eşti presat să întreprinzi această ascensiune, atât de către anturaj, bineînţeles, cât şi de către tine însuţi. În ziua de azi, avansarea pe scara socială înseamnă lipsă de conştiinţă morală. Ăsta este mersul vremurilor. Dar, sărac şi întunecat, eu sunt un tip anacronic. Nu e modernă cea săracă şi diafană ca o lămâie?

— Bine, dar eu nu sunt decât iubita unui om sărac. Bărbaţilor le este suficient dacă reuşesc în societate şi nu se gândesc decât la asta. Însă femeile… femeile sunt doar de două feluri. Iubitele săracilor şi iubitele bogaţilor, atât.

— Nu mai exagera!

— Însă tu sigur o să reuşeşti în viaţă. Crede-mă. Ochii cu care mă uit la bărbaţi nu se înşală niciodată, sunt precum ai zeiţei destinului. E ceva natural, chiar vei avea succes!

— Şi atunci o să te abandonez?

— Bineînţeles.

— Păi atunci, de-asta vrei să-mi împiedici reuşita!

— Nici vorbă! Eu m-am bucurat mereu la fiecare succes! Mă consider ca un fel de cuib în care clocesc ouăle numite „reuşită în societate“.

— Termină cu prostiile! Nu-mi face nici o plăcere să-mi reaminteşti bărbaţii pe care i-ai cunoscut înainte. Iar tu eşti o aristocrată numai prin faptul că-ţi faci toaleta cu lămâie.

— Ah, ce tot spui?! O lămâie costă zece sen, dacă o tai în patru, un sfert înseamnă doi sen şi cinci rin. Atâta fac eu pe zi, doi sen şi cinci rin!

— În cazul ăsta, atunci când vei muri, să-ţi plantez pe mormânt un lămâi?

— De ce nu, eu îmi imaginez o mulţime de lucruri. Când o să mor, n-o să am o piatră de mormânt, doar câteva tablete budiste sărăcăcioase, în schimb, persoane foarte importante, îmbrăcate în morning coat, vor veni la înmormântare în automobil.

— Încetează să tot vorbeşti de persoane importante! Alungă spectrele astea ale reuşitei sociale!

— Bine, da’ tu vei avea foarte repede succes!

După cum spunea ea însăşi, convingerea sa, similară cu ursita, era de nezdruncinat. Ochiul pe care-l îndrepta asupra bărbaţilor nu greşea niciodată, de parc-ar fi fost zeiţa destinului. De aceea, ea nu-şi alesese niciodată drept iubit vreun bărbat lipsit de talentul de a reuşi în societate. Primul dintre ei fusese un văr care avea desemnată drept logodnică o altă verişoară, bogată. Părăsindu-şi verişoara cu zestre, acest văr şi ea trăiseră în camera de la etaj a unei pensiuni, săraci ca un yukata jerpelit. În anul absolvirii universităţii, el reuşise al treilea la examenul de admitere în diplomaţie şi primise un post la ambasada din Roma. Tatăl verişoarei bogate o implorase, iar ea se retrăsese. Al doilea iubit al ei, un student la medicină fără avere, o abandonase şi se căsătorise cu o fată cu dotă care-i permisese să-şi construiască un spital. Al treilea, un comerciant sărac de aparate de radio, susţinând că forma urechilor ei alungă banii, îşi mutase magazinul de pe o străduţă dosnică pe o arteră principală. Acolo se afla casa amantei lui. Iar ea fusese părăsită în cartierul unde trăise în lipsuri împreună cu el. Al patrulea iubit…, și al cincilea…

Dramaturgul sărac, iubitul ei de acum, după ce mulţi cercetători de orientare radicală în ştiinţele sociale începură să-l viziteze frecvent acasă, termină în cele din urmă lunga sa piesă de teatru. După cum promisese, introduse în ea şi un crâng de lămâi. În lumea reală el nu reuşise să găsească un asemenea crâng luminos. În crângul de lămâi se petrecea epilogul, în care, după prăbuşirea fundamentelor despre care vorbea el, bărbaţi şi femei, într-o lume ideală, discutau unii cu alţii. Însă, din cauza acestei piese, el se îndrăgosti de actriţa principală a unei trupe de shingeki. Ca şi înainte, femeia cu lămâile se retrase. Conform previziunilor ei, el, de asemenea, răzbise în societate. Urcase scara.

Următorul ei iubit avea să fie un muncitor care venea uneori acasă la dramaturg şi scotea nişte strigăte eroice. Însă chiar să i se fi tocit ei în aşa hal simţul special de a citi bărbaţii, pe care-l primise de la zei? Bărbatul acesta nu reuşi în societate. Ba mai mult, fu dat afară de la serviciu pe motiv că era agitator. Ea îşi pierduse clarviziunea în privinţa bărbaţilor. Or, pentru ea, acesta era simţul prin care trăia. Era terminată. S-o fi obosit atâtea reuşite sociale? Sau să fi comis ea vreo confuzie adâncă?

În ziua funeraliilor ei, piesa dramaturgului se jucă pe scenă în stil mare. Din replicile noii iubite, care juca rolul principal, el simţi că aceasta imita tonul iubitei cu lămâi. Când piesa se sfârşi cu un triumf de răsunet, el adună imediat toate lămâile folosite în scena epilogului, se urcă în maşină şi grăbi către mormântul ei. Însă în faţa tabletelor budiste străluceau deja luminos o grămadă de lămâi – cine să le fi adus oare? –, stivuite ca nişte luni pline.

— Hm, există un crâng de lămâi chiar şi într-un astfel de loc?!

***

Povestirile lui Kawabata oferă o viziune sublimată asupra vieții, și ele mai mult sugerează decât afirmă. Patru dintre povestiri, „Japoneza Anna“, „Mulțumesc“, „Bărbatul care nu râde“ și „Imortalitate“, au fost ecranizate chiar sub titlul acestui volum selectiv și prezentate la Festivalul Interna­ţional de Film de la Tōkyō în 2010.

Scrise între 1916 și 1964, pentru ediția în limba română a volumului Povestiri de ținut în palmă au fost alese o sută trei proze din cele o sută douăzeci și două din selecția considerată standard. Multe dintre ele sunt traduse pentru prima dată într-o limbă euro­peană. Poves­ti­rile acoperă un registru larg —amintiri din copilărie și adolescență, mici tablouri erotice aflate între vis și realitate, anec­dote, istorii inso­lite, uneori alegorice ori fantastice —și reflectă in nuce toate temele majore ale lui Yasunari Kawabata: dragostea, singu­rătatea, relația omu­lui cu natura, moartea, ritualurile Japoniei de altă­­dată, calamitățile și conflagrația mondială.

„Kawabata mai degrabă pictează decât scrie. Publicate inițial în reviste, aceste povestiri sunt adevărate petale risipite dintr-un buchet, alcătuind o simfonie de parfumuri și culori ce ne permite să reconstituim toată paleta primului scriitor japonez care a primit Premiul Nobel, în 1968. Maestru al stilului auster, adept al fragmentarului, Kawabata își farmecă încă o dată cititorii.“ Le Temps

„Lectura povestirilor lui Kawabata ne reamintește că micile întâm­plări descrise cu acuitate pot fi tot atât de dramatice precum marile evenimente. Caracterul lapidar și divesitatea temelor abordate în volumul Povestiri de ținut în palmă îl fac să fie cât se poate de po­trivit vremurilor noastre, în care a devenit normă să comunicăm cât mai mult în cât mai puțin timp.“ The Japan Times

Yasunari Kawabata s-a născut la Ōsaka, pe 11 iunie 1899. În 1924 a absolvit Uni­versitatea Imperială din Tōkyō. A debutat în 1925 și doi ani mai târziu a devenit cu­noscut prin nuvela Dansatoarea din Izu (Izu no odoriko; Humanitas Fiction, 2008, 2012). În 1948 și-a câștigat definitiv noto­rie­tatea cu romanul Țara zăpezilor (Yukiguni; Humanitas Fiction, 2015, 2018). Este pri­mul scriitor japonez care primește Pre­miul Nobel, în 1968, motivația juriului fiind: „pentru măiestria lui literară, care exprimă cu mare sensibilitate esența spiritului japo­nez“. S-a sinucis pe 16 aprilie 1972, la mai puțin de doi ani după moartea prietenului său, scriitorul Yukio Mishima. Printre cele mai cunoscute cărți ale sale se numără Maestrul de go (Meijin, 1951; Humanitas Fiction, 2007, 2014), O mie de cocori (Senbazuru, 1952; Humanitas Fiction, 2015), Lacul (Mizuumi, 1954; Huma­ni­tas Fiction, 2012), Sunetul muntelui (Yama no oto, 1954; Humanitas Fiction, 2016), Frumoasele adormite (Nemureru bijo, 1960; Humanitas Fiction, 2014, 2018), Vechiul oraș imperial (Koto, 1962; Humanitas Fic­tion, 2009, 2015, 2017), Frumusețe și întris­tare (Utsukushisa to kanashimi to, 1964; Humanitas Fiction, 2013, 2018) și Păpă­diile (Tanpopo, 1972; Humanitas Fiction, 2015, 2018), roma­n apărut postum. O pri­­mă selecție din povestirile scrise de Yasunari Kawabata între 1936 și 1958 a fost publi­cată în colecția de față sub titlul Valsul flori­lor în 2013, iar volumul Poves­tiri de ținut în palmă (Tenohira no shōsetsu), ce reunește povestiri scrise între 1916 și1964, în 2018.