Prima dintre Serile FILIT din acest an i-a fost dedecată scriitoarei spaniole María Dueñas, care a  fost în dialog cu scriitorul și omul de televiziune Robert Șerban. Cele patru romane create până acum de María Dueñas au fost publicate în limba română de editura Polirom – de la debutul fulminant, „Iubirile croitoresei”, la cartea care a venit acum câteva zile din tipar, „Fetele căpitanului”.

Cele două ore ale evenimentului au fost, așa cum ne-a promis de la început Robert Șerban, pline de căldură, extrem de relaxate și pline de râsete. Dueñas a mărturisit că a fost mereu un cititor foarte bun și că dragostea ei pentru literatură a dus-o către domeniul filologic, dar că nu a visat niciodată să scrie (nici măcar poezii în adolescență, fiind „prea complicate pentru mine”). Iar atunci când totuși a decis să treacă la literatură planul era ca totul să se desfășoare în paralel cu cariera sa academică.

De aceea „Iubirile croitoresei” a fost publicat într-un tiraj inițial de 3000 de exempalere și nu a avut parte de promovare sau marketing intens pentru că „nu mă cunoștea nimeni”. Cei care au făcut-o celebră au fost cititorii care „s-au molipsit unii de la alții” iar popularitatea romanului a crescut „ca un bulgăre de zăpadă”. Astfel încât astăzi a ajuns la peste cinci milioane de exemplare ale cărților ei vândute în lumea întreagă, zeci de traduceri – chiar și pe impenetrabilele piețe din UK și SUA, așa cum sublinia Robert Șerban – și două seriale de televiziune inspirate de romanele ei.

Începuturile

„Nu am scris niciodată poezie. E prea complicat pt mine. Dar întotdeauna am fost o cititoare foarte bună. Îmi amintesc că atunci când eram mică și împărțeam camera cu sora mea, Ana, în fiecare seară ea îmi spunea să sting lumina ca să dormim, iar eu îmi doream mereu să mai citesc puțin mai mult, încă puțin...!”

”Această dragoste pentru literatură, cuvinte și povești m-a îndemnat să studiez filologia. Dar din punct de vedere profesional m-am dedicat mereu lingvisticii, nu am fost niciodată profesoară de literatură.”

”Atunci când am început să scriu, saltul pe care l-am făcut a fost din poziția de cititoare, nu din aceea de profesoară.”

Cum apare ideea unui nou roman

„Încep mereu de la un loc anume și de la circumstanțele din jurul lui. De exemplu, când am început să scriu «Iubirile croitoresei», primul lucru care mi-a fost clar, înainte de protagonistă sau de aventurile pe care aceasta le va trăi, a fost locul. Știam foarte sigur că voiam să readuc în discuție nordul Africii, Marocul în anii Protectoratului spaniol. Pentru că este un loc de care familia mea este foarte legată: bunicii mei au trăit acolo mai mult de 40 de ani, mama mea s-a născut acolo în anii '40 și acolo a fost toată copilăria și tinerețea ei până la independența Marocului. Am crescut cu aceste amintiri reale și afective și știam că sunt niște amintiri care încep să dispară pe măsură ce generația celor care au trăit în nordul Africii se stinge. Și astfel se pierdea o parte esențială a acelui moment istoric.

Având ideea acestui loc în minte, am început să mă documentez, am început să vorbesc cu propria familie și cu alți bătrâni rezidenți, am început să caut informații, articole academice, presa din epocă. Și când au devenit clare coordonatele în timp și spațiu, momentul istoric și personalitățile istorice, când am avut toate acestea, atunci am început să mă centrez asupra personajelor și a ficțiunii pe care voiam să o scriu.”

Relația dintre ea și personajele sale

„E adevărat că mulți m-au întrebat dacă Blanca Perea, protagonista celui de-al doilea roman al meu – «Ce avem și ce uităm » – este inspirată din propria mea biografie. Pentru că este o femeie din lumea mea, de vărsta mea, profesoară și mamă, a crescut în același mediu și avem aceleași referințe. Dar îmi pare rău să vă dezamăgesc, nu sunt eu în acel personaj. Nu avem nimic în comun. Ar putea fi o prietenă, o colegă de muncă sau o soră, dar nu sunt eu. Cred că sunt prea timidă ca să pun pe tapet prea mult din persoana mea îna cest fel. ”

Munca la o carte

„Venind din lumea academică, ca deformație profesională, mintea mea este foarte organizată. Și atunci mi-am însușit și în literatură aceast mod de a lucra după un plan predefinit, cu niște obiective clare. Așa că înainte să încep să scriu la un roman, și după perioada de documentare, petrec câteva luni structurând ceea ce vreau să scriu, construiesc mental personajele. Pot avea și 60-70% din carte deja scrisă în cap înainte să încep lucrul propriu-zis. Abia după 3-4 luni de gândit vine o zi când deschid un document și scriu Capitoul 1; atunci încep să dau drumul la scris.”

„Nu am mult timp de pierdut așa că atunci când mă apuc de lucru o fac în mod productiv. E adevărat că recitesc mult, dar rareori elimin ceva din ce am scris, pur și simplu refac stilistica textului. Recunosc că scrisul meu este destul de lin.”

„La început îi arătam soțului mei ce scriam având încredere în părerea lui, dar apoi mi-am dat seama că nu-mi folosești la nimic pentru că îmi spuneam mereu că totul este minunat. Acum citește totul abia aproape de final, după ce a citit editorul meu.”

Relația cu editorul

„Am mare noroc cu editoarea meu care este aceeași pentru toate cele 4 romane ale mele. Este o persoană cu un ochi foarte bine format și criterii solide. Îi trimit textele când am avansat destul de mult cu cartea, editoarea mea nu este mereu lângă mine. Uneori mă sfătuiești cu privire la anumite lucruri legate de personajele mele, la ritmul cărții și alte mii de detalii. Eu ascult, meditez la ce mi-a spus, și apoi decid ce să fac. Uneori țin cont de sugestiile ei, iar alte ori, nu. Dar cred că valorile după care ea se ghidează sunt mereu demne de luat în seamă pentru că de multe ori ești atât de scufundat în scris și în construirea romanului, încât sunt lucruri pe care nu le mai vezi obiectiv. Și atunci te ajută sugestiile de genul – aici ritmul e prea rapid, sau prea lent, aici modifică ceva. Însă cea care decide în ultimă instanță sunt întotdeauna eu.”

Cât durează să scrie o carte

„Timpul necesar pentru a termina o carte a variază puțin de la un roman la altul, dar în mare petrec 3-4 luni la început gândind cartea. Asta se întâmplă acum în timp ce fac promovarea romanului anterior, petrec câteva luni gândindu-mă la următoarea carte. Apoi fac documentare, dacă am nevoie. Și citesc cărți care cred că mă pot inspira într-un fel sau altul. Călătoresc în locurile în  care voi plasa acțiunea. Și trasez deja liniile mari ale romanului.

La finalul acestor luni deja încep să scriu și această perioadă de scriitură pură și dură îmi ocupă între un an și cinsprezece luni. Iar la final - partea pe care o urăsc cel mai tare - sunt corecturile, revizuirea, recitirea de la cap la coadă. Când încep să am tot felul de îndoieli, uneori mi se pare că am scris o carte minunată, alteori cred că mai bine o arunc la gunoi. În punctul ăsta intervine editoarea mea și, când vede că-mi pierd capul, mă oprește și îmi spune să îi trimit ei totul.”

Relația cu ceilalți în timpul scrisului

„Atunci când scriu sunt magnifică! Soțul meu spune că sunt cele mai bune faze ale mele. Cei de acasă sunt încântați atunci când mă apuc de scris pentru că nu mă leg de nimeni, nu mă interesează ce fac, nu mă preocupă când vin și când pleacă. Atunci când scriu sunt in interiorul romanului 24 de ore din 24. Nu scriu 24, desigur, dar romanul devine prioritatea mea.

Pentru mine procesul scrierii unui roman merge mult mai departe decât orele pe care le petreci în fața calculatorului redactând. «Iubirile croitoresei » l-am scris jumătate în minte în timp ce conduceam spre Universitate - o oră dus și o oră întors. Acest proces mental este aproape la fel de important ca redactarea finală. Astfel încât eu, care în condiții normale pot fi o persoană dificilă, devin o persoană încântătoare atunci când mă apuc de scris! Sunt în viața mea paralelă și nu deranjez pe nimeni.”

Sursa Foto: https://www.facebook.com/filit.iasi/