Titlu: Argintul preschimbat

Autor: Naomi Novik

Editura: Armada

Data apariției: 07.10.2019

Nr pagini: 488

Titlu original: Spinning silver

Traducător: Dan Nicolae Popescu

Format: Paperback

-fragment -

Taica zicea adesea că o să meargă la cămătar. Că o să facă rost de bani pentru un plug nou sau ca să cumpere câţiva purcei ori o vacă cu lapte. Eu nu prea ştiam ce sunt aceia bani. Coliba noastră era departe de târg şi ne plăteam dările în saci cu grâne. Când vorbea taica despre ei păreau ca o vrajă, dar în gura mamei banii sunau a primejdie. „Nu te duce, Gorek!“ îi tot spunea. „Mereu se lasă cu necazuri când e vorba de datorat bani, mai devreme sau mai târziu.“ Apoi taica ţipa la ea să-şi vadă de treabă şi o mai şi plesnea, dar de dus la cămătar tot nu se ducea.

Până la urmă s-a dus, când am împlinit eu unsprezece ani. Încă un prunc se născuse şi pierise în noapte, iar mama zăcea bolnavă. Nu aveam trebuinţă de încă un prunc. Îi aveam deja pe Serghei şi pe Stepon, dar şi pe cei patru prunci morţi, îngropaţi în ţărâna de sub copacul alb. Taica îngropa mereu pruncii morţi acolo, deşi pământul se săpa anevoie, pentru că nu voia să împuţineze ţarina pentru semănături. Și aşa nu putea semăna nimic prea aproape de copacul coliliu. Sugea viaţa din orice creştea în jurul lui. Boabele de secară încolţeau în umbra lui, până când, într-o dimineaţă răcoroasă, te trezeai cu ele ofilite, iar copacului coliliu îi mai apăreau câteva frunze albe pe ramuri. Și nici nu era cu putinţă să-l culce la pământ. Era cu totul alb, aşa că era de drept al Străvechilor. Dacă îl reteza, aveau să vină să-l ucidă. Aşa că singurele lucruri pe care le puteam semăna acolo erau pruncii morţi.

Când taica s-a întors cătrănit şi încă asudând după îngroparea unui nou făt, a grăit cu glas puternic: „Mama voastră are nevoie de doctorii. Mă duc la cămătar.“ Noi, copiii, ne-am uitat unii la alţii – eu, Serghei şi Stepon. Ei erau prea mici şi speriaţi ca să spună ceva, iar mama era prea bolnavă ca să poată adăuga ceva. Nici eu n-am zis nimic. Mama încă zăcea în pat, aşternutul era pătat de sânge, iar ea, roşie la chip de fierbinţeală. N-a scos niciun cuvânt cât i-am vorbit. Doar tuşea neîntrerupt. Voiam ca taica să se întoarcă cu vreo vrajă, care s-o facă să se dea jos din pat, s-o pun din nou pe picioare.

Aşa că s-a dus. Două copeici le-a băut în târg şi încă două le-a pierdut la jocuri de noroc înainte să se întoarcă acasă cu doctorul după el. Doctorul s-a ales cu ultimele două copeici şi mi-a dat niscai prafuri pe care să le amestec în apă fierbinte şi să i le dau mamei. Dar leacul n-a pus capăt fierbinţelii. După trei zile, pe când încercam să-i dau puţină apă să bea, mama a reînceput să tuşească.

– Mamă, ţi-am adus puţină apă, i-am spus.

Dar n-a deschis ochii. Și-a odihnit mâna ei mare pe creştetul meu, străină, stingheră şi grea, după care şi-a dat duhul. Am privegheat-o tot restul zilei, până s-a întors taica din ţarină. A privit-o în tăcere, după care mi-a spus: „Schimbă paiele din aşternut.“ I-a luat apoi trupul pe umăr ca pe un sac cu cartofi şi a dus-o sub copacul alb, unde a îngropat-o alături de pruncii ei morţi.

Cămătarul a venit peste câteva luni şi şi-a cerut banii îndărăt. L-am primit în casă la sosire. Știam că e unealta diavolului, dar nu-mi era frică de el. Era un om subţirel de tot – la mâini, la trup şi la faţă. Avea mama o icoană agăţată pe perete, cioplită dintr-un lemn firav. Cu ea semăna cămătarul. Avea o voce domoală. I-am dat o ceaşcă de ceai şi un codru de pâine, pentru că mi-am amintit cum mama întotdeauna omenea cu ceva de mâncare pe oricine ne călca pragul.

Când taica s-a întors acasă, l-a alungat, urlând, pe cămătar. Apoi m-a otânjit rău de cinci ori cu cureaua doar pentru că l-am primit în casă, nemaipunând la socoteală că-i dădusem şi de mâncare.

– Ce treburi îl mână pe la noi? Că doar nu poţi stoarce bani din piatră seacă, a zis, încingându-se la loc cu cureaua. Am stat cu faţa pitită în şorţul mamei până m-am oprit din plâns.

Acelaşi lucru îl spunea şi când trecea pe la noi culegătorul de biruri, dar numai şoptind în barbă. Culegătorul de biruri venea întotdeauna în ziua când ultima baniţă cu grâne ajungea în hambar, iarna şi primăvara. Nu ştiu cum se face, dar întotdeauna ştia când să vină. Odată cu plecarea lui, şi birul era plătit. Din ce mai rămânea, trebuia să supravieţuim noi. Și nu rămânea niciodată prea mult. Iernile, mama obişnuia să-i spună lui taica: „Asta vom mânca în noiembrie, iar asta în decembrie“, şi arăta către toate cele de-ale gurii, până când totul era împărţit acătării până în primăvară.

Însă acum mama nu mai era cu noi. Aşa că taica a luat un ied la târg cu el. În noaptea aceea s-a întors acasă foarte târziu şi beat. Noi, copiii, dormeam în casă, strânşi în jurul cuptorului, şi când a intrat s-a împiedicat de Stepon. Stepon a început să plângă, iar taica s-a înfuriat, şi-a scos cureaua şi a început să ne croiască până când am fugit cu toţii din casă. Capra care fătase iedul vândut a încetat să mai dea lapte şi am rămas fără de-ale gurii la sfârşitul iernii. Până în primăvară a trebuit să scormonim sub zăpadă după ghinde căzute. Însă iarna următoare, când a venit culegătorul de biruri, taica tot a luat un sac cu grâne la târg. Noi ne-am dus cu toţii la culcare în şopron, cu caprele. Serghei şi Stepon au scăpat basma curată, dar pe mine tot m-a bătut taica a doua zi, pentru că nu l-am aşteptat cu cina când a venit acasă. Aşa că în anul următor am aşteptat în casă până ce l-am văzut pe taica apropiindu-se pe drum. Ținea în mână un felinar care făcea rotocoale largi, pricinuite de faptul că era atât de beat. I-am pus mâncarea fierbinte într-o strachină pe masă şi am fugit din casă. Era deja întuneric, dar nu mi-am luat o lumânare cu mine, pentru că n-am vrut ca taica să mă vadă plecând.

Gândul mi-era să mă ascund în şopron, dar m-am tot uitat îndărăt să văd dacă taica nu vine după mine. Felinarul îşi legăna lumina prin casă, dezmorţind ochiurile de geam prin care căuta să vadă unde sunt. Apoi nu s-a mai mişcat deloc, semn că fusese aşezat pe masă. Aşa că am crezut că sunt în siguranţă. Am început să mă uit pe unde merg, dar nu puteam zări mare lucru în beznă, orbită de privitul în ferestrele luminate, şi sigur nu mă aflam pe cărarea către şopron. Înotam în zăpadă până la brâu. Nu se auzea zgomot de capre, nici măcar de purcei. Era o noapte de catran.

Socoteam că trebuie să ajung la gard sau în drum, mai devreme sau mai târziu. Am mers mai departe cu mâinile întinse, pregătite să atingă gardul, dar n-am dat de el. Era întuneric şi mai întâi mi s-a făcut frică, apoi n-am mai simţit decât frigul, după care m-a cuprins şi somnul. Degetele de la picioare îmi erau amorţite. Zăpada îmi pătrundea prin crăpăturile încălţărilor din împletitură de scoarţă de copac.

Apoi înaintea mea s-a ivit o luminiţă. Și am înaintat cu greutate spre ea. Mă aflam lângă copacul coliliu. Ramurile îi erau înguste şi toate frunzele albe rămăseseră pe ram, deşi eram în miezul iernii. Vântul sufla printre ele şi le făcea să scoată un zgomot asemănător unei voci care şopteşte prea încet pentru a se face auzită. Dincolo de copac, se zărea un drum lat, neted ca gheaţa şi strălucitor. Știam prea bine că e drumul călăreţilor Străvechi. Însă era atât de frumos, iar eu încă mă simţeam ciudat, înfrigurată şi somnoroasă. Nu-mi amintesc să mi se fi făcut frică. Aşa că m-am trezit umblând pe el.

Mormintele alor mei erau înşirate sub copac. La căpătâiul fiecăruia era aşezată o piatră netedă. Mama le scosese chiar ea din râu pentru pruncii ei morţi. Iar eu, la rându-mi, am scos pietre din râu pentru mormântul mamei şi al mezinului mort. Pietrele de la căpătâiul lor erau mai mici decât celelalte, pentru că eu nu puteam încă să car o piatră aşa de grea cum putuse mama. Când am păşit peste şirul de pietre ca să ajung în drumul Străvechilor, o ramură a copacului m-a izbit peste umeri. Și am căzut rău. Mi s-a tăiat răsuflarea. Vântul bătea printre frunzele albe şi le-am auzit spunându-mi: Fugi acasă, Wanda! Atunci mi-a pierit somnul şi m-a cuprins aşa o frică, încât m-am ridicat şi-am alergat într-un suflet spre casă. Am zărit-o de la depărtare, fiindcă felinarul rămăsese aprins în fereastră. Taica deja sforăia tolănit pe pat.

#

Un an mai târziu, bătrânul Jakob, vecinul nostru, a venit la noi acasă şi m-a cerut de la taica. Voia ca taica să-i dea şi o capră, pe lângă mine, aşa că taica l-a dat afară din casă strigând:

– Auzi tu, fată mare, sănătoasă, zdravănă de spinare, şi mai vrea să-i dau şi-o capră!

După aceea, am muncit din greu. Nu m-am dat în lături de la nicio treabă la care m-a pus taica, oricât de grea. N-aveam de gând să nasc un şir de prunci morţi şi să mor şi eu. Însă am crescut înaltă, părul îmi era lung şi bălai şi mi-au crescut şi sânii. Încă doi bărbaţi m-au cerut de nevastă în următorii doi ani. Pe ultimul nu-l ştiam defel. Era de loc din cealaltă parte a târgului, de la aproape zece verste. Ba chiar s-a învoit să plătească un purcel drept preţ al miresei. Dar hărnicia mea îl făcuse deja lacom pe taica, aşa că a cerut trei purcei. Omul a scuipat pe podea şi a ieşit din casă.

Însă secerişurile erau din ce în ce mai slabe. Zăpada se topea din ce în ce mai târziu în fiecare primăvară şi începea să cadă din ce în ce mai devreme în fiecare toamnă. După ce culegătorul de biruri îşi lua partea, nu mai rămânea mare lucru pentru băutură. Învăţasem să pitesc hrana prin cotloane, ca să nu ajungem să răbdăm de foame la fel de rău ca în prima iarnă după moartea mamei, însă cu toţii – Serghei, Stepon şi cu mine – ne făceam din ce în ce mai mari. În anul când am împlinit şaisprezece ani, după secerişul de primăvară, taica s-a întors din oraş numai pe jumătate beat şi cu arţag. Nu m-a bătut, dar m-a măsurat cu privirea, de parcă eram unul dintre purcei, preţăluindu-mă în gând.

– Săptămâna viitoare vii cu mine la târg, mi-a spus.

A doua zi m-am dus lângă copacul alb. Mă ţinusem departe de el din noaptea în care zărisem drumul călăreţilor Străvechi, însă în acea zi am aşteptat până când soarele s-a înălţat pe boltă. După care am spus că mă duc să aduc apă, dar m-am dus lângă copac. Am îngenuncheat la rădăcina lui, sub ramuri, şi am rostit:

– Vino-mi în ajutor, mamă!

După alte două zile, a venit la noi fata cămătarului. Semăna cu taică-său, ciolănoasă la trup, cu părul castaniu-închis şi obraji supţi. Nu-i ajungea nici până la umăr lui taica, dar s-a proțăpit în faţa uşii, aruncând o umbră lungă în casă în timp ce îi spunea că o să-l dea pe mâna legii dacă nu-i întoarce banii datoraţi. Taica a strigat la ea, dar nu s-a înfricoşat. Când a terminat taica de vorbit, spunându-i că nu poţi stoarce bani din piatră seacă, şi i-a arătat dulapul gol, ea i-a zis:

– Atunci, fiica ta va veni şi va munci la mine în casă până la stingerea datoriei.

După ce a plecat, m-am întors la copacul alb şi am zis: „Îţi mulţumesc, mamă“, iar între rădăcini am îngropat un măr, un măr întreg, deşi eram atât de flămândă, încât aş fi putut să-l mănânc cu tot cu sâmburi. Deasupra capului meu, în copac a răsărit o floricică albă.