Titlu: Apără-ți coroana
Autor: Yannick Haenel
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2018
Traducere: Laurențiu Malomfălean
Numar pagini: 304
ISBN: 978-973-46-7628-6

Un bărbat scrie un scenariu stufos despre viaţa lui Herman Melville, dar nici un producător nu e interesat să-l transforme în film. Într-o zi cineva îi face rost de numărul de telefon al marelui regizor american Michael Cimino, producătorul celebru al filmelor The Deer Hunter şi Heaven’s Gate. Se întâlnesc la New York, unde Cimino îi citeşte manuscrisul. Romanul descrie o serie de aventuri rocamboleşti desfăşurate între Muzeul Vânătorii şi al Naturii, în Paris, Ellis Island, în New York, şi Lacul Nemi, în Italia. Trecând dintr-un spaţiu într-altul, o cunoaştem pe Isabelle Huppert, dăm peste zeiţa Diana, un dalmaţian pe nume Sabbat, un vecin demonic, peste doi mustăcioşi suspecţi, o studentă la doctorat, o portăreasă perfidă şi un şef de sală foarte agresiv, ce pare o sosie a lui Emmanuel Macron.

Personajului principal îi plac enorm Melville și povestea balenei albe și a căpitanului Ahab. Măcar acest lucru l-am priceput de la început. Mai târziu am aflat că-i plac enorm și Michael Cimino (pe care-l consideră cel mai mare cineast în viață) și filmul Apocalypse Now al lui Francis Ford Coppola, pe care-l urmărește cu asiduitate, zi de zi, căutându-i înțelesurile ascunse, simbolistica, sensurile anumitor scene, admirând jocul actoricesc al personajelor, căci îl bănuiește a fi de o genialitate asemănătoare cu a la fel de celebrului Vânător de cerbi pomenit ceva mai sus. Lucru cum nu se mai poate mai adevărat, desigur.

Acum, ce m-a deranjat pe mine la toată această poveste cu potențial de-a deveni o capodoperă a genului absurd, date fiind condițiile și personajele trăsnite presărate cu mare dărnicie prin text, și m-a împiedicat să mă bucur de ea așa cum, poate, ar fi meritat, au fost aiurelile personajului principal, capabil să înceapă de-a dreptul genial o poveste (fiecare capitol în parte este continuarea poveștii anterioare), dar incapabil să se țină de ea până la capăt. Adică începe frumos să-și povestească aventurile neîntrerupte, deapănă câteva amintiri, cale de câteva rânduri, apoi mintea începe să-i rătăcească hai-hui, să o dea dintr-una în alta, să țeasă fire adiacente și să sfârșească în cu totul alt loc decât începuse capitolul.

Spre exemplu, după ce personajul principal se întoarce de la New York, unde se întâlnise cu Michael Cimino în persoană, un personaj controversat, regizor de geniu la un moment dat, dar cel puțin excentric, retras din viața publică acum multe decenii, după dezastrul (financiar și de critică) suferit de cel mai ambițios film al său de până atunci, Heaven’s Gate, în loc să aflăm dacă marele scenariu scris de personajul principal va fi transformat într-un film de celebrul regizor american, ei bine, o luăm pe ocolișuri cale de vreo două sute de pagini și aflăm detalii abia spre final, într-un restaurant unde se petrece poate cea mai hazlie și mai ridicolă scenă pe care am întâlnit-o în ultima vreme.

Scenele ridicole, absurde, se succed una după alta, de ajunsesem la un moment dat să mă întreb dacă nu cumva personajului principal îi lipsesc câteva doage, nu doar una. E șomer, a scris un scenariu, n-are niciun venit, și zace toată ziua în casă și urmărește, în reluare, filmul Apocalypse Now, găsindu-i, la fiecare nouă vizionare, noi și noi înțelesuri. Are grijă de dobermanul vecinului, care e jucător de pocher de talie mondială și l-a însărcinat pe scriitor să aibă grijă și de plantele sale (lucru de care, firește, acesta uită cu desăvârșire), dar asta până i se distrage nițel atenția. Pentru că am uitat să vă spun că e un băutor înrăit, care nu ține cont de nimic și pentru care doar clipa de față contează. Și să-i fie ecranizat marele scenariu. Însă nu neapărat în această ordine. Bine că dă, pe parcurs, de alte personaje care au, precum cașalotul (sau balena albă) lui Herman Melville, „interiorul țestei mistic alveolat”.

• Plusuri

  Situații absurde la tot pasul, personaje sucite, bizare, cu apucături stranii, ce apar, oportun, de nicăieri, referințe culte despre filme, picturi, cântece celebre, trivia despre oameni de film, capitole care încep cum nu se poate mai interesant, dar care ajung, cumva, la un final cu totul și cu totul neașteptat. Bonus: o scenă absurdă de-a dreptul genială, care se petrece în interiorul unei mașini ce tocmai suferise un grav accident, al cărei șofer rămâne blocat de coarnele unui cerb într-o pădure deasă și rece dintr-o zonă izolată din Polonia. Oare cum o fi să rămâi o zi sau două nemișcat, cu piciorul rupt, suferind de foame, de frig și de sete, holbându-te în ochiul gol și mort al unui cerb?

• Minusuri

  Platitudini la tot pasul, introspecții prelungi, care nu duc nicăieri, nu aduc nimic nou, doar îngreunează povestea. Personajul principal dă senzația de profunzime, pare să aibă o poveste interesantă de spus, începe bine povestea, apoi uită cu totul de ea, are mintea prea plină de nume proprii, cum singur mărturiseşte de câteva ori, se gândește prea des la filmele preferate, are parte de partide de sex sălbatice (închipuite?) și pare un ratat absolut. Prea puțin, după părerea mea, la cât de promițătoare era povestea.

• Recomandari

  Dușmanilor mei. Glumesc, pe jumătate. Recomandată cinefililor. Recomandată celor care vor să audă curiozități despre actori și actrițe, celor care vor să citească despre mustăcioși dubioși, portărese ce-și bagă nasul peste tot, filme americane cu buget uriaș care au reprezentat un fiasco, simboluri ascunse în Apocalypse Now (pe care încă nu l-am văzut, dar l-am pus deoparte) și Vânătorul de cerbi (pe care l-am văzut când eram de-o șchioapă și tot mi s-a părut genial) sau în Moby Dick (pe care n-am citit-o, mărturisesc) și celor care sunt curioși să afle ce mai poate scorni mintea unui artist care nu poate lega două gânduri coerente, căci mintea îi fuge tot timpul la altceva.