Dana Popa, lector Fundatia Calea Victoriei

 În cuvântările starețului Zosima de la sfârșitul primei părți a Fraților Karamazov, regăsim o idee care face lumină asupra condiției eroului dostoievskian: „Iadul e suferința de a nu mai putea să iubești”. Oscilația între iubire și zădărnicie e morbul de care suferă omul din subterană, Stavroghin și Ivan Karamazov, dotați cu o excepțională zestre intelectuală, dar care eșuează în fața „vieții vii”.  E, totodată, și maladia pătimașilor Rogojin și Mitea Karamazov, cronicizată prin excesul de voluptate. Dinspre celălalt pol al topografiei dostoievskiene iradiază iubirea activă la care face referire monahul, plină de compasiune și dăruire, întrupată de prințul Mîșkin, Aleoșa Karamazov, Sonia Marmeladova, eroii pe care Dostoievski i-a vrut cu desăvârșire pozitivi.

Aproape toți protagoniștii lui Dostoievski se definesc structural prin mijlocirea Erosului - „dinonisiac”, cum îl numește filosoful Nikolai Berdiaev, sublim sau arid. Iubirea urmează structura caracterelor pe care autorul le înfățișează. În momentele sale confesive, nu rareori de o surprinzătoare luciditate, Mitea Karamazov devine conștient de „idealul Madonei” și de „idealul Sodomei”, ambele implantate în el la fel de adânc. Dacă destinul lui Mitea e redresabil prin capacitatea uimitoare de regenerare morală și prin eventuala iubire a Grușenkăi, pentru Rogojin, unul dintre cei mai notorii îndrăgostiți geloși din literatura universală, nu mai există cale de îndreptare după uciderea femeii iubite.

Din întreaga suită de personaje căzute, de „idealul Madonei” se apropie poate cel mai mult Raskolnikov, pe măsură ce conștiința crimei înfăptuite devine deplină și insuportabilă, atrăgând după sine reînnoirea personajului spre sfârșitul romanului Crimă și Pedeapsă. Dostoievski își călăuzește eroul spre ieșirea din infern prin Sonia Marmeladova, imagine paradoxală a prostituatei-mucenițe, pe care o întâlnim în formă rudimentară și în figura Lizei din Însemnări din Subterană. Deși are un caracter hibrid, ca mai toate personajele dostoievskiene, Raskolnikov nu este contaminat până la capăt de morbiditatea crimei săvârșite, el rămâne viu, maleabil și tocmai prin aceasta recuperabil. Calea spre mântuire îi este luminată de dragostea Soniei, spre care Raskolnikov se îndreaptă „ca spre providență”,  notează autorul în caietele de lucru, așa cum, prin același tip de magnetism, Nastasia Filippovna e atrasă de seraficul prinț Mișkin.

Desprinși arhetipal din lumea edenică pe care Dostoievski o proiectează în Visul unui om ridicol, Nastasia Filippovna și Mîșkin se re-cunosc în romanul Idiotul, își presimt originea sufletească comună, ca mai apoi să graviteze implacabil înspre mai teluricii Rogojin și Aglaia. În pofida legii fatumului care-i desparte în roman, le putem ghici chipul originar în supratext, în starea beatifică a omului dinainte de cădere.

Fundația Calea Victoriei vă invită la cursul în 4 întâlniri Dostoievski: despre înfăţişările sufletului, din 6 Februarie 2016.