Golem

August 4th, 2008 | Altele, Scrie pe bookblog |

** “O carte monumentală, o construcţie epico-simbolică de un rafinament considerabil”… Golem, de Gustav Meyrink – comentată de Phosphoros.

Autor: Gustav Meyrink
Rating:

Golem al lui Gustav Meyrink. Un roman extrem de bine croit în jurul unei poveşti uimitoare. De-a lungul firului narativ (mai mult sau mai puţin tributar tehnicii ramei duble) se observă acea atmosferă cvasi-expresionistă, tipică scriitorilor evrei de limbă germană, a la Kafka. Pagină de pagină, naratorul îl conduce pe cititor într-o lume pierdută, în misteriosul ghetto al evreilor praghezi, acea mică oază de iudaism autentic, blocat în timp, neschimbat de tăvălugul vremurilor moderne. Fără să vrei, eşti cuprins de fascinaţie faţă de lumea lor, plină de secrete, plină de obsesii şi teamă de necunoscut, plină de frică şi respect faţă de tot ceea ce înseamnă umanitatea din afara ghetto-ului.

Roman impregnat de simboluri esoterice (e un lucru binecunoscut că Meyrink a fost un fin cunoscător al Kabbalei şi al Hermetismului, membru atât in Golden Dawn, cât şi în Loje cu caracter teozofic), acesta aduce în prim-plan necunoscutul, frica obsesivă a întregii comunităţi evreieşti, transpusă în Golem. Creatură mistică, acesta este arhetipul ce domină subconştientul colectiv al ghetto-ului.

Foarte important este modul în care acesta a luat fiinţă: creat de către bătrânul rabbi Iuda Loew ben Bezalel, iniţiat în tainele Kabbalei, din materia inertă căreia i-a conferit darul vieţii, Golemul scapă de sub control într-o zi. Deşi anihilat ulterior de către rabin, în sens material, suflul vital care i-a fost conferit caută mereu căi prin care să se întrupeze. Acest simbol, al imitarii divinităţii de către bătrânul Kabbalist, precum şi cel al creaţiei răzvrătite, ajunge să domine viaţa interioară a întregii comunităţi evreieşti.

Totodată, este deosebit modul în care romancierul construieşte firul conceptual al cărţii, bazat pe opoziţia dintre cele două căi pe care fiinţa umană poate păşi: Calea Vieţii şi Calea Morţii. În timp ce Calea Vieţii înseamnă cunoaştere, amintire (se poate trasa o legătură între această idee şi cea profesată de Platon în Phaidon), Calea Morţii înseamnă uitare, cufundare în existenţa mundană. Ca iniţiator al naratorului apare înţeleptul Hillel, kabbalist la rândul său, ce îl conduce pe povestitor în labirintul misterului şi îi revelează calea demnă de urmat.

Urmând un crescendo, firul narativ este punctat de-a lungul său de simboluri preluate din cărţile de Tarot. Astfel întâlnim Jonglerul, primul Atu al Tarotului de Marsilia, ce îl reprezintă pe omul stăpânit de încredere în sine, voinţă şi putere, precum şi simbolul central al cărţii, Spânzuratul. Acesta, al XII-lea Atu al pachetului de Tarot poate semnifica atingerea cunoaşterii, progresului spiritual, prin sacrificiul de sine, fapt reiterat în final, prin plonjonul “fatal” al lui Athanasius Pernath.

Totodată, se observă unele elemente adiţionale de simbolism esoteric, ca de pildă dublul astral al protagonistului, camera izolată de restul omenirii, Cartea lui Ibbur, dar şi funcţia simbolică a lui Hillel Shemaiah, cea de păstrator al registrului morţilor şi al viilor. Prin acest din urmă element, Hillel apare ca un hierofant, ca un patriarh desprins din vechile timpuri ale poporului ales, cel care îi împarte pe oameni în Vii şi Morţi, cel care le diferenţiază destinele în raport cu sacralitatea.

Cartea lui Ibbur îndeplineşte o funcţie aparte în structura jocului realitate-fantezie. In lumea kabbalistică, “ibbur” înseamnă “impregnare”, în sensul de posedare a unui corp de către un spirit benevolent, cu scopul de a îndeplini o cerinţă sacrală, lăsată neterminată în timpul vieţii acestuia. În romanul de faţă, se poate observa că “ibbur”-ul, impregnarea, are loc oarecum în sens contrar. Conştiinţa naratorului, în starea mistică a reveriei onirice, este condusă în altă epocă, în alt loc, într-o lume aparte şi într-un alt trup. Totuşi, deşi separată, conştiinţa protagonistului fuzionează cu receptaculul în care a fost plasată, mai precis cu trupul, amintirile şi experienţele lui Athanasius Pernath. Totodată, numele acestuia din urmă aduce sugestia imortalităţii, sugestie devenită realitate în momentul când protagonistul epuizează trăirile lui Pernath, ca om, în plonjonul fatal spre caldarâm. Atunci, Athanasius Pernath este liber să îşi îndeplinească funcţia sacră, ce i-a fost harazită înainte de a păşi în mod concret pe Calea Vieţii, o alegere pe care a făcut-o în eternitate, anterior vieţuirii sale “concrete”.

Pentru cititorul avizat, indubitabil, o carte monumentală, o construcţie epico-simbolică de un rafinament considerabil. O recomand cu stăruinţă tuturor celor care au fost intrigaţi de cele expuse anterior.

Scrisă de Phosphoros