Autor: Constantin Noica
Rating:

Pentru ce să citesc un jurnal filozofic? Gânduri fragmentare, proză poetică a abstracţiunii. E una din cărţile reduse ca pagini prin care treci rapid, o carte ideală pentru leneşii lecturii, culegi cel mult un gând sau uiţi cu desăvârşire totul, ai senzaţia unui lucru oarecum facil, a unei filozofii de neofit, dacă poate fi numit aşa.

Am impresia că ideea de jurnal filoyofic vrea să surprindă, asemenea poeziei, inconstanţa gândului, părţile sale înalte, vârful aisbergului. De altfel, la Constantin Noica titlul este un fals îndrumar, întrucât nu avem o oarecare cronologie a aventurii spirituale, părţi ale incipitului ori ale dezvoltării filozofice, ci mai degrabă fărâme de filozofie, cum îşi nota un alt gânditor român cartea (Le journal en miettes - Eugene Ionesco), fraze răzleţe cu puţină carne textuală în raport cu importanţa subiectului. Am senzaţia că Noica parcă ar fi vrut cu obstinaţie să gândească aşa, în bucăţele, de parcă ar fi fost încredinţat că lucrurile importante în filozofie nu se pot spune decât în fulguraţii ale gândului, în fraze intuiţii, revelaţii. Practică astfel involuntar, cel puţin în această carte şi întâlnindu-se, nu-i aşa, cu formula utilizată de Emil Cioran, o filozofie pythiatică, a transei hiperlucidităţii, a textelor care pot fi aşezate oricum, grupate ulterior sau lăsate în devălmăşie. Obsesia unei purităţi a filozofiei îl aduce la starea de atomizare a discursului, mai degrabă de ocolitor în jurul marilor teme, de entuziasmat culegător al câte unei trăsături a temelor filozofice. Este posibil să fie şi o anume tendinţă a epocii interbelice în prelungirea căreia se aşează neîndoios jurnalul multifrază, întrucât sunt o suită de alţi gânditori români care au asemenea producţii - Emil Cioran, Nae Ionescu, Eugene Ionesco, Mircea Eliade - generaţia Kriterion-ului, dar şi filozofi străini, să zicem Ludwig Wittgenstein.

Mă gândeam că această formă de scriere te obligă să conferi temelor discutate caracter de majusculă, de importanţă şi unitate. Să le consideri nişte elemente de geografie tari, munţi, dealuri, când ele de fapt se dovedesc nişte ape liniştite, oglindind toate teoriile care se aplică lor şi totuşi fiind ele însele, identice în nonforma lor. Cartea asta lui Noica seamănă unei vizionări cu telecomanda la televizor - când începe să se aleagă ceva, un buton este apăsat şi mergi la alt canal, altă temă. Autorul dă impresia unei spaime de static, de cantonare în teoretic, de primejdie care l-aşteaptă în continuarea ideii, ori el vrea cioburi, străluciri rapide, puţine carate.
Ultima frază a jurnalului iese din tipar, întrucât caută să adune ideile jurnalului sub semnul a două constelaţii: cea a parabolei fiului risipitor şi cea a mitului şcolii filosofice.

Cum ulterior Constantin Noica va publica o carte dedicată acestui obsesiv frate, am ignorat de data aceasta parabola căutând în schimb detaliile şcolii dorite de Noica. De asemenea, am observat că adesea cugetă pe marginea filozofiei, a naturii umane în raport cu propria substanţă sau în cadrul interacţiunii sociale.

Filozofia. Proteica filozofie. Nu e posibilă decât în oraş, în imaginara agoră unde ne putem întâlni cu celălalt, învăţătorul sau fiinţa care ne poate întoarce replica. Lui Noica i se pare că e încă prea multă natură în România şi n-ar fi astfel întrunite condiţiile de existenţă pentru marea filozofie. Care nu învaţă pe cineva adevărul, ci îi arată o direcţie, rodeşte o probabilă metodă de învăţare. Care e în acelaşi timp excesivă, mergând până la capăt, fără natură, fără bun-simţ, ca şi cum ar fi rodită de un bolnav de friguri. Care intră în aporia bolnavului de friguri - spre cine să-şi îndrepte recunoştinţa, spre medicul care îi stă tot timpul la căpătâi pe perioada bolii sau inventatorului care a născocit chinina?

Constantin Noica este înspăimântat să nu practice el însuşi o filozofie fără harismă, aşa că ne arată ce înseamnă indicii unei simple filozofări. Aflăm că filozofii fără talent "filozofează pentru alţii, nu pentru ei. Scriu ca să predea, nu ca să se lămurească". Pe de altă parte, filozofia e permisivă, poate fi începută de oriunde şi poate fi studiată numai fragmentar, astfel încât regăsim un argument pentru modul de structurare al cărţii.

Totul este să ştii un lucru bine, să-ţi doreşti cunoaşterea unei părţi a filozofiei în amănunt. Şi aici intervine şcoala imaginată de Noica. Care este prezentată la fel, în două laturi, pe de-o parte cum nu trebuie să fie, pe de alta, ce ar fi necesar să conţină. Fiind imaginară, accesul la ea este restrictiv şi autorul îşi imaginează cum pedanţilor, profesorilor, pedagogilor, dogmaticilor li se refuză pe rând accesul. Acestea pot aduce în şcoală rutina, masca de învăţat adoptată numai cât este ora de curs şi revenind la o faţă hâtră, de chefliu în pauze. Dau poveţe celor care nu-i ascultă, neştiind să înseteze elevul, să-l facă să-şi dorească cu necesitate un răspuns. Încep de obicei prost, punând o problemă în genul ce va spune fiecare, anihilând astfel misterul, interpretarea, viziunea. E în fond o replică a gânditorului singuratic procedeului brainstorming-ului ori creaţiei în happening. Aceşti solicitatori refuzaţi, profesorii, pedagogii şi compania vor răspunsuri corecte, nu aproximaţia şi tatonarea elevului, nu stimularea procesului lor de gândire, ci simpla cunoştinţă. Iată o crudă definire a profesorului: "Esenţa profesorului e de a împiedica gândirea să fie căutare, spre a fi exactitate". Prietenul său, pedagogul, crede că schelele gândului ar fi aidoma celor ale caselor, potrivite pentru toate minţile. Calea asta negativă, de respingere a viruşilor adevăratei şcoli este marcată şi prin constatarea că în permanenţă omenirea a căutat o metodă de schimba învăţătura vie în învăţătură moartă, inventând de-a lungul timpului câte-o disciplină care promitea elixirul magic al vorbirii în public, al prestigiului de învăţat - sofistica, retorica, dreptul, iar acum pedagogia.

Dar ce se întâmplă în această şcoală? În primul rând elevii admişi vor trebui să ajungă să gândească viu, anume prin două procedee: pe de-o parte organic, urcând de la simplu la întreg, nu de la simplu la compus, nu geometric şi sistematic; pe de alt, vor începe să vâneze într-un mod intuitiv elementul infinitezimal, revelator pentru obiectul studiat. De asemenea, vor ajunge conştienţi că un act educativ de calitate nu poate fi primit prin punerea unor întrebări grosolane sau naive. Vor fi învăţaţi să ştie ce să facă şi cu nereuşitele, nu numai cu succesele, ba chiar Noica propune cultivarea unei voluptăţi a înfrângerilor, de ce nu chiar o disciplină. În acest sens, învăţăceii trebuie să realizeze că un om mare nu poate fi imitat, că destinul se realizează pe cont propriu, că fără asumare şi sacrificiu orice viaţă este o nereuşită, o amânare. Nu vor citi decât ceea ce le va plăcea şi nu vor fi urmăriţi decât în ceea ce ei înşişi declară că pot face. De altfel nu vor putea obţine din partea Şcolii decât o împăcare cu lumea cât şi un partener imaginar în discuţia cu propriul sine. M-a fascinat anexa şcolii, un Institut de înfrumuseţare interioară, în care ar fi magistru o femeie care acceptă în imaginea ei devenirea, gândirea, timpul.

Până la urmă ce este această şcoală? Este un mod de a fi în lume, un turn de fildeş cu mai multe uşi deschise, una dintre punţile către înţelepciune. Noica însă e atent la oamenii care ar trebui să păşească pe acest tărâm şi constată lucruri amare. În primul rând că nu există un tipar uman, că omul se defineşte neîncetat. Că îşi trăieşte viaţa la întâmplare, fiind "robul prieteniilor de ocazie, ai profesiunii dictate de alţii". Că se conformează vorbei amare a lui Socrate: "Ştie câte oi are, dar nu ştie exact care îi sunt prietenii". Că foarte mulţi strică miracolul vieţii prin calcul, logică, fără să aibă însă niciun cuvânt de spus atunci când sunt confruntaţi cu sensurile şi ideile vieţii.

Se miră de formele noastre exterioare, sociale de manifestare. De pildă de pofta cu care ne uităm unii la alţii atunci când aflaţi într-un tren în gară, privim la un alt tren de pe o linie alăturată. Fenomenul oglinzii. Fiecare se vede pe sine în celălalt. Şi râde. Altădată vede un om cum râdea singur pe stradă şi ajunge să creadă că râsul înstrăinează, separă de restul oamenilor, ajunge fixitate, creează o lume spartă în cioburi, în timp ce suferinţa uneşte, afirmând de pildă că dacă întâlneşti un om care suferă, suferi şi tu.
Regretă că petrecerea, singurul nostru cuvânt potrivit pentru devenire, desfăşurare a ajuns să fie anexat de către cheflii, de distracţie, de înstrăinare până la urmă. De altfel din afară, de la alt etaj, orice petrecere pare haos şi absurditate, în timp ce dinăuntru se observă o lege intrinsecă de creştere a petrecerii şi este justificat excesul sub diverse forme.

Căutând opusul atitudinii comice, ajunge la religie. Constată imediat amar că nimeni dintre cei pe care-i cunoaşte nu poate judeca un înger. Că nu se poate răspunde categoric la întrebarea la ce e mai grav, păcatul sau plănuirea păcatului, deşi nu poţi spovedi ce e în curs de săvârşire. Are posibilitatea însă de a-şi exprima şi anume convingeri religioase precum aceea că creştinismul nu e o oarecare morală, ci dragoste pură, ori că noi creştinii răsăriteni păstrăm un adevăr esenţial, anume că Iisus nu a coborât decât o singură dată în formă umană şi nu se tot întrupează cum cred cei din Occident.

O sumă de pasaje se opresc la ceea ce am numit aspectul românesc. Într-o viziune mai degrabă negativă, sunt selectaţi cei care se simt exilaţi în propria ţară, nemulţumiţii de românesc, cei care cer deşteptarea românilor. Noica însuşi face o delimitare în istorie între popoarele fricii şi popoarele foamei, afirmând că am aparţine celei dintâi, zonei inteligenţei mai degrabă decât zonei instinctului. Observă că istoria noastră a fost marcată de valuri - valul lui Traian, valurile migratoare, ori distinge două suflete ale românescului, cel păstoresc, caracterizat prin nostalgie, libertate, sentiment artistic, sete de alte zări şi sufletul de plugar, pustiit şi cu un tonus static.

Această dihotomie îl face pe omul modern să nu mai vadă adevărata libertate pe care o vinde pentru câteva libertăţi. Noica crede că numai constrângerea obligă la marea creaţie, pe când libertatea o refuză, practică locul comun.

Şi o ultimă impresie - autorul desenează prea frumos cu cuvintele, practică un stil academic, olimpian, o atingere rapidă a realităţii sau a limbajului colocvial, apoi trece rapid în tărâmul filoyofiei oferind astfel o remanentă impresie de artificial şi discontinuu.

Învăţătorul de filozofie îşi mărturiseşte în final confuzia. Nu ştie până la urmă ce e un om bun sau rău, inteligent sau prost, cum nu ştim ce e o femeie frumoasă. Numai inteligenţa vrea să vadă clar, să critice. Viaţa e dozaj, doar când şi când suntem frumoşi, inteligenţi, buni şi, ca să completez, vrednici de a accede în şcoala lui Noica.

O recenzie de: Gabriel Adrian Mirea