Autor: Sanda Niţescu
Rating:

Am citit cu aviditate cele 29 de scrisori imaginare care alcătuiesc delicioasa carte a Sandei Niţescu, scrisori care m-au atras cu efluvii de mirosuri, de miresme ameţitoare, de arome şi voluptate, toate cântând plăcerea de a mânca, acea intraductibilă gourmandise franceză. Recunoşteam cu aproape fiecare frază senzaţii pe care le-am încercat şi eu în diferite situaţii: mergând pe înserat pe o stradă pustie, şi dintr-o casă cu etaj să fiu învăluită de îmbătătorul miros al sarmalelor aburinde; intrând într-un restaurant să mi se pară că aroma de mâncare caldă aduce cu un savuros ospăţ, de pe vremuri, când eram mică; tot din copilărie, când mă lăsam atrasă de bufetul parfumat, plin cu dulceţuri, al mamei, şi gustam din fiecare borcan pentru ca ea să nu-şi dea seama că le-am deschis.

Dezrădăcinarea, exilul pe care şi-l autoimpune pictoriţa Sanda Niţescu este elementul declanşator al potopului de amintiri din care este alcătuit acest roman-eseu. Departe de casă, de prieteni, de familie, după ce exaltarea de a cunoaşte în sfârşit dulcea libertate începe să pălească, naratoarea e cuprinsă de disperare. Vitalitatea, puterea de a merge înainte îi este redată tocmai prin recreerea lumii magice a gusturilor şi mirosurilor care au marcat-o din fragedă copilărie. Gătitul îi va fi terapie - prânzurile sau cinele luate alături de convivi cu aceeaşi origine şi mistuiţi de acelaşi foc în pântece- şi, mai mult, gătind, naratoarea se va regăsi din punct de vedere identitar. "Spune-mi ce mănânci ca să-ţi spun cine eşti" spunea Brillat-Savarin. Mâncând, e româncă şi pătimaşă, credincioasă tradiţiilor culinare mioritice, apartenenţa este afirmată cu mândrie: "[gust românesc]"o chestiune de dozaj, o apreciere pe care numai un român ar putea-o înţelege, dându-mi dreptate".

Un fir de iarbă şi cerul albastru vorbeşte despre contraste: între atunci (timpul sacru al copilăriei, cu zâna bună a casei, Esti, Bucătăreasa prin excelenţă şi mesele în familie) şi acum (alienare fizică dureroasă, unde străduinţa cea mai mare este cea de a reconstrui farmecul timpurilor trecute); între metode şi mijloace vechi, eficiente (tocătorul de lemn folosit pentru mărunţirea vinetelor), dar cronofage şi cele noi (tocătorul electric); între ţăranul român (cel care-şi aruncă în traistă, când se duce la câmp, cele trei alimente esenţiale: o bucată de mămăligă rece, o felie de telemea de oaie şi o ceapă suculentă) şi orăşeanul simandicos care ar prefera şi feluri mai elaborate.

(Pofta vine mâncând, zice românul, sau "citind, aşa că: "Când îl aduc la masă, mie îmi place să presar peste borş puţin piper. Unii preferă să-l mănânce cu acei ardei mici şi atât de iuţi, oricât îţi ard gura. După pofta şi puterea fiecăruia, rondele groase de ardei iute plutesc în borş; dar cei mai curajoşi, bărbaţii mai ales, dar şi anumite femei de la ţară, muşcau de-a dreptul din ardei cu un fel de bucurie sălbatică, ispravă ce izbutea să stârnească admiraţia generală").

Mirosurile provenite de la alimentele gătite au şi ele, că vrem să acceptăm sau nu, doza lor de erotism. Chiar şi cel mai frust fel de mâncare ne poate aţâţa, excita, zămislind o atmosferă propice "destrăbălărilor": nu întâmplător, când îşi aduce aminte de aroma cârnaţilor fripţi de lângă rulotele ţiganilor, naratoarea evocă senzaţia de libertate resimţită, simte că "ar fi căzut uşor pradă ispitei de a pleca împreună cu ei oriunde". Aşteptarea de a degusta un anume fel de mâncare este şi ea de o senzualitate tulburătoare.

Cartea este scrisă în limba franceză, deci, la prima vedere, pentru un public preponderent altul decât cel român. Sunt explicaţi termeni (de exemplu, Réveillon nu desemnează, ca pentru noi, seara de Anul Nou, ci cea de Crăciun), ne sunt prezentate reţete (de musaca, tocană, mămăligă, plăcinte, găluşte cu prune, iepure cu măsline ş.a.), marile sărbători (culinare) româneşti şi pregătirile aferente, postul şi parastasul, două tradiţii profund legate de natura sacră a poporului român. Fiecare filă este mărturia vie a ideii că hrana este indisolubil legată de un modus vivendi pur românesc, că e simbol al grijii şi iubirii (materne, în primul rand) - gătitul din dragoste - şi că ea transcende hotarele fiziologicului când, împărtăşită, se transformă în act social.

Scrisă de: Ioana Ristea