Acesta NU este un joc! . Amintirea acelei zile de vară, în apropierea vacanței, încă mă face să mă înfior. Tipul ăla în uniformă nu era în toate mințile, clar! Vocea aia pătrunzătoare, care lătra la noi...ce să înțeleagă niște copii de 10-11 ani dintr-o simulare de evacuare în caz de atac aerian? Și acum, când aud alarmele alea sinistre, am tot felul de reacții ciudate: îmi transpiră palmele, simt înțepături în piept. Mai ceva ca în Jocurile Foamei , pe cuvânt! Măcar Katniss știa la ce să se aștepte...Și a ales și cum să ne introducă în atmosferă, păi cum să nu fie un joc? Mintea mea de copil nu înțelegea, cum adică nu e un joc? Dar jocurile sunt cât se poate de serioase!, îmi tot ziceam. Ca de obicei, adulții ăștia nu ne iau în seamă sau, și mai rău, vor să ne păcălească. Ca atunci când asistenta aia m-a luat de mână să mă ducă la radiografie și tot încerca să-mi spună că o să facem poze și nu trebuie să-mi fie frică. Păi de ce să-mi fie frică? De parcă eu nu știu ce-i aia o radiografie...Adulții ăștia vorbesc o limbă tare ciudată. Și mai zic că noi, copiii, suntem ăia naivi!

Dar de unde pornisem? A, da. Huizinga. Orice joc poate să-l absoarbă oricând pe jucător întru totul. Opoziția joc-seriozitate rămâne tot timpul în suspensie. Inferioritatea jocului își are limita în superioritatea seriozității. Jocul se preschimbă în seriozitate, iar seriozitatea în joc. Jocul se poate înălța pe culmi de frumusețe și sfințenie, unde lasă în urmă seriozitatea. Ludologia e madlena mea. Cursul ăsta declanșează tot felul de gânduri simpatice din copilărie. Sau sinistre...pe bune, alarmele alea chiar îmi îngheață sângele în vine. Am văzut de curând ecranizarea romanului Jocul lui Ender, pe care, de altfel, l-am disecat la curs, și chiar mă întrebam, dacă astea sunt reacțiile mele acum (empatie, empatie, dar unde-i instinctul de supraviețuire?), înseamnă că eu eram de mult pierdută pentru Școala de Luptă. Și totuși îmi făceam atât de bine datoria de soldat în cazarma din spatele blocului. Vară după vară, singura fată între băieți, îmi luam atribuțiile foarte în serios, iar pedepsele și mai și. Era acela doar un joc pentru mintea mea de copil? Unde se termina jocul și unde începea viața reală? Căci îmi luam numeroase nuiele peste mâini și picioare de la „superiori” și nu ripostam prea tare. Aveam de demonstrat că o fată e la fel de „tare”. Doar când se adunau prea multe vânătăi, începeam să îi cred pe băieți niște mici sălbăticiuni care inventează jocuri din astea pentru că atât pot, săracii! Și-atunci îi convingeam să plecăm „în misiune” și să schimbăm „de-a armata” cu „de-a mama și de-a tata”...Era mai „safe”.

Acesta este DOAR un joc. Să schimbăm „rama”. O ramă în care adulții sunt cei care se simt confortabil. Dacă e doar un joc, asta înseamnă că ei au controlul, ei fac regulile. Doar știți vorba aia înțeleaptă din popor: Dacă ai intrat în horă, joci până la capăt . Și totuși când urzeala e mai mare decât ceea ce poți controla? Regi decapitați, jocuri politice care duc la lovituri de stat și execuții, jocuri ale puterii, jocuri ale seducției. Unde mai e acel „doar” din joc? Joc și joacă...Când ești copil, te plictisești și schimbi joaca. Adult fiind, nu mai ai scăpare atât de ușor. Nici nu știi când treci de la joacă la realitate. Huzinga a demonstrat că homo ludens reprezintă, în final, o parte definitorie a ceea ce suntem: animal jucăuș, care, sub masca non-seriozității, transformă lumi, realități, se sustrage timpului și își depășește limitele. Nu se mai joacă „de-a v-ați ascunselea”, nu mai recurge la imitația celor mari (mai țineți minte vremurile simple când frunzele erau bani, bilete, fructe și legume pentru tocăniță și multe altele?), ci creează contexte competiționale, se joacă „de-a șoarecele și pisica” cu sexul opus, construiește ierarhii și reguli pentru a le putea „îndoi” sau depăși. Gândește strategii, face manevre psihologice, pune presiune, totul în numele victoriei. Însă își creează iluzia că păstrează limitele, făcând joaca diferită de joc.

Pentru asta are jocurile de noroc, jocurile video și tot mai popularele „board games”. Doar trebuie să ne mai și jucăm controlat, nu? Altfel corupem spațiul și timpul jocului și trebuie să admitem că „life’s but a play.” Iar noi nu suntem încă în stare să admitem că jocul e ceva serios. Ne-am întors în rama limbajului ciudat al adulților...

NB Vedeți ce gânduri amestecate îmi provoacă ludologia asta? Am dezvoltat o știință pentru studiul jocului și tot nu vrem să admitem că seriozitatea în joc e o falsă problemă, pentru că, în interiorul jocului, totul trebuie luat în serios ca jocul să funcționeze.

Scris pentru Superblog 2013