0
Autor: Gheorghe Florescu
Rating:
Editura: Humanitas
Anul apariţiei: 2008
503 pagini
ISBN: 978-973-50-2208-2

Legenda cafelei

Dumnealor ciobanii, de-a lungul şi de-a latul lumii şi Istoriei, au jucat diverse roluri: ba de precursori anonimi ai marilor geografi şi exploratori - în căutarea neobosită a locurilor cu verdeaţă, propice păscutului; ba au fost rivali, duşmănindu-se şi ucigându-se între ei pentru frumuseţea turmelor (primele conflicte de amploare ale omenirii au avut loc pentru o oaie, nu pentru o oarecare Elena din Troia); ba întemeietori de ţară şi de nemuritoare dinastii monarhice, iar, mai înspre zilele noastre - patroni un pic cam neciopliţi şi cam "războinici" ai unor epuizate cluburi de fotbal. Legendele pastorale ascund, de obicei, o importantă dimensiune tragică, nu sunt de notorietate prea multe poveşti hazlii sau relaxante cu ciobani...

Noroc cu baciul yemenit (unii ne încredinţează că a fost etiopian, ceea ce ne mută cu tot cu legendă în Africa...), de fapt, noroc cu caprele lui, care au încercat cele dintâi, pe propria blană, proprietăţile vitalizante ale cafelei, îndepărtând ghinionul tragic care însoţea peste tot păstorii. Păscându-şi respectivul baci cornutele printre arbuştii (necunoscuţi la acea dată) care produceau miraculoasele boabe, nu mult timp i-a fost necesar până să remarce cum caprele lui ţopăiau mai energic şi aveau un apetit considerabil mai mare decât suratele lor, aparţinând altor păstori din vecinătate. Nu se ştie cu limpezime dacă, la muls, ţâţele lor slobozeau în vadră şi cappuccino. Dar aproape cert este că prima cafea din lume a fost, apoi, fiartă la o mănăstire din apropiere.

Povestea armenaşului Florescu, o istorie mai mică a României postbelice

În 8 mai 1944, când, în timpul unui bombardament anglo-american, a văzut lumina zilei dl Gheorghe Florescu, autorul Confesiunilor unui cafegiu, România dădea primele semne de anevoioasă dezmeticire dintr-o conflagraţie purtată, spun unii, împotriva duşmanului nepotrivit (se ignoră, însă, că URSS, prietenă sau inamică, era departe de a fi un vecin de nădejde). Bucureştean, născut în Biserica Sf. Treime din cartierul Dudeşti (actualmente, blocuri, fabrici şi uzine), având parte de o tinereţe în timpul căreia perioadele de depresiune financiară şi compensaţiile ulterioare s-au îmbinat într-un mod suficient de armonios, nu se poate afirma că Gh. Florescu şi familia nu s-ar fi bucurat de iubirea şi ocrotirea sfinţilor. Dacă nu a celor creştini, atunci măcar a zeului Mercur - protectorul negoţului.

N-am să trec în revistă întreg traseul educaţional şi profesional al respectabilului memorialist, amănunţit prezentat în volum - pe alocuri, chiar cu abuz de detalii. Cartea calificându-se şi în chip de Istorie neconvenţională a comerţului postbelic, numai bună de studiat la un curs scurt de marketing de la ASE. Voi aminti doar, mai cu seamă celor care au deschis ochii pe astă lume după 1989, că obsesia regimului comunist de a controla tot ce mişcă în ţară (indiferent de ţară) atinsese inclusiv libertatea comerţului. Dacă până prin 1958 mai subszistau, ici-colo, prin România, câteva iniţiative particulare într-ale negustoriei (evreii şi armenii excelând şi la noi, cum era de aşteptat), în anii următori, de importuri, vânzări şi exporturi se va ocupa exclusiv Statul (citeşte: Securitatea şi partidul unic), în strădania sa egalitaristă, declarativă, de a ne "apăra" de abuzul claselor exploatatoare, de chiaburi, de speculanţi şi de "burgheji". Vorba sloganului, foarte popular, deşi sinistru, de atunci: "Ana, Luca şi cu Dej au băgat spaima-n burgheji" (cei enumeraţi fiind exponenţii "valului întâi" de comunişti autohtoni). Confesiunile... d-lui Florescu sunt împistrite cu asemenea zicale, uneori de un amuzament îndoielnic, aparţinând folclorului urban.

În sfârşit, petrecându-şi domnia sa grăbita adolescenţă în umbra unor destoinici şi influenţi patroni bucureşteni de origine evreiască sau armenească (de unde şi porecla "Armenaşul"), nevoit să-şi întreţină de timpuriu familia (cu tatăl deţinut politic), naratorul s-a regăsit, nu peste mult timp, fără remediu pătruns de morbul comerţului de înaltă ţinută, mărturisindu-se în particular fascinat de negoţul cu "coloniale" (cacao, diverse mirodenii, banane, citrice, arahide, etc) printre care, la loc de frunte, trona cafeaua. Pe vremea aceea - de fapt, epoca menţionată în carte întinzându-se până la căderea comunismului -, cafegiii oficiali ai ţării se alimentau cu cafea în vrac, sosită în ţară în stare brută, verde, prepararea ei pentru desfacere şi vânzare efectuându-se în câteva prăjitorii, unele "la vedere".

Conjugarea verbului a servi

Pentru că îi servea prompt pe potentaţii momentului (securişti, ofiţeri cu multe grade ai Ministerului de Interne şi ai MApN, membri ai structurilor de conducere ale PCR, medici, dar şi actori celebri, academicieni, scriitori), bonomului Gh. Florescu i s-a acordat şansa să "ţină" o unitate comercială quasi-privată (instalaţia de prăjit era proprietate personală, de exemplu), un soi de club select, frecventat doar de privilegiaţii acelor ani, în plin centru vechi al Capitalei, pe strada Hristo Botev, la numărul 10 - "afacere" deprinsă şi moştenită de la "cel mai important cafegiu armean din toate timpurile", Avedis Carabelaian.

Profitând de faţada asigurată de această impresie de legalitate, securiştii de la Agenţia pentru Import îşi derulau cu maximă nesimţire şi prin intermediul acestui magazin-pentru-ştabi bănoasele activităţi de contrabandă cu rarităţi "importate" în folos personal. Aş fi adăugat, sarcastic, că purtaseră acest trafic "pe sub nasul autorităţilor", dacă nu mi-aş fi dat repede seama că ei înşişi erau autorităţile! Lucru deloc de mirare că mulţi dintre angajaţii fostelor aşa-zise servicii "de informaţii" (de fapt, de represiune) au pătruns rapid în cercul strâmt al celor mai prosperi "capitalişti" post-decembrişti ai ţării noastre... Nu degeaba am subliniat, mai sus, verbul a servi, conjugat obsesiv din scoarţă-n scoarţă, până la finalul cărţii...

...Iată un verb pe care, cu oscilaţii, s-au "sprijinit", să zic aşa, în sufletul meu de cititor, atât o anumită simpatie pentru personajul-autor al "memoriilor" de faţă, cât şi sentimentele mele contradictorii, nu puţine mergând până la o explicabilă repulsie. L-am servit, ce să fac; am servit-o pe doamna cutare; i-am servit pe toţi; treceţi pe la mine şi vă servesc. O să-l întâlniţi până vi se va apleca. Să nu gândească cineva că acest cuvânt ar defini cumva, în limba română modernă, relaţii senioriale, nobile, sau din cele stabilite între gentlemen-i. Nu. Imaginaţi-vă, mai degrabă, un melanj balcanic de ploconeală, spate cocârjat, frecarea mâinilor însoţită de un hihihi diavolesc, spoială de distincţie, complicitate de joasă speţă, corupţie de doi bani, corupţie de mai mulţi bani (dolari), găinărie, bovarism, paranoia şi mimare a profesionalismului şi a verticalităţii. "Te servesc" e, la noi, ruda apropiată, sinonimul lui "te rezolv".

Am trăit un deceniu şi jumătate de lipsuri în epoca de cenuşie amintire - anii care trebuie, pasămite, să fie cei mai luminoşi din viaţa oricui. Mi-a fost, din acest motiv, foarte dificil să "rezonez" cu spiritul "eroic" de neguţător clasa I, sacrificat pe tejgheaua neamului, al descurcăreţului cafegiu, cel care "se zbătea" să-şi mulţumească şi, nu-i aşa?, să-şi servească din belşug (cu sau fără plată) clientela din "lumea bună" (chiar aşa îi numeşte, nu totdeauna cu ghilimelele de rigoare) - singurii care aveau acces în magazinul "cu circuit închis", cu produse la care noi - familia mea şi mulţi asemeni nouă de pe tot cuprinsul României - nici nu ştiam să visăm! Iată ce se petrecea - deşănţarea asta consumistă, traficul acesta cu gourmet-uri coloniale - în timp ce majoritatea populaţiei era constrânsă să dea noi găuri curelei, ca efect al efortului conjugat al plăţii datoriei externe, depus de fiecare cetăţean, fără deosebire de naţionalitate, parte integrantă a procesului afirmării suveranităţii şi independenţei...! (Urale, aplauze puternice, prelungite!)

Autodenunţ fără voie

Vă încredinţez, ex abrupto, că este deosebit de antrenantă lectura acestor "memorii" ale unui "om simplu"(căci, ne place sau nu: memorii sunt, om simplu este...), care a ştiut, totuşi, să înveţe nenumărate "tehnici de orientare şi supravieţuire" de la distinşii dumnealui clienţi-prieteni-călăi, absolvind cum laude prestigioasa şcoală a vieţii. Dl Florescu nu se împiedică în rafinamente de stil, nici nu cade în bolovănism literar. Scrie simplu, curgător (sau povesteşte, dacă a dictat cuiva rândurile acestea), ordonat, cronologic, cu ample şi interesante trimiteri istorico-politice, nu uită nimic - ai crede (mai bine ar fi uitat câte ceva). La lansarea din decembrie 2009 a Confesiunilor unui cafegiu, în librăria Humanitas - Joc secund din Timişoara, autorul a mărturisit că editorul şi fiica domniei sale (care l-a ajutat la redactare) i-au recomandat să mai suprime nişte pagini, cam 300; oricum, cartea rămâne una cuprinzătoare, în ciuda "forfecărilor".

Cartea se citeşte pe nerăsuflate, iar cititorii mai tineri vor încerca într-un chip mai puţin visceral, probabil, senzaţia de revoltă care m-a cuprins pe mine în dreptul pasajelor "cheie" ale textului (cele în care erau zugrăvite huzurul din clubul neoficial deschis în Hristo Botev, 10, unde "se protesta" prin bancuri subversive la adresa regimului, asezonate cu vodcă şi scotch). Nu aş dori, însă, în ruptul capului să se aştearnă cineva la lectură cu ideea că inspiratul scriitor de ocazie Gheorghe Florescu, deşi trecut prin puşcărie şi maltratat în urma unor capete de acuzare cu profil economic, a fost un dizident. Nicidecum: a fost un dârz membru al sistemului, deşi un mic pion, până-n vârful unghiilor sale aromate de cafegiu. Sistemul nu era format (altfel, nu ar fi avut cum să supravieţuiască) numai din cretinii fără studii din C.C. al PCR (PCR fiind partidul unic între 1949 - 1989), ofiţerii superiori ai Securităţii, MI şi MApN. Fără complicitatea servilă a "micilor pioni", fără contribuţia masivă a secăturilor care turnau, fără tăcerea fatalistă a masei poporului sau sub eroziunea mai multor acte de rezistenţă (cum au fost acţiunile lui M. Dinescu, D. Tudoran, D. Cornea, etc), sistemul fie ar fi colapsat, fie s-ar fi "reformat" (relaxat) ceva mai devreme, aşa cum s-a petrecut în ţările socialiste vecine.

Recomand fără reţinere "Confesiunile..." degustătorilor de memorialistică şi oricui doreşte să înţeleagă mai lesne cumafostposibil regimul totalitar. Ne sunt puse la dispoziţie întinse dări de seamă cu valoare documentară din odioasa orânduire, deconspirată chiar din miezul ei, ghidaţi fiind de un "mărturisitor" dinlăuntru. Un povestitor amator cu spiritul enciclopedic, verva şi oralitatea armenaşului Florescu, care şi-a împletit măiastru istoria personală cu istoria ţării... Veţi vedea, nu în ultimul rând, cum cafeaua amestecată şi prăjită în magazinele de sub tutela antenumitului "a avut un loc deosebit, în acele timpuri, în istoria literaturii române". De umor nesofisticat, proverbe şi zicători - doldora paginile! Mi-a plăcut îndeobşte o scenă: autorul, om cu frica lui Dumnezeu, decide să facă o donaţie Bisericii. Îl caută pe preot. În biserică, nimeni. Admiră puţin picturile, intră în altar. În altar - preotul. Înainte ca evlaviosul povestitor să apuce a-şi dezvălui intenţiile, părintele îl întreabă: "Ce bei, fiule?"...

De pe urma lecturii, am rămas cu un gust amărui. De cafea. Și cu o poftă de nestăpânit. De cafea, fireşte. Am acordat 4 puncte volumului pentru valoarea lui documentară, pentru scriitura onestă, fără pretenţii literare şi pentru naivitatea cu care autorul alege să fie de-o sinceritate crudă, omiţând, poate fără să-şi dea seama - pesemne, încântat de "misiunea" dumisale de ultim cafegiu - să treacă sub bemol situaţiile (nu puţine) care-l pun într-o lumină deloc admirabilă.

Scris de Cristian Sîrb