Autor: Monica Lovinescu
Rating:

"După ce-mi pierd timpul răspunzând la felicitări, n-are sens să-l mai risipesc aici plângându-mă. La urma urmei, cum aş reacţiona în faţa unei cutii poştale goale şi a unui telefon amuţit? Nu m-aş simţi părăsită? ["] Pentru ca acest jurnal să nu devină un bulletin de analize medicale şi un lung şir de reţete, mă opresc aici, în pragul anului 2001." Început şi sfârşit în cel de-al şaselea jurnal şi ultimul al vocii de la Europa Liberă, Monica Lovinescu.

În 1998, Monica Lovinescu avea 75 de ani. Scriitura însă e proaspătă, plină de nerv, lucidă, de observatoare fină în deplinătatea puterilor. Mai mult, un prieten de familie, reîntâlnind nu cuplul Monica Lovinescu - Virgil Ierunca, ci "formaţiunea geologică" (aşa cum i-a denumit Gabriel Liiceanu), spune despre ei c-ar arăta ca la 30 de ani. Şi totul în acest Jurnal dovedeşte plenitudinea unei existenţe responsabil asumate. Terminat în pragul noului mileniu, ultimul jurnal este o cronică politică şi culturală ale unor timpuri de prefacere, de adâncă schimbare.

Cultural, diarista urmăreşte cu frenezie evoluţia artistică din România. Notează conţinutul convorbirilor telefonice, al scrisorilor, al discuţiilor avute cu nume mari: Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici, Doina Jela (a cărei carte, Această dragoste care ne leagă, ocupă un spaţiu generos în Jurnal), Stelian Tănase, etc.Cei doi soţi sunt din ce în ce mai apreciaţi, li se fac tot felul de propuneri de colaborări, de emisiuni, de articole, primesc lucrări de poezie, proză sau filosofie şi sunt rugaţi să dea un verdict, cărţile lor au parte de critici elogioase. Invitaţiile de orice fel sunt refuzate invariabil de Virgil Ierunca (omul despre care acelaşi Liiceanu spunea: "Faptul că important este să ai caracter şi că e bine să nu prostituezi cuvintele - cam la atât s-a rezumat doctrina lui Ierunca - nu face obiectul nici unei discipline şcolare"), pe când soţia lui face eforturi de a refuza cât mai elegant acele solicitări cărora i s-ar părea inutil să le dea curs.

Din toate notele, totuşi, reiese încercarea de a nu se mai ancora de trecut; prezentul este, însă, viclean şi potenţial răpunător, singura soluţie rămânând căutarea adevărului. Atentă la detalii, dar nu maniacă, Monica Lovinescu taxează orice nepoliteţe, orice încălcare flagrantă a bunului simţ, fie că este vorba de orgoliile nemăsurate din cultura românească, din politica franceză sau americană. Îngrijorările sunt autentice, zbaterile nemărginite chiar şi în tăceri.

Singurele note cu accente personale sunt cele din care transpare intimitatea cu moartea. "Ascult chiar în clipa de faţă Cvintetul pentru clarinet op. 115 al lui Brahms. Şi, ca de fiecare dată, îmi vine să lăcrimez la o frază din mişcarea a doua ce mi se pare a rosti cel mai inexorabil - şi discret - finitudinea noastră. Trecem, ca acest murmur, la suprafaţa lucrurilor, a noastră, a lumii şi dispărem într-o tăcere ce mai păstrează doar o clipă amintirea sunetului. De abia dacă zgâriem tăcerea". "Beckettizarea", formula proprie de descriere a aneantizării, a pierderii controlului asupra propriului trup nu e vaiet, nu jelire, nu strigăt. Nu intervenise încă profunda uitare. "Cu fiecare moarte ilustră, îmi spun că avem un adevărat har în a ne sabota sistematic istoria. Şi asta pentru că nu suntem capabili să respectăm minima ei condiţie: civilizaţia aducerii aminte" (Gabriel Liiceanu).

Scrisă de Ioana Ristea