Esti aici: bookblog.ro » Biografii/Memorii, Cristian Sirb » Povestea unei vieți
Povestea unei vieți
Autor: Aharon Appelfeld
Rating: 
Editura: Polirom
Anul apariţiei: 2009
Traducător: Any Shilon
253 pagini
ISBN: 978-973-46-1112-6
(în limba engleză)
Marșul forțat prin memorie
Escaladează muntele doar cât să te lămurești că e un munte. Niciodată până-n vârf. Cam așa povățuiește un proverb antic, probabil chinezesc, căci chinezii au zicale la îndemână pentru toate situațiile. Aharon Appelfeld se cațără, târâș, cu fiecare carte pe care o concepe, până pe buza rănilor sale sufletești, le pipăie marginile dureroase, dar ne dăm negreșit seama ce spaimă îl cuprinde mereu când e să privească înăuntrul lor. Și ce greu îi cade să-și amintească ceea ce ține prea limpede minte! Povestea unei vieți e o plagă deschisă. Se parcurge cu ochii sufletului acoperiți (a oroare) cu palma, urmărind rândurile printre degete.
De douăzeci de… cărți – se destăinuie autorul – își tot propune să regăsească dumnezeirea copilăriei sale lipsite de umbre, dar și să împărtășească întocmai atrocitățile prin care a trebuit să treacă în timpul prigoanei naziste – copil fiind, evreu fiind: evadarea din lagăr, ”marșul forțat” prin noroaie și prin păduri neștiute, dar mai puțin neprietenoase decât oamenii la porțile cărora a bătut pentru o bucată de pâine și adăpost; hăituit de ”eroicii” soldați antisemiți ai mareșalului Antonescu, slugi docile, cu exces de zel criminal, ale măcelarilor de elită germani. Dar: ”Am scris deja mai mult de douăzeci de cărți despre acei ani, însă uneori mi se pare că încă nici nu am început să-i descriu, că memoria plină, detaliată, e încă ascunsă înăuntrul meu, iar când va țâșni din adăpostul ei, va curge în valuri zile la rând.”
Aharon Appelfeld (77) a edificat ”autobiografia” de față, Povestea unei vieți, în 1999, cu aceeași simplitate înfiorătoare, același ”scris reținut”, comprimat, fragmentar, ironizat de criticii săi (în vremea când în literatura israeliană predomina amploarea, întinderea, ”larg însemna epic”), pe care le-ați întâlnit și-n romanul Badenheim 1939. ”Marșul” său prin stepele memoriei nu a cunoscut încă răgazul sau împlinirea, (pentru că) nici descrierea fidelă, completă, pe care autorul o pândește de când s-a abandonat Literelor.
Estetica emoției
Ar fi indecent să afirmăm despre lucrările lui A. Appelfeld că sunt savuroase sau să folosim alt epitet frivol, de mari pasionați de beletristică… Nu mi-ar părea, însă, deplasat să susțin că acest evreu din Cernăuți e un desăvârșit estetician al emoției! Sigur, nu e cazul nici să-l citim pe scriitorul israelian în poziție de drepți, în picioare, cu o morgă ipocrită pe chip. Deși, poate că noi – dacă aș chibzui mai bine, în ”calitate” de urmași ai ”vitejilor” ostași care trăgeau ca la bâlci în convoaiele de deportați, s-ar cuveni să citim mărturiile acestea în genunchi. Adică pe Appelfeld, alături de G. Konrád, I. Kertész, Primo Levi, chiar și pe B. Schulz – copiii Holocaustului. În genunchi!
Cartea este structurată pe mici capitole, 30 la număr, redactate în goana amintirilor: 30 de mici izbânzi în continuul proces de negociere cu imensa traumă. Memoria, ”fluidă și schimbătoare”, e lăsată să-și facă hatârul, să se împrietenească cu neputincioasele cuvinte pentru a le impregna până-n miez. Dă năvală, tumultoasă, apoi se retrage; cuvintele aleargă în urma ei, promițându-i că, dacă se va întoarce, îi vor sluji și mai fidel. Portrete, scene – de multe ori statice -, imagini estompate, ca de vechi album de familie, filme frânte, din care, prin diverse trucaje ale minții, au dispărut unii protagoniști: de pildă, moartea concretă a mamei lipsește, e evocată metonimic printr-un ultim, scurt și de neșters țipăt… Dincolo de frazele zgârcite curge un ”limbaj” ce datează de dinaintea vorbirii. Un limbaj al simțurilor, care poartă, abia el, informația corectă. ”Neîncrederea în cuvinte am căpătat-o în acei ani. Un flux verbal curgător îmi trezește suspiciuni. Prefer bâlbâiala, fiindcă în ea aud conflictul și neliniștea, efortul de purificare a cuvintelor, dorința de a dărui ceva din propriul eu.”
Un copil întrerupt, un copil al războiului refugiat în contemplare (”bucurie a interiorizării”) din calea realității; un adult care nu a reușit să-și împace (să-și unifice) vârstele ce i-au supraviețuit, neînțelese, în adâncuri; străin în țara semenilor săi, străin în limba de împrumut, cu toate că e ”limba lui Dumnezeu”, cu toate că e limba consângenilor, un grai pe care și-a impus să-l învețe, în chinuri groaznice (tocmai pentru că nu era limba mamei!). Tot ce s-a petrecut cu el și în el s-a păstrat, în ciuda maturizării. Pierderea casei, a limbii, părăsirea orașului său drag, ”suspiciunea, teama, deficiențele de vorbire, înstrăinarea” – simțăminte din care i s-a născut literatura, ficțiunea sub care camuflează ceea ce a rămas de nerostit.
”Cartea aceasta nu este o finalizare, ci o încercare, o încercare disperată, dacă vreți, de a lega diferitele componente ale vieții mele de rădăcina din care au început să crească.” Lectura în limba română e favorizată de o traducere fără poticneli, grație eforturilor lui Any Shilon.
Scris de Cristian Sîrb
Foarte bine. Sa fie sanatosi si sa-si tina memoria neamului lor. Eu unul sunt satul de Lista lui Schindler & co. Eu vreau sa aflu mai multe despre memoria neamului meu (si sa nu distrug parcuri pentru a pune acolo muzeul memoriei). Ce zici, Cristian Sirb, te bagi la o Anita Nandris, la un Ogoranu, la un Bejan – sau astia sunt doar nijte legionari najpa, niste criminali care au fost opriti la timp sa nu comita crima, de vitejii luptatori pentru pace Pauker, Teohari, Djugasvili, Beria etc etc etc
D-le Petrov(hm, literar nume aveţi, să vă trăiască) oare ce-ar putea face Cristian pentru dvs. ca să vă însuşiţi istoria naţională? Oare nu v-aţi putea descurca şi singur? Cu Marius Oprea aţi încercat? Revenind…,bunicii noştri în Vest au conlocuit cu evreii şi n-au avut nimic de pierdut. Poate din prea multă cultură, dl. Sîrb să fie aşa de tolerant cu “neamul lor“? Cât despre comunism, insistaţi puţin, sunt sigură că replica d-lui Sîrb vă va uimi.Cât despre mine, mie îmi place şi Meryl Streep şi povestea rezistenţei româneşti din anii `50. Păcat că în acea rezistenţă au fost prea puţini, tipica frică de consecinţe a “neamului nostru“.
“Memoria neamului tău”, Petroave, pe lângă că e scurtă, e şi pătată rău de tot în fund, deci nu ştiu ce să scoatem de-acolo şi să nu ne crape realmente obrazul de culpabilitate! Cam aşa se întâmplă cu “memoria” oricărui neam. Doar că românii au rămas încă la bătaia cu Istoria. În timp ce alţii se dezvoltă, îşi spală cumva păcatele, construiesc, câştigă în civilizaţie şi-n demnitate, noi ne batem cu compendiul de Istorie naţională (şi acela, masiv falsificat, mitizat), cum se bat imbecilii cu pernele.
Eu nu fac aici Memorialul durerii a la bookblog. Ci recenzii la cărţile pe care le citesc. Dar dacă tot ai deschis subiectul…
…Consider că, personal, am depăşit demult perioada şi apucăturile aferente ei, când aveam impresia că pentru înapoierea în care ne zbatem, pentru “neşansele” noastre istorice, pentru “succesul” desăvârşit al comunismului la noi (cu excepţia anilor 46-50, când şi bunicul meu a fost închis politic) ALŢII poartă TOATĂ răspunderea, alţii cum ar fi evreii, maghiarii, armenii, în general “alogenii”, căci aşa le spun neolegionarii, nu?
Memoria neamului nostru vitejesc conţine şi pogromul din Iaşi, la “succesul” căruia, spre deosebire chiar de ce se petrecea în Germania hitleristă, au participat din plin şi civilii. Memoria noastră limitată ne-a făcut să uităm că legaţia germană la Bucureşti, reprezentanţii SS în România au fost nevoiţi să TEMPEREZE elanul imensului mareşal Antonescu şi al armatei române întru căsăpirea neorganizată, rudimentară, spontană a evreilor de pe teritoriul naţional.
Memoria naţională ar mai trebui să conţină şi amintirea avalanşei delaţiunilor efectuate contra cost şi alte beneficii: slujbe, promovări, etc. pe toată perioada regimului comunist.
Istoria românilor nu conţine doar evenimente glorioase de tipul Tapae, Rovine, Călugăreni, Vidin, Mărăşeşti. Dar, mă rog, din cunoaşterea trunchiată a propriei istorii şi din necunoaşterea efectelor propriilor fapte, “naţionale”, asupra altor neamuri se nasc aceste idei totalitare, extremiste, rigide, lipsite de orice compasiune faţă de durerea şi pieirea altuia.
Nu zic acum să plângem ipocrit de milă băştinaşilor ucişi de hoardele spaniole în America de Sud, deşi merită toată compasiunea noastră şi ei. Dar pe evrei, pe cei aproape 400 000 de oameni luaţi din oraşele româneşti de sub administraţie românească şi plimbaţi cu trenul prin ţară până la sufocare sau împuşcaţi sumar, îi avem pe conştiinţă. Noi nici măcar nu am lămurit acel episod. Noi suntem prea ocupaţi să-l sfinţim pe Ştefan ce Mare…
Blabla naţionalist, tipic autohton! Naţionalism de birt.