bookblog.ro

---

Cum l-am întâlnit pe Murakami

Scris de • 18 September 2014 • in categoria Biografii

13:30 - spațiul de lângă Baillie Gifford Main Theatre începe deja să se aglomereze. Peste o oră și jumătate, în interiorul cortului alb, își va face apariția...Haruki Murakami.

13:45 - decid să ocup repede unul dintre scaunele de plastic de la intrare. În stânga și în dreapta mea, observ cu plăcere, toată lumea citește o carte de-ale japonezului. Deschid și eu exemplarul meu (venisem pregătită cu teancul de cărți, sperând un autograf). Timpul trece, începe să plouă, oamenii continuă să se adune.

14:30 - în spatele meu coada depășește 100 de persoane.

14:50 - am intrat în cort, am prins un loc în rândul doi, la mijlocul scenei, cu vedere directă spre scaunul din care ne va vorbi Murakami. Privesc entuziasmată către intrare.

15:00 - a început! Nu mai e nevoie să mă uit la ceas, de-acum timpul se suspendă.

resized_poza 1

Despre motivele pentru care îl citesc pe Murakami am mai scris pe Bookblog, aici. Au trecut 10 ani de când am citit prima carte scrisă de el și tot atâția în care n-am îndrăznit să mă gândesc că voi avea ocazia să îl întâlnesc în persoană. Asta pentru că nu-i place publicitatea, nici aparițiile în public, interviuri dă foarte rar și, oricum, până în Japonia e cale lungă. Dar când am văzut anunțul prin care îi era confirmată prezența la Festivalul de Carte din Edinburgh, am știut că asta e șansa mea și că la sfârșitul lui august trebuie să ajung în Scoția.

resized_poza 2

Primul lucru care ne-a fost comunicat înainte ca Murakami să urce pe scenă a fost rugămintea de a nu face poze, de a nu filma și faptul că la finalul evenimentului nu va avea loc nicio sesiune de autografe. Trec peste anunț cu un ușor oftat și îmi îndrept atenția către directorul festivalului: „Este o deosebită onoare să îl avem pe Haruki aici, în Edinburgh. De 3-4 ani negociem pentru un răspuns favorabil”. În aplauzele publicului, Murakami își face apariția. Zâmbește către sală și se așază în fotoliu, parcă uimit de faptul că palmele tuturor se unesc atât de entuziast pentru el.

În stânga scriitorului ia loc John Mullen, moderatorul evenimentului și gazda Guardian Book Club. În „clubul de lectură” al publicației se discută lunar câte o carte, împreună cu autorul. Romanul pe care Murakami l-a ales și care a dat tonul conversației din acea sâmbătă a fost „Cronica păsării-arc”, apărut în 1994/1995.

Timp de 50 de minute am fost ochi și urechi: japonezul a povestit de ce scrie și cum scrie, despre obsesiile personale care se regăsesc adesea în cărți, a glumit și a răspuns întrebărilor din public. Mi s-a părut un om modest și onest, căruia îi place cu adevărat să scrie, dar nu se îmbată din succes. Pentru el scrisul e natural, dar are în spate multă disciplină. „It’s fun!” ne spune el.

resized_poza 3

Întrebarea de deschidere s-a legat de perspectiva din care scrie, textele lui fiind deseori la persoana întâi. „Să dai nume personajelor tale e ca și cum ai fi Dumnezeu”, zice Murakami. Multă vreme i-a fost greu să vorbească cu altă voce decât cea a protagonistului. Prima carte la persoana a treia a fost Kafka pe malul mării. „Mi-a luat douăzeci de ani”. Se aud primele râsete din partea sălii, care au ajuns să domine atmosfera până la final.

M-am bucurat să aflu mai multe despre procesul creativ, care mi-a stârnit mereu curiozitatea.

Un cititor a vrut să știe în ce măsură planifică el fiecare roman, înainte de a se așeza la masa de scris. Murakami ne-a răspuns că are nevoie de un motiv care să declanșIeze acțiunea, dar nu are idee încotro se va dezvolta. „Nu e distractiv să scrii având concluzia în minte”. Prin urmare, în fiecare dimineață se trezește devreme, se așază la birou, deschide calculatorul și se întreabă: „Oare ce o să se întâmple acum?”

Multe dintre poveștile lui pornesc de la întâmplări personale reale, cum e și cazul Cronicii păsării-arc: într-o zi, în timp ce gătea spaghete, a auzit o pasăre care scotea un sunet deosebit, ca de cheiță răsucită. A simțit că prezice ceva și a vrut să scrie despre asta. A vrut să descopere ce înseamnă chemarea păsării. Și de aici a pornit un roman de aproape 700 de pagini. În aceeași notă, îi place ideea de a de a nu oferi un final clar, influențat fiind în acest sens de Franz Kafka.

Murakami a vorbit și despre elementele de stil și de conținut care se regăsesc frecvent în cărțile lui:

- Povestea în poveste. În Cronica păsării-arc sunt inserate scrisori, articole de ziar, povești spuse cu vocea unor personaje, altele decât protagoniștii. Pentru că de obicei scrie la persoana întâi, simte nevoia de a diversifica vocile, ca să nu se plictisească. Și știe că dacă pe el îl prinde modificarea de ritm, la fel va fi și pentru cititori.

- Secvențele cu violență sau cele sexuale. Deși recunoaște că nu îi place să scrie astfel de scene, simte că în anumite momente are nevoie de ele, de dragul poveștii. Sunt ca un fel de stimulare.

- Importanța istoriei. Murakami are o credință interesantă: istoria este o amintire colectivă, pe care toți oamenii o împărtășesc și care poate fi privită ca un coșmar sau ca un bun de preț. Sângeroasă sau nu, el a ales să o considere un bun, foarte important mai ales atunci când scrie ficțiune. În copilărie, tatăl său îi povestea întâmplările la care a luat parte luptând în războiul din Manciuria, de aceea acest episod l-a interesat în mod special.

- Coincidențe. Lui Murakami îi plac coincidențele, deși mulți scriitori încearcă să le evite, ca să nu își decredibilizeze povestea în ochii cititorilor. Pentru el sunt o modalitate de a impulsiona poveștile și în același timp sunt întâmplări frecvente de-a lungul vieții lui, deci realiste.

- Muzica: Pentru a scrie are nevoie să asculte muzică, îl ajută să găsească ritmul potrivit. Melodiile care apar în cărți sunt deseori cele pe care le asculta când se apuca de scris și care îl inspiră.

- Imaginație și fantastic. „Visul meu este să stau pe fundul unei fântâni.” E un spațiu în care reușește să ajungă cu ajutorul imaginației (și care apare frecvent în cartea despre care vorbeam). Pentru el, una dintre plăcerile de a scrie este faptul că prin ficțiune poate face orice, poate fi oriunde. Murakami își compară imaginația cu un soi de animal vivace și puternic, pe care îl menține în viață hrânindu-l constant. Aș fi zis că imaginația asta puternică stă la baza elementelor fantastice care îmi plac atât de mult în cărțile lui, dar ne-a spus că pentru el multe sunt cât se poate de reale, trăite.

A fost o conversație foarte bogată, dar deliciul l-au făcut momentele în care Murakami spunea cu seninătate: „Really? I don’t remember.” Răspunsul acesta era adresat întrebărilor care se legau în special de detalii din Cronica păsării-arc, în contextul în care scriitorul a afirmat că după ce termină de scris un roman, nu îl mai recitește (excepție făcând traducerile în engleză).

Ultimele 20 de minute ale întâlnirii au fost dedicate întrebărilor din public. Încurajată de prietenul meu, am reușit să-mi iau inima în dinți și să cer un microfon. L-am întrebat de ce a ales să folosească același personaj în două romane diferite (există un astfel de personaj, Ushikawa). După vreun minut de gândire, răspunsul a fost simplu: „Really? Did I do that?" Se pare că uitase că îl mai folosise o dată. Sala a izbucnit în hohote și eu mi-am trăit micul moment de glorie în care Murakami m-a rugat să-i explic cine era personajul la care mă refeream.

Finalul întâlnirii (prea scurtă, mai voiam...) a fost marcat de o anecdotă povestită de japonez, despre cititorul ideal. La un moment dat a primit următoarea scrisoare: „Domnule Murakami, vă citesc de peste douăzeci de ani. Ultimele romane însă, nu mi s-au părut așa de reușite. Cu toate astea, vreau să vă asigur că o să vă cumpăr și următoarea carte.”

 

Teodora,

cititor fidel de Murakami

Acest articol are 1 COMENTARIU. Spune-ti parerea!

  1. Florin spune:

    Felicitări, Teodora, pentru “bifarea” unei întâlniri de succes! Îmi amintesc că am citit “Cronica păsării-arc” dintr-odată, incluzând şi o noapte albă. Nu aş spune că e genul meu de carte preferată, dar, recunosc, textul m-a prins. Mi-a plăcut, însă, cel mai mult ideea de “locuire” pe fundul unei fântâni şi eu cred că Murakami a experimentat, temporar ori parţial, această trăire, care e mai reală decât un prototip imaginat. Bine, Murakami ştie să împletească foarte bine realitatea cu ficţiunea, dar, cu mult timp înainte de a-i citi romanul, am avut ocazia să cobor într-o asemenea fântână şi să realizez în timpul lecturii, retroactiv, că mă pot identifica, mai mult sau mai puţin, cu situaţiile descrise în cartea sa (a simţi răcoarea pământului, a nu vedea decât un ochi de cer albastru etc.). Pe undeva, ideea aceasta de a coborî într-o gaură subterană, cu tot complexul psihologic pe care-l trage/ atrage scriitura lui Murakami, am regăsit-o, cu o anumită similaritate, poate uşor antinomică, într-o carte a altui japonez, mă refer la Kobo Abe, respectiv în “Femeia nisipurilor”. Am spus “antinomică” pentru că la Kobo Abe groapa este “fără ieşire”, în timp ce la Murakami groapa este/ poate fi un “refugiu”.

    raspunde

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro