1. Merg pe stradă. Plouă. Hainele sunt ude, degetele reci. Sunt cu ochii deschişi dar nu văd nimic. E mult zgomot dar nu aud nimic. Muşchii sunt încordaţi şi mă dor dinţii.

2. În autobuz. Pe scaunul înalt, rezervat pentru bătrâni (pentru bătrânii sănătoşi din Germania pesemne, pentru că cei de la noi nu se pot căţara până la scaun). Cu mâinile încrucişate peste ghiozdan, degetele reci. Privirea fixă, spre geam. Mă uit fie la praful de pe sticlă, fie la oamenii de pe stradă (cam totuna).

3. În patul meu, cu o carte în mână. Probabil stau de vorbă cu Noica. Degetele reci, înca nu dau ăştia căldură. Îi răspund într-un caiet în care mă străduiesc să scriu frumos, cu 2 culori.

4. Vorbesc cu el, şi îmi spune ce curs are de copiat sau ce a mai învăţat la chitară, sau că Bucureştiul are şi părţi bune. Degetele reci, nu se încălzesc nici de la tastat.

5. Trecut mult de miezul nopţii, în bucătărie, cu coatele pe o bucată de marmură (rece, degete reci). Cu multe carţi şi manuale lângă mine, încă nu m-am decis cu care să-mi petrec ce a mai rămas din noapte.

6. Undeva la câţiva kilometri de oraş, spre ultima casă înainte de pădure. Mai am vreo 50 de metri şi o văd. De când suntem mari ne vedem din ce în ce mai rar; deşi Iaşiul doarme lângă Suceava; deşi în scrisorile scrise cu degete reci şi suflete calde am promis ca funia împletita în 3 nu se rupe uşor. O să mâncăm jeleuri şi o să ne încălzim la aerotermă, şi o să fim cu gura până la urechi şi o să cântăm mult.

7. Cu Frieda. De când i-am schimbat corzile sună mai frumos. Şi de când are capodastru aproape nu mă mai dezlipesc de ea, chiar dacă mi-e greu să cânt cu degetele reci.

8. Oriunde, nicăieri. Frunze. Degete reci.

"Unde e obsesia?" ai să întrebi. În căşti, în boxe, în minte. E ca şi cum ţi-ar cânta la ureche, special pentru tine. Nu are o voce plăcută, s-ar putea chiar să ai o repulsie mai întâi. Cântă aproape ignorant, nu respectă prea mult regulile vocii. Ai văzut ce chitară are? Ai spune că a luat-o de la muzeu sau chiar de la buncăr, iar hainele sunt printre cele mai modeste. Nu face floricele impresionante, uneori urlă iar alteori şopteşte; dar are o emoţie care devine a ta. Apoi e ca un drog de care devii dependent şi deodata te trezeşti că eşti incomplet fără muzica lui. Şi mai este şi vocea ei, şi violoncelul"E muzica făcuta de Damien Rice.
P.S.: Încălzeşte sufletul dar nu şi degetele.

[Time is contagious. Cold"cold water"sorrounds me now"Lord, can you hear me?...]

Alexandra Ursachi
pentru concursul Carti si alte obsesii