Miruna Lepuş. Născută în 1986, în Bucureşti. A absolvit Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale (2008) din cadrul Academiei de Studii Economice. Masterandă în Teoria şi Practica Editării, la Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti. A debutat cu volumul Despre Eminescu şi ce am învăţat descoperindu-l (Ed. Vremea,
2009), fiind cea mai tânără cercetătoare a operei lui Mihai Eminescu. Din 2008, lucrează la Editura Vremea.
Silviu Man (bookblog.ro): Miruna Lepuş, cât de mare este diferenţa dintre Eminescu, aşa cum îl vezi tu acum, şi Eminescu, aşa cum îl vedeai când ţi se preda la şcoală?
Miruna Lepuş: În şcoală, îl ştiam din cărţile romanţate de Eugen Lovinescu şi Cezar Petrescu, cu Mite, Bălăuca, Carmen Saeculare… Deci îl vedeam ca un pe poet îndrăgostit, neştiind nimic despre el în alt sens. Adică ştiam că a scris la Timpul, dar nu aveam idee ce, de ce, cine era în jurul lui… Apoi, după ce am terminat liceul, am început să aflu şi alte lucruri. Diferenţa constă în caracterul pe care bănuiesc că l-a avut Eminescu, în forţa lui intelectuală, în munca sa şi în dorinţa de a face ceva, în afară de poezie, care nu era neapărat cea mai importantă parte a vieţii sale. Mie, acum, mi se pare că Eminescu – jurnalistul trebuie să fie la fel de important, dacă nu chiar mai important decât Eminescu – poetul. Partea cu Eminescu = poetul a eclipsat restul personalităţii lui…
Silviu Man : Ai scris cartea special pentru tineri. Ce ar trebui să aflăm despre Eminescu, dincolo de imaginea aceasta oferită de programa din liceu – poeziile “ultimului mare poet romantic” însoţite de clasica poză cu papionul şi părul dat pe spate?
Miruna Lepuş: În primul rând, să aflăm ce a mai făcut pe lângă poezie… Şi după ce aflăm despre lucrurile acestea, să avem dorinţa de a face măcar a mia parte din ce a făcut el, adică de a ne implica.
Interviul cu Andrés Barba l-am ţinut în Sub Cărtureşti, la răcoare. Scriitorul a fost foarte simpatic, în ciuda faptului că, după câte am înţeles, nu prea avusese parte de somn cu o seară înainte.
Ioana Ristea (bookblog.ro): De ce nu este numită sora Katiei?
Andrés Barba: Are de a face cu natura personajului, un personaj a cărui calitate principală este să fie invizibil nu poate avea un nume.
Ioana Ristea: Nu ar fi fost mai uşor să scrieţi din perspectiva unui adolescent de 14-15 ani?
Andrés Barba: Ba da, nu, nu ştiu, (zâmbeşte) este o carte în mod fundamental feminină, era important ca toate sentimentele şi toate comentariile referitoare la aceste sentimente să fie feminine. Pentru că toate sentimentele erau verbalizate în mod constant, iar în mijlocul acestei constante, permanante verbalizări a sentimentelor, exista acest personaj silenţios care asistă la tot ce se întâmplă.
Ioana Ristea: La lansare a apărut de multe ori cuvântul “limită”. În situaţii limită, sora Katiei răspunde cu inocenţă, este organic incapabilă să facă rău. Vă interesează să exploraţi şi varianta opusă, când la rău se răspunde cu rău?
Vlad Mureşan. Născut în 1976. A absolvit Dreptul (2001) şi Filosofia (2003) la Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca. Master în études politiques (EHESS, Paris, 2003), doctorat în filosofie contemporană (2009). A publicat cartea Criza antropologiei şi sarcina ei originară (Ed. Eikon, 2005). Redactor al revistei Verso. A publicat în revistele Idei în Dialog, Verso şi Observatorul cultural. Lector la Facultatea de Studii Europene, UBB, Cluj-Napoca, Catedra de Studii Americane, predă sociologie si filosofie.
Silviu Man (bookblog.ro) : Domnule Vlad Mureşan, scriaţi că unul dintre sensurile culturii este scoaterea omului din zoologie…
Vlad Mureşan : Ideea vine de la Aristotel, fiind una de tradiţie profundă a metafizicii oriental-occidentale, având în vedere că într-un fel, Occidentul s-a născut în propriul lui est. Diferenţa dintre om şi animal, să o spunem direct, este apercepţia, cu termenul lui Kant, care defineşte distinctiv omul faţă de animal prin acel tip de fiinţă care are capacitatea de a rosti judecata : eu gândesc. Acum, bineînţeles că noi avem mai multe etaje ale fiinţei şi omul nu poate fi epuizat în caracterul de fiinţă pur cognitivă, dar e cumva inevitabil că inclusiv straturile sufleteşti profunde, abisale, apar la lumină în momentul când reflectezi asupra lor. Deci gândirea e o viaţă mijlocită, dar nu poţi evita această mijlocire. Animalul e complet nemijlocit. Într-un fel, idealul e să recuperezi nemijlocirea vieţii, dar cumva cu tot cu mijlocirea gândirii, deci să depăşeşti animalitatea, să depăşeşti şi caracterul pur cognitiv, ştiind că adevărul stă undeva în conjuncţia lor. Dar nu poţi regresa, din punct de vedere axiologic, acesta esta un imperativ: că nu poţi regresa.
Există un mandat transcendent pe care omul îl are asupra animalităţii, şi mai sugerasem în acel text despre Sensul ultim al culturii şi că animalitatea palpită inerţial în noi, deci animalitatea nu este ceva gata depăşit. Cum spune Hegel, în sine noi ne naştem liberi, dar încă nu suntem şi pentru sine liberi. Viaţa este de fapt distanţa dintre actualizarea unei libertăţi date ca virtualitate, şi tot procesul acestei vieţi este o recuperare a libertăţii prin negativ, conflict şi prin autostăpânire.
Silviu Man : Ce se întâmplă atunci când omul care a ajuns la un anumit nivel de acumulare culturală – mă refer la omul european – începe să facă un fel de elogiu mai mult sau mai puţin expres animalităţii, instinctului brut? Cum se explică? Vorbim de o cultură care, în ciuda vechimii, pare că-şi taie singură craca de sub picioare…
Vlad Mureşan : Primul care vorbeşte despre cultură ca despre o alienare este Hegel, în Fenomenologia Spiritului, unde critică spiritul primilor oameni de cultură care sunt iluminiştii. Există ceva , inevitabil salonard în cultură. Cultura presupune, la un prim nivel, cultivarea intelectului. E o metaforă agrară: ai o ţarină care trebuie cultivată, pentru ca ceva să rodească. Este un postulat fundamental în cultură, şi anume că nu primim lucrurile gata făcute. Nu suntem civilizaţi prin naştere, nu suntem maturi prin naştere, lucrurile acestea trebuie obţinute, câştigate, cum am spus, prin negativ, prin conflict. Pe de altă parte, simplul fapt că de la început cultura – prin Voltaire, prin Diderot, deci prin spiritul francez al iluminismului – se defineşte ca o cultivare a intelectului, ea, cultivarea intelectului este simultană cu o pierdere a unei alte cultivări care era cultivarea inimii. Creştinismul este o cultivare a inimii, adică a unor straturi mai adânci din fiinţa umană, şi atunci cultura, cum spune Hegel, este mijlocire prin definiţie, ea este distanţă faţă de viaţă. Cultura s-a născut printr-o distanţare faţă de viul nemijlocit şi organic al vieţii. Prejudecăţile care asistă caracterul nemijlocit al metabolismului spiritual sunt lipsite de o anumită reflexivitate care pentru iluminist este începutul înţelepciunii…
Partea a II-a – Cu Ion Barbu despre Ion D. Sîrbu – unde se discută despre sertare, despre Monica Lovinescu, tristeţile criticilor, fanatismele petrilenilor de rând, fantasmele petrilenilor de la Primărie şi speranţele pe 2009…
Silviu Man: Pe Ion Dezideriu Sîrbu cum l-aţi cunoscut?
Ion Barbu: O, este o poveste atât de frumoasă şi de tristă în acelaşi timp… Eu ştiam de existenţa lui de foarte mult timp şi l-am cunoscut o singură dată în viaţă pe Sîrbu, a fost în casa mea. În ultima sa vizită, înaintea morţii, pe care a făcut-o în Petroşani şi în Petrila, a poposit, condus de fratele meu, la Cercul Artiştilor Dispăruţi, de la şcoală, pe care îl coordonam atunci. Am plecat de la şcoală împreună cu el la mine acasă, am stat câteva ore împreună, am vorbit foarte mult, i-am arătat caricatura mea de sertar – la ora aceea nu ştiam că şi Domnia sa are o literatură de sertar – şi l-am condus apoi în staţia de autobuz de la Căprioara… Ultimul om din Petrila cu care a dat mâna am fost eu…
Ion Barbu s-a născut la Petroşani, la 6 iunie 1953. Locuieşte în Petrila, pe strada 1 Iunie. Participant la peste 400 de expoziţii din România şi din străinătate. Caricaturi publicate în ziare şi reviste din Turcia, Polonia, Italia, Bulgaria. În România, publică în Ziua, Dilema veche, Academia Caţavencu. Organizator al festivalului de poezie, muzică şi teatru “Om rău” din Petrila, preşedinte al Fundaţiei Culturale “Condiţia română”, Petroşani. Autor a zeci de cărţi şi albume, dintre care menţionăm tetralogia Petrila, periferia culturală a Europei (I. Frumosul din Petrila adormită; II. Antologia poeziei româneşti la zid; III. Petrila unter alles; IV. Colonia râsa-plânsa), Cercul artiştilor dispăruţi, Tratat de rienologie – Literatură şi caricatură de sertar, Cartea albă, seacă, rece şi fără sifon a guvernării Văcăroiu, Duminica Orbului, Surdului şi Mutului, Lăsata şi ridicata Secului, Cartea Albă a caricaturii de presă, Nutzi, spaima Constituţii, Adrian Năstase – Tratat de aroganţă, Ion Iliescu – Convorbiri cu Nina. Peste 8000 de caricaturi în presa scrisă, câştigător a circa 50 în concursuri naţionale şi internaţionale de caricatură.
Partea I – cu Ion Barbu despre Ion Barbu. Unde se discută despre poeziduri, dureri oncologico-patriotice, industria pornografică luxemburgheză şi toamne culturale româneşti artistic dezgolite…
Silviu Man (bookblog.ro): Domnule Ion Barbu, sunteţi inventatorul unui delict -“scrierea fără drept a unor versuri din poezia română pe pereţii blocurilor”. Cum vă simţiţi în această calitate?
Ion Barbu: Mândru…
Silviu Man: De ce credeţi că oamenii din Petrila şi autorităţile locale au reacţionat astfel? (more…)
Iti place de noi? Daca da, ne poti ajuta promovand bookblog pe blogul sau site-ul tau. AICI poti gasi cateva bannere si codurile pe care le poti copia in tema blogului tau.
[Citeşte partea I 
