Jocul lui Gerald
Autor: Stephen King
Rating: 
(ediţia în limba engleză)
Stephen King mi-a fost mereu "cărticică de recitire". Pentru că anxietatea şi coşmarul nu dispar/nu au limite, nu pot fi neutralizate prin lecturi insistente, dimpotrivă, ţi se alătură ca nişte umbre insidioase, în somn. Întotdeauna, după un King, te dai jos din pat cu prudenţă, devii suspicios la zgomote şi noaptea ţi se pare tot mai puţin prietenoasă.
Gerald"™s Game îţi face jocurile, deşi ca cititor ai fi tentat să crezi că de data asta King te amăgeşte cu firimiturile de la masa lui Dolores Claiborne (nenumită însă, dar prezentă în câteva imagini, asemenea pozelor alb-negru care te leagă de un trecut voit uitat).
King îşi creionează personajul multi-transparent, ca o sticlă afumată, claustrofobic în propriile amintiri. Balansând între marş funebru, metal (cu variaţiunile oţel-pe-carne/oţel-pe-os) şi amazing grace, simfonia în mi bemol pe 5 voci (Jesse, The Goodwife-Supusa Nevastă Burlingame, Nora-Terapistul, Ruth-Long time forgotten friend, Pumpkin - Little "tight&short dressed" Jesse) restabileşte treptat echilibrul prin autosusţinere, având însă fragilitatea mersului pe sârmă la înalţime.
Povestea e simplă. Jesse (our drama queen) rămâne încătuşată de pat, în urma unui nefinalizat joc sexual, literalmente in the middle of nowhere, în timp ce soţul responsabil cu priponitul zace alături cât se poate de mort şi cât se poate de ros (nu de griji ci de un câine înfometat). King construieşte în micul dormitor de pe malul lacului Kashwakamak (acolo unde lumina poate fi uneori pipăită), un carusel bizar, o punte între ziua eclipsei totale de soare, când o Jesse de 11 ani înghiţise pe nepusă masă o lingură plină ochi de maturitate cu gust clocit, mineral şi sângele - carelanevoiesecunoaşte (mâna eliberată - un fel de cherry popsicle topindu-se, dar încă atât de dulce), un puzzle a cărui rezolvare nu înseamnă doar eliberarea din cătuşele metalice, ci eliberarea de sub soarele negru, înseamnă rana prin care se scurge cocleala şi veninul şi viermii. Negul de pe cer stors.
Şi, în afară de câinele Prince care a avut parte de un festin generos (Gerald e descris ca un tip corpolent), un alt musafir nu tot atât de inofensiv îi dă târcoale lui Jesse. Un schimb de mingi cât se poate de fairplay între teroarea personală şi ameninţarea realităţii imediate. Groaza convergând într-un IT (b a u b a u) comun. Format din vânt şi umbre. Sau nu. Mica morgă personală, coşul de nuiele plin de amintiri.
Cam ăsta este jocul de aici. Un bodybag personal, subţire ca o umbră, rece şi împuţit ca amintirile cele mai dosite. Un bodybag în care te culcuşeşti ca într-un coşciug, trăgând încet, încet fermoarul. Târându-l după tine in a Little Trip to Heaven.
And it's you, and it's you, shoo-be-doo, ba-da-da.
O recenzie de: Simona
- 1 February 2007
- Jen
Factotum
Autor: Charles Bukowski
Rating: 
Cu Bukowski nu ţin jumătăţile de măsură, "If you're going to try, go all the way. Otherwise don't even start.".
Umbra de pe hârtie a lui Charles Bukowski, Henry Chinaski - doi ani de jurnalism / lots of jobs / lots of women /a whole lot of - poetizează autodistrugerea, pseudo-ratarea sa capătă transparenţa sticlei băută până la fund, are inocenţa libertăţii înţelese. Un imaginar vibrant al prabuşirii personale, pigmentat cu variante halucinante ale realitaţii.
Acum, drept să spun, Chinaski îmi place. Entuziasmul şi curajul de a trăi fără sfori, de a te construi în afara normelor, dulceaţa amar-acrişoară în care îşi îmbracă revolta (Cuba Libre Chinaski), excesul senzitiv, uşurinţa de a fi. Care nu este de nesuportat, ci, dimpotrivă, e o beţie cu viaţa şi de-a viaţa în care Chinaski se abandonează frenetic, fără nici cea mai mică intenţie de a cosmetiza sau justifica existenţa de white trash, de outlow. Fiind doar comod în ea. Neîngrijorat.
În Night of the Iguana exista o replică a personajului Hannah Jelkes care se potriveşte perfect şi pentru Chinaski. Întrebată daca e "completely broke & proud of it", ea răspunde: "I'm not proud of it, or ashamed of it either. It just happens to be what's happened to us."
Încapabil de ataşamente durabile faţă de femeile din viaţa lui, Chinaski înţelege darul singurătăţii ca pe o carapace care îi poate oferi libertatea, o coloană vertebrală a realităţii. Fie că ea înseamnă marinatul în alcool, slujbe fără număr din care se închipuie concediat chiar înainte de angajare, închisoarea, foamea, deriziunea. Sau doar cărămizile galbene ale drumului spre fericire. Singura luptă care contează.
Ştiu că Factotum (şi în general Bukowski) nu poate plăcea tuturor. Şi mai precis celor care văd în Bukowski doar un beţiv pornograf, fără a mai căuta undeva, peste umăr, incizia prin care aerul lui beat [b i t - like in Generation] îţi poate pătrunde în plămâni rece, recapitulându-te. Revigorant.
It was a good day for Mr. Chinaski.
After all...
O recenzie de: Simona
- 11 January 2007
- Jen
Gradina de ciment
Autor: Ian McEwan
Rating:
În Gradina de ciment McEwan pune sub lupă reacţiile a 4 fraţi a căror familie se apropie de destrămare după moartea părinţilor, totul prins, izolat aproape într-un atemporal englezesc unde a fi orfan nu ţine de timp sau de spaţiu, ci e mai degrabă o stare, o alternativă a copilăriei.
E foarte greu ca cititor să recunoşti că te recunoşti ca personaj în povestea întărită a lui McEwan, e incomod să te gândeşti că iubirea despică, face fante, distruge şi găureşte ca un baros cimentul de care e acoperită, pentru că dragostea dintre cei patru fraţi e vie, transpirată şi miroase. Da, e o poveste despre mirosuri. Despre cum miros părinţii, adolescenţa, frica, chinul, sperma cea mai tânără. E despre cutezanţa de a te mirosi pe tine şi a recunoaşte că puţi, sub mormanul de odicolon şi spoială morală puţi pentru că eşti om, indiferent de starea de (ne)fiinţare în care te găseşti.
E o poveste imobilă şi în crisparea ei ce precede explozia poate fi uneori întrebătoare, alteori somnolentă, ca şi casa care o găzduieşte. O poveste care include şi exclude în acelaşi timp şi după reguli bizare starea de copilărie neterminată, un fel de maturizare cu ruj pe buze. Aşa cum sperma iese din Jack tăcută şi insipidă în timp ce cu un etaj mai jos viaţa iese din tatăl lui încet şi fără urme. Sperma întărită ca o insignă de onoare, un fel de Iron Cross pentru merite deosebite în consolidarea familiei. Pentru că cei patru fraţi cresc unul din celălalt întrărindu-se unul în celălalt aşa cum cimentul se aşează încordat în jurul mamei moarte păstrând-o între ei. Ei ştiu intuitiv că singura şansă de supravieţuire e corpul comun, e interrelaţionarea fizică, mentală şi sexuală, aşa că întreaga casă e prinsă în ciment, zidită de ea însăşi.
Mi-ar fi plăcut ca povestea să se termine aici, să nu se spargă, să nu apară fanta, fisura, dezechilibrul, slăbiciunea, outsider-ul. Pentru că în momentul în care cei patru fraţi îşi construiesc din ciment inimă şi familie, dar proporţiile nu sunt cele care asigură durabilitatea, orice element exterior poate profita de fragilitatea ansamblului pentru a-l sparge şi astfel demasca.
Am mai întâlnit undeva o atitudine asemănătoare în faţa morţii unui părinte, în Bibi, o nuvelă de Rebreanu, o semi-adormire de la viaţă, un autism confortabil cosmetizând frica şi neputinţa, ca şi cum prin dispariţie fizică părintele îţi ia inocenţa rămânând să te joci de-a copilul cu ce şi cum mai poţi. Uneori regresând şi pendulând între definiţii incerte ale identităţii sexuale ca Tom, sau îmbrăcând haina părintească cu toată seriozitatea şi asumându-şi întreg rolul presupus de o astfel de mască aşa cum fac Jack şi Julie.
Daca am considera generic cimitirele ca fiind spaţii verzi de recreare, atunci gradina din pivniţă, cufărul în-cimentat nu e altceva decât un uter uriaş incapabil să le re-nască mama sădind însă sămânţa parentală semiconştient în fiecare. Într-un fel, doar o altă formă de RE-CREARE.
O recenzie de: Simona