S-a mai terminat un concurs, de data aceasta Orase literare si mai jos puteti citi materialele castigatoare. Va multumesc mult tuturor si va doresc o vara plina de aventuri prin orase si carti.

Raluca Nastase:

Pentru mine, cititul si calatoritul (atat in tara cat si in afara ei) merg mana in mana si sunt doua activitati pe care le-am deprins de la mama mea, care de prin gimnaziu imi tot da ghionturi in fiecare vara in excursii in Europa. De altfel, biblioteca ei din tinerete a devenit prima mea sursa de ‘lecturat’.

Bineinteles, vizitand orasele mari ale continentului, nu pot sa ma abtin sa nu gust si din ceea ce au de oferit pe plan cultural, si mai ales literar: Paris, orasul prin desavarsire dedicat literaturii – loc ce recita marile nume ale lui Balzac, Hugo, Gide, Saint-Exupery, etc. pe altarul buchinistilor din Montaparnasse; Milano – unde si cartile sunt aranjate pe rafturi si in vitrine stralucitoare ale librariilor cochete; Londra (orasul meu preferat pana acum)- pe care am vizitat-o haotic, de teama sa nu pierd ceva important , mi-a aratat ce inseamna un lant de librarii profesionist : Waterstone’s, de unde am cumparat volumul Harry Potter and the Deathly Hallows, intr-o mare masura manata de atmosfera din librarie.

Activitatile mele literare din vacantele in strainatate se rezuma la colindat librariile ce-mi ies in cale, insa am doua amintiri preferate din doua orase superbe, dar atat de diferite:

- Innsbruck, Austria: panorama desprinsa din cartile de basme, orasel stralucitor si bogat. Stradutele pietruite, medievale adapostesc cladiri de pe la 1250, reconditionate in stil adecvat. Fiecare magazinas are propriul moto si blazon. Am intrat intr-o librarie mica-mica intre un magazin de cristale Swarovski si un butic pentru turisti care vinde orice fel de marfa de la tricouri si tabachere pana la halbe cu figura lui Mozart si a lui Klimt. La intrarea in librarie, un clopotel il atentioneaza pe librar (da, librar, nu vanzator ca in pseudo-librariile-papetariile mioritice! ). Decorurile pareau desprinse din filmele anilor ’40, iar atmosfera atat de intima te invita sa te asezi, sa citesti si sa nu mai pleci.

- Barcelona, Spania : numeroase tarabe cu carti de pe bulevardul Rambla pana in Barri Gotic. Caldura umeda si mirosul castanelor prajite te faceau sa te simti intr-un roman de Marquez, pentru ca literatura spaniola, atat de factura continentala, cat si sud-americana are propria savoare.

Ileana

Există oraşe literare? Sau doar oraşe industriale, agricole, administrative ş.a.md.?
Pentru că, dacă ar exista oraşe literare, atunci ar fi şi aşezări filozofice, megapolisuri psihologice, metropole matematice, iar oraşele înfrăţite ar fi „transdisciplinare”, că tot e la modă acum.

Cross-curriculare.
Dacă ar exista însă oraşe literare, ele cu siguranţă ar arăta ca Metopolisul lui Bănulescu, precum, desigur, verii lor din America faulkneriană, ar fi oraşe ale luminii, aşa cum descrie Parisul Vişniec printr-un „sindrom de panică”.

Aşa că într-o vacanţă mi-ar fi plăcut să merg printr-un astfel de oraş.

Mă mulţumesc, în cele din urmă, cu lucrurile reale.

Primul este librăria, totalmente diferită de cele din ţară (poate cu excepţia Cărtureştiului). În ţară, librăriile seamănă cu nişte buncăre, sînt în spaţii mici (costă chiria, no?), iar cărţile stau în teancuri de cîte zece sau douăzeci: dacă vrei să te uiţi la una mai de la urmă, cum se cam întîmplă, atunci stai şi tragi, faci genoflexiuni pentru a accesa (sic!) raftul de jos, te ia ameţeala pentru că stai prea mult pe venele din spatele genunchilor (pe vine), răstorni obligatoriu una sau două atunci cînd te ridici. Asta dacă nu te loveşti de politeţea agresivă a lui „pot să vă ajut cu ceva?” („Da, să mă ridici!”), de zîmbetul atent la hoţi sau la afişele de pînă mai ieri de la Dalles (librăria Noi) cu cei care au fost prinşi furînd! Ura!

Vorbesc de aceste tare autohtone pentru că, în fond, conceptul occidental (am să-l numesc aşa) de librărie permite cărţilor să stea relaxate în rafturi care nu sînt bourrés, înţesate, de unde poţi lua una să o citeşti, să o răsfoieşti comod într-un fotoliu (nu meschinăriile de la Cărtureşti, din mansardă, în nici un caz, alea parcă sînt pentru lombosciatice agravante, unde coloana trebuie să stea dreaptă-dreaaaptă, pe lemn, nu pe un puf buretos capitalist putrefact, ce drq!). La ei (şi aici numesc o librărie mai degrabă mică din Alicante, în apropierea gării, pe care am folosit-o fără jenă şi la adăpost de orice responsabilitate ca staţie de aşteptare cîteva ore) nu te dă nimeni afară, chiar dacă ai genţi de voiaj destul de mari cu tine, la ei poţi răsfoi un album de artă fără să te loveşti de ţipla protectoare, impardonabilă, care separă universul cărţii de degetele tale murdare, folia ficţiunii care mă înnebuneşte la orice roman (deci carte fără poze), darămite la albume (carte cu poze), de regulă blindate în spatele tejghelii protejate pe cele mai de sus rafturi, pentru care ai nevoie de scăriţe speciale. Muntele culturii, deh.
Iar Alicante este un oraş literar (nu, nu atît prin vinul macedonskian...), pentru că au cultura cărţii, pentru că poţi sta ore în şir prin librării, pentru că nu te dă nimeni afară, nu eşti hăituit ca un potenţial infractor, ca un real-virtual infractor.

În altă parte, în supermaketuri gen Corte Ingles, cărţile nu sînt doar din domeniul self-help sau best-seller, poţi întîlni şi autori decenţi, „de nişă”, studii de naratologie, antologii de specialitate (să le zic aşa) şi, da, poezie. Rafturi de poezie. Pentru care alergi în librăriile mari din ţară de nu e adevărat. Dar cea mai puternică impresie este cea, în sens literal, de oraş literar, pentru că eu sînt dintre aceia ce au văzut şoferi de autobuz citind în pauzele de la capăt de linie, în cabina lor (Stieg Larsson, ok, nu e frapant, tocmai apăruse, dar gîndiţi-vă!), am văzut poeme în metroul madrilen, schimbate
aproape zilnic (şi nu mizerii de gen Simirad, acest scriitorastru al politicii ieşene, ci Eluard, de la Serna plus alţii pe care nu îi mai ştiu, pe care nu i-am ştiut niciodată...).

Aşa că într-un mare oraş occidental, nu cauţi literatura, nu cauţi aspectul de oraş literar, el pur şi simplu vine la tine, de însoţeşte, amabil, în drumurile cotidiene, există, trăieşte şi în afara statuilor şi a muzeelor, şi în afara caselor memoriale şi a altor cimitire de felul
lor. Oraşul literar vine la tine. Literar oraşul vine la tine.

Concluzia? Ei există, noi... nu prea.

Laloo

Calatoria este un drum pe care il strabati fie cu trenul, fie cu avionul, fie cu bicicleta, dar cel mai important, prin carti. Mereu mi-am dorit sa cunosc lumea direct , sa dau ochii la propriu, cu universuri diferite. Ei bine, posibilitatile mi-au fost limitate astfel incat a trebuit sa ma multumesc cu cartile. Sa ma multumesc, am zis? Pai a ma multumi e un cuvant prea searbad pentru aceste initiatoare de drum. Cartea este un mediator intre dorintele mele fanatice de a vizita tari si intre indepartatele tinuturi. Este un mijlocitor desavarsit pentru a te umple de traditii si mentalitati, dar suflate prin cuvant. Cartea insesi este o frantura, un cotlon al unui cartier vechi, poate uitat de lumea care viziteaza si pozeaza in treacat muzee, statui, fantani, cladiri celebre. Si ajungi acolo, in acel cartier nestramutat de mii de ani. Faci asta fara sa mergi kilometri, fara sa fii sfarsit de oboseala, fara ca macar sa platesti contravaloarea unui bilet pentru ca o carte va fi mereu amabil, soptindu-ti de fiecare data cu ingaduinta: Nu-i nimic, te voi lasa sa hoinaresti si in seara asta. Nu banii sunt cei ce-ti fac inima sa tresalte. Doar priveste...Fragmente din lume. Rupe-le din mine si pastreaza-le insufletite asa cum ti le daruiesc.
Astfel, pe mine cartea m-a indrumat sa imi petrec vacanta oriunde m-au purtat gandurile si am certitudinea ca tarile pe care le-am cunoscut prin intermediul cartilor imi vor fi dezvaluite intr-o zi, ba chiar in mai multe zile pe viu, ca un film nesfarsit. Asa ca, Japonia, China, India, Spania, Portugalia, Franta, Viena, New Orleans, pregatiti-va ca vin!

Sinziana:

3 luni de zile am fost plecata in Franta in 2006. Nu a fost o vacanta, dar uitandu-ma in urma as putea-o incadra foarte bine in categoria “aventurilor” sau “escapadelor”. Am plecat cu o bursa de fellowship in cadrul unei companii americane care avea un Foundry school in sud-vestul Frantei, in Pau. Este un orasel superb, fosta resedinta de vacanta a aristocratilor britanici. Nu se compara cu nimic din ceea ce am vazut in restul Frantei. Este exact intre Atlantic si Pirinei, ceea ce ii da un exotism aparte (o flora luxurianta care imbina palmieri cu conifere si flori dintre cele mai frumoase si mai parfumate). E foarte greu sa caracterizezi in cuvinte acest taram aproape magic. Am nimerit acolo cu 2 luni si ceva inainte de Craciun. Era prima data cand ieseam din tara…si singura! Parisul a fost prima mea oprire si m-a bulversat agitatia lui, coloritul cultural si magazinele lui exuberante. Cand am coborat din tren, in gara din Pau am avut senzatia ca am pasit intr-o alta lume. Aerul inca fierbinte al noptii mi-a dezvaluit o promenada cu palmieri, pe care puteai ajunge pe un sir interminabil de scari albe sau cu un funicular unde te astepta un portar cu chipiu si uniforma. Puteai ghici de jos stralucirea tearaselor si restaurantelor frantuzesti unde zumzaia toata protipendada orasului iesita sa cineze. Case deosebite, care aduceau un pic cu stilul colonial de altadata, stradute inguste si cochete, pline de flori care isi prelungeau aromele pana in strada, parfumuri frantuzesti care te invaluiau la orice colt, catedrale cu vitralii luminoase si orgi adormite…m-am indragostit de acest oras inca din prima seara. 3 luni de atunci incolo aveam sa-i cercetez stradutele si cotloanele care imi descopereau mereu surprize care mai de care mai neasteptate, de care ma bucuram ca un scolarel. Magazinul de nasturi, aprozarul din colt, floraria cu vitrinele ei doldora de orhidee, boulangeria in dreptul careia mirosea dumnezeieste, magazinul de ciocolata, pe langa care treceam repede pentru ca n-aveam bani pentru delicatele facute din cacao africana. Inr-o zi insa, am descoperit o straduta cu anticariate si magazine de antichitati. Era destul de departe de locul unde stateam. Spre iesirea din oras aproape, de castel. N-o mai vazusem pana atunci si daca nu m-as fi ratacit intr-o seara probabil ca n-as fi gasit-o. Era trecut de ora 7 deci erau toate magazinele inchise, dar am revenit sambata urmatoare, manata de curiozitate si de dorinta de a revedea un piaptan cu maner de argint frumos incrustat dn vitrina unei consignatii. Din pacate insa vanzatoarea era in pauza de masa. Asa ca am intrat alaturi. Era un anticariat foarte frumos amenajat, cu o sofa veche pe care puteai rasfoi carti, si unde te puteai bucura de aroma unui ceai de iasomie. Pe geamul dinspre strada se vedea chioscul unde canta fanfara. Era trecut de 1 decembrie cred, pentru ca luminile de Craciun se aprinsesera in tot orasul. Si anticariatul era plin de luminite si de ingerasi de sticla si sidef atarnand din tavan. Era atata liniste, doar clopotelul de la intrare rupe din cand in cand vraja ce cobora dintre cartile vechi. Atatea cotoare roase, decolorate, legate in panza, in piele sau in hartie chinezeasca…fiecare spunea 2 povesti: pe cea a autorului si povestea celui in mainile caruia a fost rasfoita, citita si iubita. Acolo am descoperit carte pe care acum o iubesc cel mai mult: Dama cu camelii. Era asezata pe o masuta cu carti de colectie. Legata in piele crem, roasa intre timp pe cotor, cu foi usor ingalbenite pe margini, cu imagini superbe – picturi ce infatisau povestea frumoasei prostituate care s-a mantuit prin iubire. Ati crede ca am cumparat-o imediat. Dar nu…nu a fost asa…am invartit-o pe toate partile, i-am invatat pe de rost imaginile si coperta si insemnarile. Nu numai atunci, ci de fiecare data cand aveam ocazia sa trec pe acolo. Si totusi n-am cumparat-o. Dintr-un motiv foarte simplu: era in franceza. Am uitat cred sa mentionez ca eu nu stiu franceza…nici un bob. Nu stiam atunci, si nu stiu nici acum. Dar cartea aceea mi-a ramas in minte o bucata buna de timp. Stiam opera Traviata si ma impresionase foarte mult, dar simteam ca aceasta carte are alte secrete si mistere stranse intre copertile ei. Din pacate, intorcandu-ma in Romania am uitat de ea. A trecut Craciunul, si Anul Nou, si alti 3 ani. Pana cand, intr-o zi, intr-o librarie din orasul meu, cautand o carte drept cadou pentru o prietena, am gasit-o: noua, stralucitoare, cu coperti colorate, poate mai putin fascinanta decat cea din anticariatul francez, mi-a oferit totusi o lectura de neuitat. E cartea mea preferata si nu stiu daca va exista alta s-o detroneze. Gasesc in ea toate stradutele pe care am hoinarit atunci, si fiecare pasaj din carte imi aduce aminte de parfumul Frantei, de apusurile trandafirii de peste Pirinei, de promenada cu palmieri si de parcul cu cascade dupa care tanjesc si azi. Si o iubesc cu atat mai mult cu cat poate la un moment dat, in Paris, m-am plimbat pe strada unde frumoasa Marguerite a murit asteptandu-l zadarnic pe scumpul ei Armand.