Eram în bucătărie când m-a sunat Roxana Gamarț să mă racoleze în echipa Dublă expunere, pregăteam cina pentru iubita mea, care avea un job îngrozitor pe atunci și era nevoită să ne întrețină pe amândoi. Eu traduceam prima carte, mai aveam două luni până la plată și eram... Spălam, deci, o chiuvetă de urzici. Telefonul, dat pe speaker, se umplea de zoaie. Roxana îmi desena conceptul. O aprobam din când în când, semn că ține schema și că-s pe felie: sunt zece artiști plastici și zece scriitori, OK? Fiecare scriitor își alege un artist plastic. Apoi, din portofoliul lui, o lucrare. OK. Se întâlnește cu artistul, discută, noi filmăm, facem poze etc. În fine, ce trebuie tu să faci e să... Și tot așa. 

După câteva luni mă sună din nou. Același proiect, doar că de data asta selecția era făcută, editura, gătită și vorbită, iar masa și dansul, ei bine, masa și dansul... Ștefan Agopian, Radu Paraschivescu, scriitori pe care-i știam din manuale! Și pictorii! O, ce pictori! (De fapt, pe pictori nu-i știam. Auzisem de Ion Grigorescu, dar nu-i văzusem lucrările pe viu niciodată; la fel, Roman Tolici, Dumitru Gorzo, Gili Mocanu, aveam prieteni care rosteau numele astea cu admirație, însă de cunoscut îl cunoșteam doar pe Andrei Gamarț, care avusese atelierul până nu demult în apartamentul meu.) Mă uit de câteva ori prin portofolii, fac o listă scurtă, iar de ales îl aleg pe Zoltan Bela, singurul de care nu auzisem neam, crezând că e la fel de luzăr ca mine.

De-aici înainte, lucrurile se desfășoară în progresie geometrică. Îl vizitez la atelier. Mergem în depozit. Îmi arată lucrările. Mă dă pe spate. Îmi citește cărțile. Vorbim despre jocuri de noroc, despre dragoste, atmosfera se încălzește, se golănește. Mă duce să-i cunosc galerista, familia, mă duce la expoziția de la Anexa MNAC... Cum să zic? Dacă ar fi să vorbesc în fața unei camere, bătrân și decorat, așezat respectabil într-un fotoliu, în fața unei echipe care filmează documentarul vieții lui Zoltan Bela, m-aș opri doar asupra celor esențiale: era un tip sportiv (pauză și zâmbet cețos înspre trecut), cu care am plănuit și-am făcut tot felul de artă (pauză și revenire la prezentul înregistrării) din care, vedeți dumneavoastră, ne-am și îmbogățit la un moment dat (zâmbet și pauză, Mendelssohn pe fundal).

(În august 2014 eram în Germania, obținusem o rezidență în Wiesbaden, unde și-a mâncat Dostoievski toți banii.  Acolo, într-o vilă superbă lângă cazinou, cu parcul în dreapta și lacul în spate - mulțumesc lui Dumnezeu, vezi sutele de fotografii - pornind de la lucrarea Dad just passed by am scris proza din antologie, din care vă invit în continuare să citiți un fragment.)

Dad just passed by, 2010
Oil on canvas
85x95 cm

1996, Daddy

Ploua deja de o săptămână iar râul dădea semne că în curând avea să se înfunde. Cioatele rămase de cine știe când prin păduri și crengile rupte de furtuni erau împinse de-a valma de șuvoaiele care spălau zi de zi coamele munților. Se rostogoleau în pârâuri, care le duceau cu ele în sat și le împlântau în gardurile grădinilor ieșite în cale. Parii cedaseră, iar acum puteai vedea de departe amestecul de lemnărie și pietriș ajuns în dreptul ogoarelor, care nu mai aveau nici ele unde să sugă atâta apă și începuseră a bălti. Unele erau clădite pe ulițe, drept în porțile oamenilor; altele, venite în vale cu pârâurile ce mergeau la pas pe lângă drumurile forestiere, treceau peste mlădițele sălciilor înecate, treceau în jos, unde se risipeau în râul mai puternic care, deși învolburat, curgea nestingherit mai departe, fără să-și piardă firea.

Sub podurile din bârne care legau satul de drumul mare, care străbătea întregul județ, stăteau bărbații fumând sub pălăriile lor și dădeau pronosticuri. Câte unul în cizme de pescar se lăsa în mâini pe malul săpat primăveri la rând de puhoaie și încerca să tragă vreo cracă mai la-ndemână. Ceilalți fumau și îl priveau cu atenție, apoi îl trăgeau înapoi și, care cum își fuma țigările, o lua încet pe lângă țarcurile din prund și își mâna mieii sau vacile, răstindu-se la copiii ieșiți la joacă în drum, tropăind prin băltoace în șlapi sau încălțați cu cizmulițele lor de cauciuc, să nu mai stea gură-cască și să deschidă odată porțile.

Bărbatul îi vedea adunați negreșit sub fiecare pod pe lângă care trecea. De acolo, din drumul mare, care era mai sus, deasupra apei și deasupra satelor, vedea femeile mergând în grupuri pe ulițele lor, vedea copiii cu căciuli ca ciupercile făcând loc vitelor și pierzându-se apoi după porți, iar el pedala mai departe spre centru, care era undeva înspre vest, ocolit de râu și ferit de probleme.

*

Sirenele ambulanței se auzeau tot mai aproape. Ajunsă în intersecție, pentru că nu părea să o ia în nicio direcție, câțiva bărbați ieșiră în prag să se uite. Apoi țicnalul se îndepărtă, iar el îi văzu cum intrară la loc unul câte unul. Se dădu jos, își rezemă bicicleta de zid și intră după ei.

În afară de două grupuri care trăncăneau de la o masă la alta ceilalți clienți stăteau singuri. Era o comună mare, iar oamenii nu se băgau în seamă decât dacă se cunoșteau și aveau ce să-și spună.

Bărbatul se duse la bar, apoi se așeză la singura masă liberă, lângă ușă. Ascultă cu mâinile împreunate după pahar o casetă pe care o știa pe de rost și care mai patina din când în când. Reușea să deducă mereu peste ce bucată se sare, fiindcă o știa de la început, de ani de zile. Era despre o nevastă care e hoață, care îl părăsește și pleacă cu altul și, chiar dacă omul o iartă, ea nu mai vrea să se-ntoarcă acasă. Nici nevasta lui nu era acasă. Nu era hoață, lipsea doar câteva zile și asta nu-l grăbea nicăieri. Când termină al treilea pahar, se ridică și plecă fără să salute pe nimeni; câțiva clienți întorseseră capul din reflex, apoi își văzură mai departe de-ale lor.

În intersecție era mașina lui Nicu, care semnaliza stânga și aștepta momentul potrivit să se încadreze pe banda dorită. Ridică mâna în semn de salut, dar șoferul nu băgă de seamă sau cel puțin așa I se păru, afară se întunecase cât stătuse în bar să se încălzească, așa că apucă coarnele bicicletei și sui pe lângă ea cărăruia care dădea în drumul mare. Când se uită iar, mașina stătea din nou pe loc, un pic mai departe de data asta, așteptând după un băiețel care își fugărea vacile pe mijlocul drumului. Mașina îl depăși pe contrasens, cu roțile din stânga ieșite pe macadam, apoi se pierdu în spatele lor.

Trecu și el strada, apoi urcă pe bicicletă și pedală. În intersecția postului de poliție ținu drumul astfaltat, care o lua la dreapta pe lângă cele două biserici pe care le știa de o viață, gard în gard, de parcă era una singură, din cele cu doua turnuri, dintre care unul mai sobru și mai înalt. Cea din deal stătea cu ușile deschise de dimineața până seara, dar nu-I trecuse niciodată prin cap să intre, nu știa cum arată pe dinăuntru. Nu știa dacă era vreo lege care să interzică asta, dar nici nu văzuse pe nimeni din familia lui sau din sat să intre vreodată, era a ungurilor de la centru. Ridică și acum ochii să o vadă în întregime. I se păru frumoasă.

Deși se făcuse noapte de-a binelea, oamenii încă foșgăiau pe stradă ca în puterea zilei. Ploaia se oprise, dar nu știa nimeni pentru cât timp, iar vânzătoarele nu mai conteneau cu atâția copii trimiși după bulioane, macaroane sau țigări.

Își propti bicicleta de scări și intră în magazinul din fața porții cu numărul doi a sanatoriului. După tejghea era sora lui, care ridică ochii din sertarul cu bani și îl recunoscu după pălăria de pădurar, apoi reluă într-o maghiară aproximativă dialogul pe care-l avusese până atunci cu clientul în halat de spital, care își luase cumpărăturile în brațe și părea să nu mai termine cu vorba, ținând calea unei fetițe care se sfia să se strecoare pe lângă el și rămăsese blocată în prag cu clanța în mână. În spate, la raftul cu băuturi, stătea proțăpit un alt pacient, o caricatură de om care se întorsese spre el și-l urmări atent cu ochii lui sticloși de bețiv.

– Stai așa, numa’, că termin șî-nchid, îi zise femeia după ce se mai eliberă de clienți și reuși să dea de contul lui din caietul cu datorii, unde îl notă cu două sticle și un pachet de Carpați fără filtru.

În timp ce scria, strigă să se-audă până-n spate:

– Da’ hai odată, mă, Ciurli-Burli, că mă prinde ploaia.

Auziră un dăngănit și după câteva secunde omulețul apăru la rândul lui cu două sticle. Le lăsă pe tejghea cu grijă, ca și când ar fi cumpărat becuri, apoi începu să se caute prin buzunare.

– Unde mai încape atâta, mă, nu vez’ că ești mut deja?

Bărbatul o privi cu ochi goi și dădu din umeri. Rămăsese cu mâinile în buzunare și se uita la ea.

– Du-tie… du-tie să nu te văd! Poate nu-mi vii data viitoore cu bani, că nu-ș’ ce-ț’ fac! M-ai auzât?!

Își amintise brusc ce căuta mai devreme, după care își scoase meticulos mâinile din buzunare și apucă cu grijă cele două sticle:

– Săru’mâna, zise bărbatul clar, privind-o în ochi.

Se chinui să deschidă ușa cu cotul, apoi dispăru împleticindu-se după ea. Femeia se duse în urma lui și trase jaluzelele ca să nu mai intre nimeni.

– Așa, no… Vez’ că o venit mai devreme Gabi și mi-o zis că tanti Anjela o plecat cu Nicu la Borsec, zise ea pe o voce mai joasă decât ar fi fost nevoie.

– L-am văzut pe Nicu, mer’ea în sus.

– Apăi el era, mer’ea la Borsec.

Bărbatul ieși afară și fumă două țigări una după alta cât o așteptă pe sora lui, care făcu cât putu de repede monetarul și spălă în grabă pe jos, doar pe unde erau urme, apoi își puse haina și gluga, stinse luminile și încuie. Trase gratiile și puse lacătul, uitându-se pe cer să vadă dacă reușește să ajungă în sat până să înceapă o nouă repriză.

– Hai că îți dau bicicleta, no.

– Da, că nu pot cădie în șanț al’fel! Și începu să râdă cu râsul ei ca de măgar.

– Treaba ta.

– Ei, da’ cât îi? Că-ndată-ajiung.

 *

Se despărțiră în fața magazinului și plecară fiecare spre casă. Ea și fetița ei trăiau cu bătrâna în sat. El se întoarse doi pași și intră pe poarta sanatoriului, unde îl salută pe Gabi, care stătea pe pat și fuma, ținând o cană de tablă în dreptul gurii. Lângă el, în picioare, stătea bărbatul ghebos de la magazin, care era într-o dispoziție nemaipomenită în continuare și îl întreținea sorbind direct din sticlă. Se auzi strigat:

– Mă, vez’ că o plecat… tanti Anjela… mai devreme o plecat, cu Nicu.

– Am auzât, răspunse bărbatul mergând mai departe înspre clădirea de apartamente cu sticlele ciocnindu-i-se la fiecare pas în rucsacul aproape gol. De sub o Dacia 1100 cu cauciucurile dezumflate ieșiră doi cățeluși. Unul mai curajos se luă după el, apoi veni și celălalt. Crescuseră măricei și începuseră să iasă ca la apel când simțeau că vine un om de la care mai primeau câte ceva.

– Tre’ să fi fost lup ori vreun câne de rasă… Ui’ ce urechi ridicate au, ca vulpile! zise un vecin ieșit la fumat în pragul ușii, îmbrăcat în pijamale.

Bărbatul îl privi, dar nu zise nimic, descuie, își scutură bocancii și intră.

În casă era frig și nu-I venea să se descalțe. Își lăsă haina în cuier, pălăria, apoi intră în bucătărie, unde aerul era umed și mai puțin rece. Mirosea a mâncare. Ridică un capac și se uită de la înălțimea lui într-o oală lăsată să se răcească pe aragaz. Gogoloaie aurii într-o zeamă de boia. Puse capacul la loc, lăsă țigările pe masă și intră în baie, unde urină. Îi era frig. Renunță să se mai spele pe mâini în apa rece ca gheața și își șterse degetele de la mâna dreaptă de cracul pantalonului.

Întors în bucătărie, ezită în picioare o clipă, apoi își aprinse o țigară și se așeză pe colțar. Scoase din rucsac o sticlă și bău scurt două gâturi, apoi o lăsă pe masă fără să-I mai pună dopul. Maria, soția lui, plecase cu trei zile în urmă, dar seara sunase să stea toți liniștiți că n-a fost decât o alarmă falsă.

Bărbatul trecu prin baie și intră în dormitor. În sufragerie dormea soacra lui și, chiar dacă acum nu era acasă, nu îi plăcea să-l știe că umblă prin camera ei. Era prea târziu ca să mai facă focul, așa că se întoarse după sticlă și o așeză pe ziarele pe care le întinsese cu o seară înainte pe jos. Desfăcu o cutie de vopsea cu o șurubelniță, apoi încercă pensula pe una din șipcile de lemn ale pătuțului, pe care tot el îl făcuse cu câteva luni în urmă, în atelierul din sat. Tot atunci cumpărase și trei cutii cu vopsea, din care acum începuse să dea picioarele și cadrul cu alb, plănuind să facă șipcuțele în roșu și verde. Era sigur că Mariei o să-I placă.

Înainte să se apuce de treabă, mai luă un gât din sticla de Secuiancă, o vodcă ieftină cu aromă de secărică, pe care o știa de când era copil, pentru că o prefăcea și mama lui când avea oameni la treabă. O făcea mai slabă, să fie spornică: o jumătate de vodcă la un ibric de ceai de secărică. Oamenii beau asta de când se știau. Asta băuseră și în alte părți, la coasă sau la tăiat lemne, anul ăla sau în alți ani. Era ieftin, lumea pleca mulțumită și-ți mai venea și altă dată. Nu se îmbăta, cât să nu-ți mai lucreze, dar nici munca nu mai părea atât de aspră. Pentru femei se făcea afinată, care se păstra și se dilua cu fiecare ocazie când erau așteptați musafiri. Bărbații beau Secuiancă, iar el nu era o excepție. Își lua câte-o sticlă să aibă seara acasă, să se-ncălzească. Lucra la Ocolul Silvic și stătea ud sau în ger mai bine de opt luni pe an. Uneori își turna ce-I rămânea într-o sticlă de plastic pe care o punea în rucsac, să aibă la el dacă îl prindea ploaia în pădure pe undeva.

1996, Angela

Angela lucra la sanatoriu de-o viaţă şi tot acolo îşi crescuse şi cele două fete. Singură, fără bărbat, într-o clădire cu un singur nivel, construită pentru personal cu o sută de ani în urmă. O clădire solidă, compusă din apartamente cu două camere relativ înalte, tip vagon, în care se intra di­rect de afară, de pe aleea mărginită de flori. Flori plantate şi îngrijite de ea şi de celelalte femei care, la fel ca ea, înţeleseseră la un moment dat că o să îmbătrânească şi o să moară acolo, printre nebuni, în mijlocul pădurii. Dar acum urma să se mute undeva mai în spate, într-o garsonieră lângă coteţele de găini, unde erau repartizaţi nefamiliştii. Acolo I se dăduse o locuinţă mezi­nei, care lucra tot în sanatoriu şi care, deşi căsătorită, nu avusese dreptul la un apartament pentru că Victor, soţul ei, lucra în altă parte.

Femeia mai avea doi ani până la pensionare şi se oferise să se mute în garsonieră, să-I lase pe tineri în apartament. Plănuise asta încă de dinainte să facă ei nunta, dar simţea că nu o grăbeşte nimeni, mai ales acum, când îşi vedea fata din nou sub acelaşi acoperiş şi, în plus, aşteptând un copil – avea nevoie de ajutorul ei mai mult ca oricând, trebuia să aştepte chiar dacă vor­bise deja cu directorul sanatoriului. Femeia ştia că nu are cine ştie ce autori­tate, dar că vechimea îşi spune întotdeauna cuvântul. În plus, se cunoşteau de când erau amândoi tineri. După o viaţă în care închisese ochii la toate câte îi fuseseră date să vadă şi să cunoască pe pielea ei, simţea că merită să-I fie răsplătită loialitatea măcar în ultimul ceas. Directorul zâmbi, încuviinţă bonom că într-adevăr e o idee bună să se mute şi începu să-şi facă de lucru cu un dosar, fără să mai asculte argumentele pregătite şi repetate în gând de fe­meie zile la rând. În fond, era problema lor, fiecare trăia după cum putea.

Schimba apa la flori în sala de mese a secţiei H când a fost chemată la telefon. Intrase în tură la ora şase şi, după ce băuse o cafea, se apucase să strângă de prin cabinetele doctorilor, apoi golise scrumierele şi începuse, cât mai era lumină, să facă puţină curăţenie prin faţa clădirii, unde ieşeau toţi să fumeze şi să pălăvrăgească. De când cu ploile, nu mai era nimic de făcut, iar acesta era subiectul principal al discuţiilor. Îi auzea în fiecare seară. Băncile erau jilave, aleile erau pline de băltoace, aşa că bolnavii se înghesuiau unul într-altul sub streşini, sub geamurile cabinetelor, unde zăceau cu orele ca nişte ciori în echilibru şi se văitau de plictiseală în halatele lor maronii, tocite în fund şi în coate de-atâta stat degeaba.

Încet-încet luă la rând toate încăperile, sărind peste rezervele nebunilor, care erau ocupaţi cu injecţiile şi ritualurile de seară. De ei avea timp să vadă toată noaptea, când nu mai era nimeni să le poarte de grijă în toată secţia. Dar în acea seară rutina fu întreruptă după nici două ore. Femeia se învoi şi ceru să fie repezită de un şofer până la oraş, care era la nici treizeci de kilo­metri distanţă. Urcă în maşină la Nicu.

*

Se întorsese acasă cu primul autobuz. Zorii erau cenuşii, iar din văi se ridica peste păduri o negură groasă, care se înfăşura în jurul propriei axe. Cârciumile nu erau încă deschise, nici biserica ungurilor sau magazinele, dar oamenii se mişcau deja de-a lungul străzii în sus şi în jos. Mergeau înfofoliţi, cu capetele acoperite. Deşi se apropia vara, dimineţile erau în continuare fo­arte reci. Femeia călca hotărât, se grăbea să-l prindă acasă, să-I spună să-şi ia liber şi să se îmbrace de oraş. Avea să-I pregătească o geantă cu cele tre­buincioase, să meargă la maternitate, să-şi vadă fiul nou-născut. La poartă, Gabi îi dădu bună dimineaţa şi îi zâmbi larg, aşteptând o confesiune, dar nu primi în schimb decât un „bună, Gabi“ rostit sec, ca şi când pe lângă el ar fi trecut un procuror care avea în acea dimineaţă treburi mult mai importante decât de obicei.

Găsi casa descuiată, dar înăuntru încă era frig ca-ntr-un beci, semn că nu era nici el treaz de mult. Îşi lăsă geanta jos şi intră în camera ei, de unde bătu la uşa dormitorului, căci nu se auzea nicio mişcare. Îngheţă la ideea că ar fi putut să fi plecat deja. Se uită la ceasul de pe perete. Era abia şase şi douăzeci. Uneori lucra foarte departe şi se trezea chiar şi la patru. Dar uşa era deschisă... Mai bătu o dată, apoi încercă clanţa şi, cu piciorul drept ridicat, se pregăti să intre în cameră.

Când deschise uşa, un miros violent de vopsea îi anihilă nările. Pătuţul era în mijlocul camerei, vopsit pe jumătate cu alb, apoi cu roşu şi cu verde pe câte o şipcă, neuniform. Bărbatul era întins pe spate, cu pensula pe piept. Avea hainele şi barba pline de vopsea. În spatele lui, dulapul de haine, televizorul, toată mobila din cameră era plină de amprente şi de urme în toate culorile. Trase uşor de el, dar fără rezultat. Ieşi să caute o cârpă, dar îşi dădu sea­ma că-I trebuie diluant, iar la 1001 Articole deschidea abia după nouă. Ieși în pragul uşii, de unde se uită prin curte câteva secunde. Nu era nicio mişcare. Trase oblonul după ea şi intră în bucătărie, unde porni focul la aragaz şi, cu o expresie dezgustată, se apucă să strângă mizeria. […]

Citește continuarea în antologia Dublă expunere, editura Trei, București, 2014. 

Cumpără de aici