Cine suntem – partea I

June 20th, 2008 | Eseuri, Religie/Spiritualitate, Scrie pe bookblog |

** Lansarea cărţii Cine suntem a fost anunţată şi pe bookblog.ro. Publicăm acum un articol captivant despre identitate, atitudine, dialog şi criză, un periplu savuros prin Eminescu şi Cioran, prin Eliade şi Nietzsche, prin Tudor Vianu şi Paul Valéry – în premieră la noi, o cronică alcătuită chiar postfaţatorul cărţii. Profesorul Gheorghe Ceauşu despre Cine suntem de Dan Puric. Exquisite!

Autor: Dan Puric
Rating:
[Cumpără cartea]

Aici, la cumpăna dintre cultura de tip cartezian şi cea levantină (aşa cum le disocia Ion Barbu), având funcţia de punte între ele (Stăniloae), s-a zămislit o cultură cu identitate proprie pe care o denumim cultură română. Ea este marcată, ca de altfel orice cultură, de un spirit care o defineşte şi o identifică în concertul culturilor celorlalte popoare.

Cartea pe care o recomandăm publicului prin litera şi spiritul, reunite osmotic, este o pavăză împotriva uitării, reamintindu-ne de această identitate spirituală pe care este bine să ne-o asumăm şi s-o practicăm în viaţa cotidiană. Sensul ei este de semnal al unei crize a identităţii, ca moment de răspântie a memoriei colective, între ceea ce a fost România “înainte” de 1948, între 1948-1989 şi după 1989, până în prezent; iar al patrulea timp este viitorul incert. Prin această intervenţie apărută la ceasul ei, Dan Puric diagnostichează sfâşierea conştiinţei colective româneşti.

Ar trebui să răspundem la întrebarea “de unde această preocupare la români pentru identitatea lor?” Răspunsul îl găsim în altă parte, căci alte popoare (vezi francez, german, englez, rus) nu au această problemă, pentru că nu le-a fost atacată şi nici contestată, nici de afară, nici dinăuntru. Nevoia reconstrucţiei sensului în ceea ce ne priveşte a fost unul dintre imboldurile care au determinat textul şi discursul la care ne referim. De altminteri aceasta nu este o carte în înţelesul obişnuit al cuvântului, ci un simptom al unei negrăite aşteptări. La autorul acestora, omul, artistul şi gânditorul sunt una.

Cartea, ziceam, este un simptom, dar nu numai atât, este şi un strigăt, un semnal de alarmă cu privire la degradarea omului în general şi la risipirea care ne caracterizează. Căci de la omul tradiţional s-a trecut la omul modern, desacralizat şi ateu, la omul post-modern ca o consecinţă a acestuia din urmă.

Cartea e un tablou sinoptic al lumii, al Europei, al ţării noastre şi al sufletului românesc, ca un răspuns la interogaţia tacită “cine suntem?”

Dan Puric nu vrea să reformeze nici omul şi nici societatea, ci să refacă, să restaureze ceea ce s-a pierdut din fondul nostru sufletesc. Aici el întruneşte, distilate, vaste lecturi (Sfânta Scriptură, scrierile Sfinţilor Părinţi, filocalii, filosofie, ştiinţă, studii umanistice şi teologice etc). Acest orizont este pus în slujba idealului regenerării omului creştin, pe baza ortodoxiei şi a moralei creştine, azi rătăcit în câmpul gol de criterii şi valori autentice. Autorul se adresează atât sufletului cât şi minţii, atât cugetului cât şi simţămintelor, atât moralităţii cât şi cunoaşterii. Cartea e un tablou sinoptic al lumii, al Europei, al ţării noastre şi al sufletului românesc, ca un răspuns la interogaţia tacită “cine suntem?” şi cum trebuie să fiinţăm în “repedea clipă ce ni s-a dat”. Dan Puric nu a fost interesat să răspundă la întrebarea “de ce?” (“Was ist das?“-ul heideggerian), ci la “Wie ist es?“-ul heideggerian, care înseamnă fiinţa întrebătoare, ce se întreabă cu privire la cum este şi ce poate deveni prin proiect. Altfel spus, el este preocupat de modul nostru de fiinţare, care este acelaşi lucru cu indicarea identităţii.

Identitatea, în genere, este totalitatea acelor însuşiri a căror sinteză face ca un lucru să fie ceea ce este. Un scurt ocol asupra noţiunii de identitate ne determină să-i găsim sursa în trecut, în sistemul de valori împărtăşit şi în proiectul de devenire. De exemplu, un individ uman, prin alcătuirea sa, ca o combinatorie între nativ şi dobândit, este unic şi irepetabil. Tot aşa şi popoarele sunt identităţi unice şi irepetabile. Calităţile fiecăruia se relevă în relaţie cu alte popoare. De aceea, identitatea este o valoare axială pe care ele şi-o menţin şi şi-o apără împotriva tendinţelor de aplatizare, uniformizare şi omogenizare. Aplatizarea şi uniformizarea, ca tendinţă actuală, sunt obiective împotriva cărora Dan Puric îşi orientează discursul din această carte.

El opune acestor tendinţe nevoia reinstaurării ierarhiei valorilor pe care s-a edificat tradiţia europeană. Textul, tematica, problemele şi soluţiile sugerate conţin şi pasiunea ferventă pentru promovarea dialogului autentic, prin care se înţelege invocarea argumentelor şi respectarea poziţiei celuilalt. Astfel, cartea are şi rolul de a restabili dialogul dintre generaţii apelând la fondul comun al originarităţii noastre. Căci dialogul, aşa cum spunea Mircea Vulcănescu, nu trebuie să se încheie cu învins şi învingător, ci cu lămurirea părţilor; şi adăugăm noi, el trebuie să rămână deschis. Fiind un ferment al reîntregirii spiritualităţii noastre, ea se adresează acelui “precipitat” din adâncurile conştiinţei care nu s-a istovit, ci a fost numai acoperit de zgomotul relativist al acestui veac.

Aceasta înseamnă expresia unei atitudini ferme, curajoase şi a unei conştiinţe exponenţiale incoruptibile, o voce care lucrează în folosul neamului înzestrat cu triplă determinare: român, latin şi ortodox. Ea este totodată o chemare adresată tuturor pentru purcederea la un examen de conştiinţă purificator şi primenitor. Aici se rafinează şi se resemantizează concepte teologice şi antropologice (ale antropologiei creştine) argumentându-se imperativul autenticităţii şi veştejindu-se impostura cocoţată fără îndreptăţire.

Demnitatea ar fi sau este concepută ca o sudură între încrederea în sine şi credinţa în Dumnezeu

Prin atitudine înţelegem reacţia evaluativă faţă de lumea înconjurătoare din care se cristalizează sau se formează o viziune asupra ei. Atitudinea e un mod de a lua lumea în posesie, de a o apropia şi astfel de a o face să fiinţeze, dacă orice existenţă există prin altceva. Dar nu orice, ci “altceva”-ul său. Atitudinile individuale sau din ce în ce mai largi, până la popoare, regiuni şi “universalii culturale” exprimă entităţi particulare şi de aceea nu sunt interşarjabile, ci numai interferente la rădăcină sau la vârf. Greşeală este şi opţiunea pentru puritate cât şi cea pentru impuritate, aceasta din urmă fiind o noţiune dragă gândirii “slabe” post-moderne.

Într-o declaraţie publică, Dan Puric susţine că nu este un scriitor şi că a publicat intervenţiile sale orale şi scrise într-un singur volum, ca urmare a unor îndemnuri prieteneşti. Însă faptul că recurge deseori la relatarea cu talent literar a unor întâmplări mărunte sau vorbe de duh, cărora le descifrează sensuri simbolice şi adânci, trădează şi un talent de scriitor. Putem sublinia aici şi vocaţia sa hermeneutică, pe care o pune la lucru pentru a curăţi poteca spre sinele neamului, potecă năpădită de buruienile “terorii istoriei”.

Totodată, cartea este o exegeză a fenomenelor actuale orientate convergent spre erodarea creştinismului ortodox. În toate intervenţiile sale din nenumăratele interviuri, din alte conferinţe şi scrieri, inclusiv din această carte, răzbate, sub forma unui diagnostic, o atitudine clară faţă de ceea ce este şi se cristalizează un proiect în modalitatea lui “ce ar fi bine să fie”. Cine suntem este un discurs în parte inspirat, în parte elaborat, operând cu perechi opoziţionale: sacru – profan, religios – laic, răsărit – occident, ortodoxie – catolicism, omul creştin – omul secularizat, trecut interbelic khairotic – prezent indezirabil.

În societatea actuală care se destramă şi în demnitatea care se diluează continuu, Dan Puric căută şi găseşte urmele acesteia din urmă, cioburile – cum zice el, din care să refacă întregul, asemenea lui Cuvier, care a reconstituit dintr-o mandibulă şi un femur înfăţişarea unui animal întreg.
Demnitatea ar fi sau este concepută ca o sudură între încrederea în sine şi credinţa în Dumnezeu, deci cale ascensională către limanul absolut. De aceea îl putem considera, fără exagerare, un trezitor, întrucât dă un impuls pentru auto-lămurirea noastră. Citită sub un alt unghi, cartea are şi un caracter epistolar.

Felul lui incoruptibil de a fi este exprimat de multe ori cu mijloace comice, învelite într-un umor de o rară fineţe. Valorile sale, pe care le descifrăm în carte, sunt tradiţia culturală şi religioasă care ne asigură demnitatea şi identitatea, ortodoxia congeneră cu cristalizarea sensibilităţii noastre şi ţara ca origine, pământul, vatra, locul de baştină, miturile, credinţele, contopite în ceea ce denumim tradiţie. El ni le remite cu un glas cristalin, dar care strigă, cheamă şi explică în vacarmul amnezic.

“Asistăm liniştiţi la decapitări publice”

Sensibilitatea lui acută, vibrând la trepidaţiile vieţii contemporane, gândirea şi ideile sale au ca una dintre surse spiritul interbelic românesc, dar nu pentru a ne întoarce la el, ci pentru a înnoda firul rupt în mod brutal, luându-l ca temei pentru amplificările consonante cu timpul nostru. De aceea îl putem caracteriza ca un contemporan cu epoca sa. Se fac dese trimiteri admirative la elita intelectuală interbelică, martirizată apoi în închisorile fostului regim politic şi se citează cu pioşenie chinurile eroilor martiri descrise în literatura memorialistică, ce singură, cum zice el, ne-ar putea legitima cu adevărul ei de o tristeţe zdruncinătoare.

Considerentele de mai sus şi încă altele ne duc cu gândul la o atitudine specială faţă de Dan Puric, şi anume că el nu trebuie numai admirat, ci mai cu seamă urmat, pentru că formulează cu claritate ceea ce era nelămurit în sufletul nostru sau captează ceea ce pluteşte în aer şi deschide o direcţie de simţire şi cugetare, plauzibile pentru regenerarea noastră.

În carte aflăm îndemnul de a abandona indiferenţa şi tăcerea bazate pe convingerea că cei care, după ce au sfărâmat fondul sufletesc al poporului şi s-au metamorfozat în “oameni politici democraţi” şi “oameni de afaceri”, nu mai pot fi clintiţi din noua reţea pe care au construit-o şi cu care ne domină. “Asistăm liniştiţi – scrie el – la decapitări publice. Se alternează atât decapitări personale, cât şi decapitarea publică a naţiunii, a istoriei, a memoriei, a Bisericii. Şi noi “tricotăm” uşor pentru că ne-am pierdut demnitatea creştină… dacă eram demni, reacţionam.” Această chemare la reacţie a lui nu este una beligerantă, ci mai degrabă este aceea de a intra în Rost: “Rostul suferinţei e greu de înţeles. E ca bobul de grâu ascuns sub pământ. Va da rod. Dar nu ştii când. Pot trece ani…” .

Aerul cărţii lui Dan Puric, dacă îl “citim” bine, este acela că nu trebuie să aşteptăm, ci să construim rostul pe baza curajului iniţiativei. Într-una din scrierile sale, Eminescu făcea constatarea amară că cea mai mare carenţă a poporului român este lipsa de încredere în forţele sale. Să avem grijă ca prin fapte să-l contrazicem pe Eminescu.

Dan Puric a sesizat că există un gol imens în conştiinţa noastră naţională şi de neam, o lipsă care e neconştientizată dar trăită obscur ca nevoie de împlinire, care ne produce anxietate şi pe care el o indică: idealul sau sensul care să ne solidarizeze în gândire, simţire şi acţiune, din edificarea căruia să ne construim o permanentă atitudine. Să nu mai asistăm cu toţii “murmurând” ineficient ca odinioară, la jaful şi distrugerea unui edificiu milenar de către o strânsură de parveniţi, la felul cum ei năruiesc o rânduială care abia mai subzistă subteran.

“Bate-voi păstorul şi se va risipi turma”

În climatul actual, în care se dezlânează toate valorile pozitive pe care se întemeia odinioară arhitectura socială şi se rezema sufletul, când semnificaţiile cuvintelor se devalizează prin pronunţarea lor strâmbă de către guri rudimentare sau sfertodocte, când artificialul epidermic şi barbar invadează tărâmul tradiţiei organice, Dan Puric le opune afirmând, însă fără acreala acestora, autenticul, revitalizându-i neistovitul filon. Şi o face vorbind, scriind şi creând artă şi artişti, nu adresându-se “urbi et orbi”, ci fiecăruia în parte pe tonul dictat de puritatea sincerităţii care îl animă. Modul acesta de adresabilitate şi conţinuturile spirituale şi sufleteşti răspund, cum afirmam mai sus, la aşteptări latente şi este cauza marii rezonanţe a vocii lui în lumea noastră de azi. Unii ar putea crede că ne cheamă spre trecut, dar nu este aşa. El ne arată cu argumente şi tandreţe cine suntem, ca să putem deveni, activizând energiile noastre zăcânde şi inepuizabile. Zicerile lui parcă ar fi un comentariu european la înţelepciunea asiatică: “ştim ce suntem, nu ştim ce devenim.” Apelând la forţa moralei noastre creştine el ne cheamă să ne opunem cu al său curaj exemplar la falimentul total al ţării.

Într-o lume descentrată, nici măcar centrifugă, fără fundament sau cu el erodat, fără sens axiologic sau ideal şi fără direcţie care să conjuge energiile pozitive, Dan Puric ne arată că nu e totul sfârşit. Că pe acel precipitat care a rămas putem reconstrui eliminând zgura istoriei, ceea ce este totuna cu o speranţă întemeiată. Dan nu se propune ca model, ci ne îndeamnă la atitudini restauratoare dacă vrem să ne desăvârşim singuri ca ţară şi ca spirit. De multe ori textul la care ne referim trimite la sentimentul responsabilităţii, pe care se cuvine să-l cultivăm faţă de trecutul care ne-a întemeiat şi care ne legitimează în faţa omenirii şi a istoriei.

Cine l-ar crede pe Puric “depăşit” l-am putea întreba “de cine, prin ce şi cu ce este depăşit?”, întrucât aici e vorba de valori perene şi valori efemere, el fiind un aderent al celor dintâi şi orientat permanent cu faţa spre viitor. Asemenea lui Russo, el nu propune întoarcerea la trecut, care este de altfel imposibilă, întrucât nimic nu este reversibil în întregime, ci numai curăţirea de zgura istoriei recente a spiritualităţii noastre, având ca temei tradiţia. Altminteri, ştergerea trecutului este echivalentă cu renegarea lui, cu anularea identităţii.

Printr-o altă asemănare, de data aceasta cu Nietzsche, care considera că omul este ceva care trebuie “depăşit”, Dan Puric ne solicită auto-depăşirea situaţiei în care am fost puşi. Titlurile bine gândite ale capitolelor ne sugerează că nu venim de nicăieri, că n-am fost mereu cum suntem acum, că nu suntem cum ne văd alţii şi că bate la uşă imperativul trezirii, al aurorei.

Cartea poate fi luată şi ca o oglindă sau ca o hartă:
a. Cum am fost înainte de cele două prăpăduri (1948-1990 şi 1990 până acum).
b. Rătăcirea în care suntem în clipa de faţă ca nişte nicăierişti.
c. Cum putem să renaştem, să ne revenim prin forţele noastre, dar bineînţeles nu izolându-ne, ci integrându-ne cu demnitate în contextul istoric actual european şi universal.

Situaţia descrisă ne reaminteşte principiul aufklärungului german: omul este dator să-şi cultive toate facultăţile cu care este dotat. Adică pentru a ieşi din minorat şi a se ridica la majorat să aibă curajul de a gândi independent. Aceasta este valabil nu numai pentru individ, ci şi pentru popoare.
Demnitatea la care făceam trimitere este corelativă cu demnitatea creştină centrată pe umilinţă şi smerenie, ceea ce nu înseamnă nici supunere slugarnică faţă de celălalt, nici lipsă de acţiune, nici altruism, ci iubire înaltă, întrucât numai Unul, Cel veşnic este reperul smereniei, numai El.

Emil Cioran afirma următoarele: “N-am întâlnit om care să aibă o mai slabă aderenţă la valori decât românul. De când există România nici un intelectual nu a murit pentru o idee, vreau să spun că nici unul nu s-a substituit unei idei“. Credem că Emil Cioran, cu tot scepticismul său manifestat prin sclipiri de inteligenţă, dacă ar fi cunoscut memoriile şi martirajul din puşcăriile fostului regim politic ar fi avut remuşcări citindu-şi acest text. Dacă probabil s-a gândit aşa, atunci când a fost izolată şi aproape exterminată elita românească în închisoare, după vorba lui Iisus Hristos adresată ucenicilor “bate-voi păstorul şi se va risipi turma“, pare-se că n-au reuşit să o risipească în întregime, din moment ce vocea lui Dan Puric este atât de ascultată de zeci de mii de oameni. Deşi nu pe măsura dorinţelor, asistăm la o regrupare a “turmei”.

Scrisă de prof. univ. dr. Gheorghe Ceauşu

[Partea a doua va aparea la inceputul saptamanii viitoare]

Recomandari din categoria "Eseuri"

Recomandari din categoria "Religie/Spiritualitate"

Acest post este scris cu Microsoft Word 2010. Acum, cu suita Microsoft Office 2010, putem edita posturi oriunde ne-am afla si lucra mult mai usor in echipa.


Noi aparitii la

---