Despre necunoscut
Scris de bookblog.ro • 8 June 2008 • in categoria Altele
Autor: Teodor Baconsky
Rating: 
**O carte Despre necunoscut (Teodor Baconsky) si o recenzie sinuoasa (Romeo Iancu) :)
Autorul doreşte să ne capteze atenţia încă de la începutul acestui eseu - în cazul în care vom binevoi a deschide cartea, pentru a face o incursiune în necunoscut - construind încet, cu migală şi cu măiestrie demiurgică fiecare capitol, asigurându-se că nu vom fi pierduţi pe parcurs.
Lectura acestei cărţi ne va solicita (sau nu) un efort intelectual susţinut, dar ne va fi imposibil să o lăsăm din mână, pentru a ne îndeletnici cu altceva "mai lesne". Ne mărturiseşte eseistul însuşi că nu i-a fost uşor să nu se lase tentat de a face mai degrabă o incursiune destinată celor iniţiaţi, adică: ""încă un auditoriu prevenit, mai cu seamă printre medievişti şi colecţionarii de referinţe erudite".
Dar, cu toate că nu dă curs primului gând, aşează textul în matca propriei viziuni despre necunoscut şi, îi imprimă rigorile unui discurs ce se echilibrează pe parcurs, prin abordarea de tip antic - satirică, luminată şi călăuzită, în permanenţă, de un fior mistic ce nu poate să dea greş, niciodată.
"Date fiind vremurile pe fondul cărora e scris, teamă îmi este, totuşi, că textul de mai jos va fi obligat să exerseze o formulă decontractată şi, desigur, mai cordială în relaţia cu acela ce va binevoi să-l parcurgă. O atare schimbare de registru nu m-a determinat să renunţ însă la incurabila mea pornire apologetică. Chiar dacă Dumnezeu îmi este la fel de necunoscut ca fiecăruia, n-aş dori ca El să le rămână - tuturor -la fel de necunoscut... "
În acest context, se împletesc şi se contopesc organic, firesc şi consistent, spiritualitatea aristocratică şi îndrăzneala apostolică a teologului, care pune în prim plan necesitatea "re-înduhovnicirii" omului recent sătul de necunoscut şi dornic mereu să împingă limitele cunoaşterii dincolo de puterile sale. Omul autonom se complace, conştient sau nu, în orizontul strîmt al ignoranţei şi nu se mai recunoaşte pe sine - deşi sufletul său este cel mai apropiat şi "la îndemână" univers necunoscut - pendulând între ipocrizie, laşitate şi nebunie patologică.
"Cu orişice naştere, lumea îşi sporeşte zestrea de necunoscut, dacă prin asta înţelegem combinaţia unică de angoasă, ezitare şi aventură terminată prost, graţie căreia ne socotim irepetabili".
Înaintând şi mai mult în descifrarea acestui eseu ne trezim, dintr-o dată, în faţa unui demers donquijotesc - ce te molipseşte cu a sa "nebunie frumoasă" - a unui onorabil cavaler medieval transpus zilelor noastre care, deşi o deplânge pe Rosinanta ca simbol al mersului domol, se dedică unei chemări intime, sufleteşti, de readucere la zi a nobilelor virtuţi ale creştinismului, prin mărturisire şi îndrăzneală.
Rămânând şi acum, peste mai bine de patru secole, acelaşi incurabil visător, ce le pare la fel de caraghios, ca şi strămoşul său, semenilor epuizaţi de omeneasca lor îngustime (şi vinovaţi, încă şi astăzi, de graba cu care îl judecă - din perspectiva marşului steril al istoriei omeneşti - nevrând, nicicum, să-i recunoască viziunea idealistă asupra lumii şi să urmeze exemplul unui homo religiosus, al cărui suflet este transcedent istoric şi a cărui cutezanţă, se manifestă prin atitudinea demnă şi înţeleaptă - cu adâncă resemnare duhovnicească - în faţa evidenţei zgomotoase a neputinţei aproapelui său, homo faber, atunci când acesta din urmă se căzneşte să intuiască şi să deturneze sensul "nebănuitelor căi" ale iconomiei divine), Teodor Baconsky ne îndeamnă să credem încă în ideile unor elite - actuale sau viitoare - spirituale autentice, ale căror conştiinţe să fie clădite pe fundaţia solidă a tradiţiei şi creştinismului şi care să fie în acelaşi timp formatoare de caractere puternice şi mărturisitoare în sens creştin şi nu numai.
La fel de mult însă, trebuie să credem în potenţialul de devenire al firii omeneşti, făcând un efort în a-i respecta dorinţa intimă a aproapelui nostru "(prieten, soţ, rudă, frate întru credinţă sau partener de proiecte)" de a rămâne, până la un anumit punct, un străin necunoscut căruia să-i dăm astfel şansa, odată cu trecerea anilor, de a fi mai bun decât ar fi sperat şi decât ne-am fi putut imaginat noi.
Teama de necunoscut şi alungarea acesteia, nu sunt caracteristice omului îndumnezeit dar, din nefericire pentru el, îi sunt preferabile omului ca animal raţional, ce tânjeşte după concret, siguranţă proprie şi adevăruri personale sau ştiinţifice care, deşi utile în plan fizic şi material, nu vor putea să-l pună în legatură cu sufletul decât dacă, primeşte şi acceptă prin revelaţie, adevărul absolut.
Încheierea o voi lăsa în grija autorului şi, nădăjduiesc ca fiorul cunoaşterii să ne fie în permanenţă ghidat de bun simţ, smerenie şi bunătate, dublat în permanenţă de o trezvie caracteristică omului ce a dobândit, prin revelaţie christică, busola orientării în necunoscut.
"Încercarea de a vă călăuzi pe cîteva dintre cărările necunoscutului se apropie de finalul brusc al oricărui asalt. N-am făcut progrese admirabile şi nici n-am "desprins" concluzii ferme. Am haşurat doar câteva extensii, acceptând pariul de a le drămui latenţa. Poate că, înnobilată de prestigiul atâtor salvate, dificultăţi, lectura de faţă nu va fi fost cu totul zadarnică."
Scrisă de Romeo Iancu
Citeste cele 9 COMENTARII si spune-ti parerea!
-
emma spune:
buna . sa stii ca eu nu am citit cartea asta . din aceasta cauza – cateva aspecte din recenzia ta ma irita . poate gresesc eu – dar am impresia ca te referi indirect la conceptia intuitionista la baza careia lumea cunoaste o evolutie creatoare , o devenire neafectata de posibilitatile guvernate de principiul spiritual . atunci religiozitatea unui individ ( in caz concret ) este de multe ori un lant de elemente religioase cum ar fi spre exemplu cele de ordin monoteistic , politeistic , mistic (trad. aprox.) … pana la cele care apartin teologiei naturale ( vezi Vernunftreligion – I. Kant ).
ok ! nu inteleg diferenta dintre omul indumnezeit – omul rational – si cel care a dobandit orientare prin revelatie in acel ” vast teren necunoscut ” . pentru mine acest “homo multilateral” este destul de misterios si de aceea de nepatruns . dar ma gandesc in continuare . am sa cuget . presupun ca trebuie sa citesc cartea asta neaparat .
-
Romeo_Iancu spune:
Pt. emma,
Eu lansez în primul rând o provocare şi un îndemn sincer de se citi cartea.
Omul religios(nu habotnic)este omul raţional – a fi raţional nu este o condiţie musai de îndeplinit dar se poate atinge eventual prin educaţie – inzestrat cu inteligenţă şi cu liberul arbitru. Este este un om care, cred eu, îşi recunoaşte limitele şi caută să primească adevărul absolut (căci nu pot fi mai multe adevăruri căci ar însemna nici un adevăr, de fapt). Şi aici nu pun în discuţie decât religiile monoteiste şi în special creştinismul, la care m-am raportat în recenzie. Cât despre teologia naturală, te referi cumva la panteism? Mie unuia mi-e greu să accept ideea că Divinitatea se confundă cu natura. Cel mult natura este parte integrantă din Creaţia ce este opera exclusivă a Divinităţii(sau a Trinităţii.)
Homo theosis este acelaşi, evident, cu cel care a dobândit, graţie revelaţiei sau luminii lăuntrice, orientarea în necunoscut.Are Petre Ţuţea o definiţie care mi se pare revelatorie: “Suveran fata de natura, supus Divinitatii, nemuritor si liber prin depasirea extramundana a conditiei sale – acesta este omul crestin”
-
dorian spune:
Nu poti fi rational si religios in acelasi timp. Este o contradictie majora intre cele doua moduri de a fiinta in lume.
-
emma spune:
romeo iancu :
inainte de toate nu as dori sa ma intelegi gresit . eu nu ti-am criticat recenzia ci am avut cateva nelamuriri legate de aceasta .
sa nu crezi ca acum imi merge mai bine . ba dimpotriva . mi se pare ca privesti si analizezi doar segmentat intregul mecanism care este de altfel foarte complex .omul religios este fara indoiala si rational . nu vad unde ar fi piedica . doar ca rationamentul nu este un monopol conditionat credintei indiferent de culoarea religioasa.
pe de alta parte – OMUL – cum sunt eu convinsa de EL – cauta sa isi depaseasca limitele . acest fapt meritabil il poate indeplini doar in conditia in care isi cunoaste in prealabil limitele.
in privinta adevarului “absolut” – foarte mult m-ar fi multumit daca ai fi relativat putin . gasesc ca ar fi fost mai potrivit – caci ADEVARUL – are la baza izvorul de cunoastere si criteriul obiectiv de verificare .asadar – ADEVARUL – este per se opusul orcarui dogmatism sau subiectivism . daca tot suntem in cautarea adevarului – atunci nu putem ignora ca in gnoseologie s-au stabilit trei teorii asupra naturii adevarului.
prima ar fi teoria corespondentei care arbitreaza intre idei si judecati – cu obiectul exterior .
a doua este teoria coerentei care desemneaza consistenta reciproca a ideilor intr-un sistem de gandire. si in final teoria operational-pragmatica care semnifica valoarea instrumentala a unor idei .ADEVARUL – nu poate fi privit doar prin prisma religiei. acest lucru ar fi nu numai eronat ci destructiv ( si chiar un obstacol) in evolutia noastra umana .
-
Romeo_Iancu spune:
Cred că evoluţia noastră umană nu este neapărat o evoluţie în sens bun şi nici presupusa noastră imanenţă (şi comunismul face parte din evoluţia umană sau involuţia mai bine-zis şi se baza pe teorii foarte umaniste in teorie şi diabolice în practică) n-are nici o legătură cu aspiraţia omului ca posesor al unui suflet, capabil de a transcede dincolo de condiţia ontologică umană, spre acel ceva care este sădit în inimile noastre, acel Necunoscut pe care ne e greu să-l definim şi spre care ne e teamă să ne deschidem. Dar asta nu anulează prezenţa Lui în viaţa noastră şi nici faptul că această viaţă, de pe pământ, este o anticameră a vieţii veşnice.
Eu vreau să stabilesc de la început premisele de la care am pornit pentru că, altfel, discutăm până mâine.
Adevărul, dacă nu este privit prin prisma religiei, ca secundum fidem-adevărul după credinţă, atunci el poate fi cel mult un adevăr confortabil şi justificator, secundum rationem, preferabil filosofilor şi celor care se pricep să trăncănească silogisme, ca să-l parafrazez pe Ţuţea. Adevărul nu poate fi doar o sumă aritmetică de idei sau concepte, el nu poate fi înlocuit sau distrus, el nu trebuie să fie justificat ci doar cautat şi păstrat. Triada adevărul-calea-viaţa stabilesc din capul locului că viaţa nu poate să se substituie acestuia (adevărului)şi nici să-l înlocuiască cu altceva.
Ori eu îmi susţin părerea că, raţiunea este un dat al omului de natură divină. Dar nu înseamnă că toţi gândesc sau că inteligenţa este o funcţie care ţine de evoluţia umană. Existenţa noastră, departe de a fi o evoluţie ca urmare a căderii cozilor maimuţelor, trebuie să fie totuşi un produs mai complex al unui creator dotat cu infinită putere şi neţărmurită dragoste.
Noi nu ne putem hrăni numai cu adevăruri raţionale, contextuale sau cu idei şi (pre)judecăţi, ci în primul rând trebuie să căutăm (şi o facem fără să vrem pt că suntem făcuţi din şi pentru iubire) iubirea şi dragostea care anulează orice raţiune şi idee.
Nu poţi să iubeşti decât dacă te dedici iubirii şi te sacrifici pentru iubire, pentru celălalt, total dezinteresat şi iraţional.
Mă tem că nu voi fi pe placul multora dar eu unul nu mă pot juca liber, decât prin prisma religiei şi anume a religiei creştine. De aceea, reperul meu stă în generaţia interbelică, la care creştinismul s-a identificat cu românismul, care a pătimit în închisori şi a făcut posibilă rezistenţa spirituală, în faţa Comunismului.
Mă bucur că avem păreri diferite, uneori chiar contrarii, şi sper ca acestea să dea naştere unui dialog. -
emma spune:
in mare parte cred ca te inteleg . vreau sa spun ca pricep cum iti motivezi respectiv argumentezi religiozitatea . sa nu uitam insa ca misterul existentei noastre a fost construit – cred eu – fara o cercetare prealabila a posibilitatilor de cunoastere proprii spiritului uman. stiu ca se facea mare caz de ideea de substanta sau de ideea de cauzalitate cu o inversunare de parca mintea omeneasca ar fi detinut parghiile lumii si ale ideatie divine .
acum as vrea sa intelegi ca – universalul – va fi o problema centrala a oricarei stiinte . de altfel intregul ei fundament si nu in ultimul rand punctul ei de pornire .pe de alta parte – eu vad religia ca o forma de instrainare a esentei umane. de-a lungul istoriei – religia a cautat sa influenteze foarte consistent viata atat spirituala cat si practica a societatilor. in interesul de a mentine si desigur a consolida dominatia religioasa asupra maselor – a fost creeata o speranta iluzorica intr-o viata personala dincolo de moarte . intr-o izbavire miraculoasa a suferintelor pamantesti prin recompensa divina .
faptul ca dogmele si ritualele sunt considerate a fi principial intangibile – sfinte ( sacralizate ) – religia intra nolens-volens in conflict cu viata materiala a societatii si schimbarile care au loc . cu toate acestea – eu – am observat de multe ori – ma refer la cazuri concrete in societatea noastra – ca numeroasele elemente religioase – se mentin doar ca ramasite ale unor epoci istorice trecute .
mai este adevarat si faptul ca ateismul marxist a elaborat o conceptie stiintifica a religiei si in acelasi timp a dezvaluit caile depasirii credintelor religioase. indiferent de acest fapt – conceptiile si mentalitatile religioase se mentin in sfera lor de influenta – doar datorita puterii obisnuintei si sigur a traditiilor.
ca sa revin la religia naturala sau rationala – sa nu uitam ca ea a fost promovata mai ales de adeptii deismului ( spre ex. locke , voltaire, lessing – si asa mai departe ) – deci acest rational caracteristic – desemneaza dupa parerea mea si ansamblul credintelor in existenta lui Dumnezeu .
in final – eu imi doresc ca la randul lor credinciosii si adeptii cultelor sa tina seama si de ateisti si nu numai – ci si de cei care de fapt raspandesc cu intensitate o constiinta sociala – de ce nu chiar spirituala – insa funadata pe activitati stiintifice si culturale . si da ! este de respectat ca nasterea constiintei religioase a facut parte din procesul formarii si dezvoltarii constiintei de sine – a omului . -
emma spune:
p.s. sunt cateva lucrari gnoseologice interesante asupra evolutiei conoasterii (impactul) care atasta – na ja – mai mult sau mai putin corectitudinea multor “afirmatii” . le gasesti la aristotel – descartes – bacon – kant – hegel .
Lidia spune:
8 June 2008 | 9:18 am
E interesanta ideea despre respectarea dorintei intime a aproapelui nostru, spre a-i da o sansa de a fi mai bun decat si-a propus…