bookblog.ro

---

Prima persoană care mi-a lăudat beneficiile terapeutice ale scrisului a fost chiar eroina romanului meu”, afirmă, cu franchețea caracteristică, Michel STANOVICI

Scris de • 2 July 2018 • in categoria Interviuri

Autorul romanului „Trei cuvinte, cinci minciuni”, publicat la Editura Curtea Veche în traducerea Doinei Jela, este mai puțin cunoscut publicului. În urma succesului înregistrat în rândul criticilor de această primă carte, am fost curioși să aflăm mai multe despre persoana autorului, dar și despre motivele care l-au îndemnat să scrie o carte-jurnal, în care se deschide fără teamă sub ochii cititorilor.

Iulia Dromereschi: În primul rând, haideți să facem o scurtă prezentare în favoarea cititorilor care „au deschis televizoarele mai târziu”. Cine este Michel Stanovici?
Michel Stanovici: Tatăl meu este de origine română, iar mama, englezoaică. Eu m-am născut în Franța și am trăit multă vreme la Paris. Am făcut cunoștință cu România încă din copilărie și, după Revoluție, am început să vin la București din ce în ce mai des. Am deschis aici o societate de servicii informatice, apoi am lucrat în domeniul imobiliar. Cei doi copii ai mei locuiesc la Paris împreună cu mama lor, iar eu îmi împart timpul între Paris și București. Am scris Trei cuvinte, cinci minciuni târziu, după o ruptură de ordin sentimental.

Iulia Dromereschi: Ați decis să scrieți Trei cuvinte, cinci minciuni ca experiență terapeutică, după cum ați declarat anterior. V-a ajutat această experiență, v-a oferit vindecarea pe care o căutați?
Michel Stanovici: Lucrurile nu au stat chiar așa. Nu m-am trezit într-o bună dimineață spunându-mi că voi scrie ca să îmi pansez rănile. Am simțit nevoia să scriu ca să mă eliberez de ceva imprecis, dar care mă rodea pe interior și mă distrugea încet, dar sigur. Pe măsură ce scriam, mi-am dat seama de starea de bine evidentă pe care mi-o dădea gestul de a așterne experiențele trăite pe hârtie. Bineînțeles că pentru mine, asta a avut un efect terapeutic puternic.

Iulia Dromereschi: În cartea dumneavoastră, vă deschideți sufletul și relatați o experiență personală care v-a marcat profund. Nu v-a fost teamă că veți fi judecat sau etichetat pentru franchețe?
Michel Stanovici: Încă o dată, ideea de a scrie o carte pe marginea celor trăite s-a conturat în timp. Primele persoane care mi-au citit rândurile m-au împins pe această cale. Povestea le-a plăcut și, văzând aceste reacții pozitive, ba chiar entuziaste, am intrat în jocul scrisului. La început mi-a fost greu să mă destăinui, dar dacă cititorii mi-au reproșat ceva, atunci acel ceva a fost că nu scoteam chiar totul la iveală! Voiau mereu mai mult, mai multe detalii, mai multă senzualitate, mai mult senzațional… Prin urmare, teama de a fi etichetat și judecat nici nu a avut când să își facă apariția. Și apoi, nu povestesc nimic grav, altfel nu cred că Jacques Salomé ar fi găsit de cuviință să afirme despre cartea mea că ne pregătește întoarcerea la o anumită maturitate relațională…

Iulia Dromereschi: Recomandați acest gen de terapie și altor persoane cărora le vine greu să depășească anumite experiențe?
Michel Stanovici: Nu sunt terapeut, prin urmare tot ce pot să spun este că în cazul meu, acest gen de terapie a funcționat de minune. Așa că nu pot decât să v-o recomand, mai ales dacă ați încercat deja alte lucruri care nu au dat rezultate. De altfel, prima persoană care mi-a lăudat binefacerile terapeutice ale scrisului a fost chiar eroina romanului meu, Trei cuvinte, cinci minciuni, care făcea această recomandare propriilor pacienți. De fapt, nu am făcut decât să aplic o rețetă legendară…

Curiozitățile personale ale profesiei de traducător își spun cuvântul în turnura pe care o capătă interviul. Michel Stanovici răspunde, cu entuziasm, oricărei provocări adresate: explică de ce a favorizat limba franceză în scrierea cărții, face o comparație între mediul literar francez și român și povestește despre impactul cărților în viața sa și a apropiaților săi. Ca de obicei, solicit recomandări pentru cititorii care ar dori să își lărgească orizontul de lectură, și remarc influențele benefice ale non-ficțiunilor concentrate pe auto-dezvoltare și înțelegere.

Iulia Dromereschi: Ați ales limba franceză și nu limba română pentru a scrie cartea. Cărui fapt s-a datorat decizia luată? Vă considerați „mai mult” francez decât român?
Michel Stanovici: Dacă aș fi scris în română, cred că intram rapid la rubrica de glume proaste! Din păcate, nu am capacitatea de a scrie în limba română. Chiar dacă vin în România de mai bine de 25 de ani, franceza a fost întotdeauna prima mea limbă. De altfel, este foarte variată și oferă o paletă largă de posibilități de a te juca cu cuvintele, lucru pe care îl ador. Este în mod sigur cel de al doilea motiv care mi-a trezit pofta să mă lansez în această aventură. Dar, afectiv vorbind, trăind din ce în ce mai mult în România, mă simt din ce în ce mai român și asta îmi convine de minune!

Iulia Dromereschi: Dacă v-ați prezenta cartea în doar câteva fraze concise, cum ați alege să o descrieți?
Michel Stanovici: Trei cuvinte, cinci minciuni este un roman scris ca o mărturisire. Povestește, în cea mai veridică manieră posibilă, relația mea cu Anaïs, o tânără de profesie psihoterapeut. După doi ani de relație ideală cu femeia „perfectă“, descopăr în mod subit că este atinsă de patologii și devieri până atunci perfect disimulate. Ca într-o întrecere sportivă, cititorul înaintează treptat în acest joc de rol înțesat de paradoxuri și prefăcătorii, în care diferența dintre aparență și realitate nu contenește să ne rezerve surprize la tot pasul… Titlul reușește să sintetizeze întregul paradox al romanului meu, căci cum ar fi posibil să îndesăm cinci minciuni în numai trei cuvinte?

Iulia Dromereschi: Care ar fi cel mai marcant moment al cărții și ce a însemnat acesta în „economia” evenimentelor?
Michel Stanovici: Descoperirea unei scrisori din partea fiicei mele, care m-a făcut să îmi dau seama de maniera extrem de personală în care a resimțit ea cele întâmplate. Această scrisoare mustește de emoție și, citind-o, nu mi-am putut înghiți lacrimile. De altfel, cu acordul fiicei mele, m-am hotărât să o includ în roman, pentru că el nu se rezumă la povestea de dragoste dintre un bărbat și o femeie. Jucându-mă cu focul, îmi pusesem copiii într-o situație delicată și mă simțeam responsabil pentru alegerile mele.

Iulia Dromereschi: Copiii dumneavoastră au vârste diferite și, probabil, interese diferite. În ce măsură considerați lectura importantă în viețile lor și cum credeți că îi poate influența?
Michel Stanovici: Cititul înseamnă să îți îngădui o evadare, să visezi, dar în același timp să înveți și să te cultivi. Fiica mea, în vârstă de 15 ani, nu prea era o împătimită a lecturii, dar vara trecută a devorat pur și simplu o carte pentru adolescenți. A fost un veritabil declic și de atunci observ cât îi priește cititul. O simt înfloritoare, mai conectată grație lecturii, care o plasează într-o anumită realitate. A reușit în sfârșit să își lase deoparte smartphone-ul, ceea ce este un miracol pentru adolescenții din zilele noastre! Au nenumărați prieteni în mediul online, dar câți, oare, în viața reală? Cartea este un prieten de nădejde, mereu le-am spus asta copiilor mei. Fac tot posibilul să îi atrag spre lectură, dar nimic nu garantează succesul!

Iulia Dromereschi: Care este opinia dumneavoastră despre situația actuală în România (poate și prin comparație cu Franța): citim mai mult, mai puțin, mai selectiv…?
Michel Stanovici: Am descoperit lucruri cărora nu le dădeam atenție înainte să îmi public cartea la Curtea Veche. De pildă, în Franța există mult mai multe librării și spații dedicate lecturii. De asemenea, există o ofertă mult mai variată și o cultură literară mai dezvoltată, cu mai multe emisiuni televizate pe temă, iar scriitorii sunt, probabil, mai bine puși în valoare.
Se poate ca, după Revoluție, populația să își fi dorit să „recupereze timpul pierdut“ și astfel să își fi întors atenția de la lectură spre distracții noi și care solicitau mai puțin efort. Îmi amintesc că, în copilăria mea, tata avea prieteni împătimiți ai lecturii, în timp ce astăzi, România, la fel ca multe alte țări postcomuniste, citește puțin. Cu câteva excepții, cum ar fi Cehia și Polonia.

Iulia Dromereschi: Numiți trei cărți pe care le-ați recomanda oricărui cititor dornic de cunoaștere și descoperire, și câteva elemente care le transformă în lectură „obligatorie”.
Michel Stanovici: Dacă vorbim despre lecturi obligatorii, aș alege trei cărți de dezvoltare personală, pentru că prezintă avantajul de a ne ajuta să depășim cu mai multă ușurință vicisitudinile existenței: Puterea prezentului, de Eckhart Tolle (Curtea Veche Publishing, 2016, ediția a VI-a), Fericirea. Un drept cu care ne naștem, o cale de a-l valorifica, de Matthieu Ricard (Irecson, 2007), Pourquoi est-il si difficile d’être heureux, de Jacques Salomé (Albin Michel, 2010)
În mod sigur, după ce asimilăm învățăturile din aceste trei cărți, ne simțim mai puternici, mai senini și mai pregătiți să luăm viața în piept. Scrisul m-a ajutat într-un moment precis din existența mea, însă aceste trei cărți vor stărui mereu în mine. Dacă înțelepciunea autorilor pare evidentă, cu adevărat dificil este să le pui în practică teoriile, chiar dacă în sine sunt simple ca bună ziua…

Iulia Dromereschi: Ce ați citit în ultima vreme și v-a făcut să nu puteți lăsa cartea din mână?
Michel Stanovici: Nu mică mi-a fost surpriza când am descoperit, chiar în ultima carte a lui Jacques Salomé pe care am citit-o, Pourquoi est-il si difficile d’être heureux, că autorul mărturisea în primele pagini că și-a îndreptat atenția spre scris după o dezamăgire sentimentală! Mai mult încă, a scris despre relația lui și despre despărțire! Asemănarea m-a tulburat și am citit cartea pe nerăsuflate.

Iulia Dromereschi: Cum arată viitorul dumneavoastră de autor: intenționați să mai scrieți? V-a plăcut experiența? Care au fost cele mai interesante momente de pe parcursul procesului de creație?
Michel Stanovici: Mi-ar plăcea la nebunie să îi calc pe urme lui Jacques Salomé, primul de pe o listă foarte lungă. Mă gândesc la asta, dar nu o voi face decât pe marginea unui subiect pe care să îl fi trăit eu însumi, măcar parțial. Firește, mi-a plăcut grozav să scriu Trei cuvinte, cinci minciuni! Cuvintele se înlănțuiau și curgeau unele după celelalte ca într-un dans neîntrerupt, iar amintirea cea mai interesantă pe care o am este momentul în care, chiar spre finalul romanului, mi-am dat seama că realizasem un studiu psihologic despre devierile unei psihoterapeute, sub forma unui thriller. Nu ai cum să te descurajezi sau să obosești într-o asemenea împrejurare, prea te lași purtat de pofta de a scrie!

Acum, după ce am avut ocazia să îl cunoaștem mai bine pe autor, parcă și cartea începe să prindă contururi mai clare. Vrem să știm și părerea voastră: urmăriți, așadar, coperta roșie, atrăgătoare, care îndeamnă la descoperiri, și nu uitați că orice experiență poate avea un rezultat pozitiv. Cel puțin, acesta este mesajul care se desprinde din cuvintele lui Michel Stanovici.

Interviu realizat de Iulia Dromereschi
Traducere din limba franceză de Anca-Maria Pănoiu

Acest articol are 1 COMENTARIU. Spune-ti parerea!

  1. Rodica Gavril spune:

    Un interviu deosebit, în care se pun în evidență, în egală măsură, calitățile ambilor interlocutori: Iulia Dromereschi știe ce întrebări să pună, în ce moment al discuției și, mai ales, cum să le formuleze, pentru ca Michel Stanovici să răspundă deschis, cu sinceritate și fără teama de a fi înțeles greșit.
    Sper că acest interviu va încuraja cititorii să caute cartea și să verifice tot ce s-a scris despre ea. Felicitări, Iulia Dromereschi!

    raspunde

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro