bookblog.ro

---

Adelin Petrișor: „Nu știu dacă Orwell s-a inspirat de la Kim Ir Sen, sau Kim Ir Sen de la Orwell.”

Scris de • 23 January 2013 • in categoria Interviuri

Adelin PetrisorAdelin Petrișor a vizitat Coreea de Nord, „cea mai închisă țară a lumii”, în aprilie 2012 cu ocazia sărbătoririi a 100 de ani de la nașterea lui Kim Ir Sen. Și chiar dacă a fost secondat pas cu pas de un reprezentant al autorităților care s-a asigurat că vede, aude și filmează doar ceea ce trebuie, albumul foto rezultat din această călătorie, Coreea de Nord. Un lagăr cât o țară apărut la Editura Polirom, a reușit să surprindă ceva din realitatea incredibilă de acolo.

Cu ocazia acestui interviu am făcut cunoștință cu un om care a văzut multe ca reporter de război, dar care vrea să povestească multe, este vioi și volubil și se autodescrie ca „optimist”. Știți imaginile acelea cu reporterul bântuit după ce se întoarce de pe front ? Uitați de ele :)

Andreea Chebac: Ce ți-a rămas cel mai puternic în minte despre Corea de Nord ? Cum ai descrie-o într-un cuvânt?
Adelin Petrișor: Cred că este cea mai ciudată țară de pe planetă în momentul ăsta. Oamenii m-au impresionat pentru cât de chinuiți sunt. Dacă ar fi să descriu într-un cuvânt țara aș spune „lagăr”. Care-i diferența dintre lagărul propriu-zis și țară? Diferența e că orizontul e mult mai apropiat în lagăr, că e gardul lângă, dar în rest condițiile sunt absolut aceleași. Dacă ești în Phenian și ai rude într-o altă localitate și vrei să le vizitezi, trebuie să iei o aprobare.

AC: Ai spus că ai avut multe întrebări și nu ai aflat răspunsuri. Ce anume nu ai putut să afli?
AP: Am văzut cozi la magazin și am vrut să văd la ce așteaptă lumea și când îl întrebam pe ghid ce-i acolo el spunea că nu-i nimic. Am vrut să merg într-o casă de nord-coreean normal, să văd cum se trăiește și n-am putut.

AC: Orașul în sine, dacă faci abstracție de regim și de situație, cum ți s-a părut, cum arată ?
AP: E foarte urât deoarece comuniștii nord-coreeni fac ce au făcut și ai noștri: dacă vrei să depersonalizezi niște oameni le dărâmi casele unde ei trăiesc cu cățel și cu purcel și-i pui pe toți într-o clădire mare și gri. Au construit niște zgârie-nori ca să ne ia ochii nouă, celor din vest care ne ducem acolo, dar în rest... Multe dintre blocuri nu au apă potabilă, nu le merge liftul, nu au curent. Unele blocuri nici nu sunt locuite, dar noaptea sunt luminate ca în Las Vegas. Ca să-ți faci idee: din hotelul pentru străini în care stăteam, pe stânga aveai voie să filmezi pentru că erau blocurile nou construite, pe dreapta unde erau mahalale nu aveai voie să filmezi. Nu știu dacă Orwell s-a inspirat de la Kim Ir-sen, sau Kim Ir-sen de la Orwell.

AC: Care dintre toate fotografiile făcute în Coreea de Nord îți place cel mai mult ?
AP: Sunt 2-3 care-mi plac. Este una care-mi place foarte tare ca și compoziție, nu ca și poveste: e un soldat îmbrăcat într-o altă culoare într-o mare de soldați kaki și el este și singurul care se uită la obiectiv. Pentru aceasta am luat și un premiu în America la un mare festival de fotografie. Cred că cele mai interesante sunt fotografiile cu oameni normali de pe stradă pentru că dacă te uiți la ele vezi cât de amărâți sunt și cât de speriați sunt pentru că ei trebuie să evite absolut orice contact cu străinii. Nu întâmplător jurnaliștii străini poartă o banderolă albastră pe care scrie presă tocmai ca cei care-i văd să-i evite. Ca să-ți dai seama cât de paranoici sunt, străinii nu au voie să pună mâna pe banii lor.

AC: Ce ai pierdut prin cenzurare ?
AP: Mi-au șters doar câteva fotografii la un moment dat . Cred că a fost o scăpare mare a regimului ce s-a întâmplat în aprilie pentru că au chemat mult mai mulți jurnaliști decât de obicei. De obicei duceau o echipă pe an și de fiecare dată erau 10 ghizi și 2 ziariști. Acum au fost 100 de jurnaliști și fiecare a avut ghidul lui, dar n-au mai putut să controleze la fel de bine tot și au scăpat imagini, au scăpat ambianțe care îți arată demența regimului și cât de complicat este să trăiești acolo.

AC: Cum ți s-au părut oamenii de acolo ?
AP: Foarte speriați. Dacă discută cu străinii riscă să ajungă în lagăr de muncă forțată pe viață așa că îi sperie contactul cu ei chiar și în condițiile în care un reprezentant al autorității e acolo. Se vede și în reportajul făcut: sunt terifiați, li se descompune fața, nu știu ce să zică. Stau câte 20-30 de secunde să răspundă și întrebările sunt simple, că nu am vrut să-i încui, nu am vrut să le fac probleme.

AC: Există disidență în Coreea de Nord?
AP: Nu. Foarte puțini au reușit să scape din Coreea, cei mai mulți sunt prinși și omorâți sau duși în lagărele de muncă forțată ,iar mărturiile lor sunt cutremurătoare: povestesc cum mâncau șobolani, cum mâncau păduchi. Eu nu știu cum poate cineva să mănânce un păduche, e atât de mic că abia îl vezi. E greu de spus dacă toți sunt spălați pe creier sau sunt și unii cărora le e frică și nu devin disidenți. În Asia oamenii sunt mult mai obedienți,acolo șeful este șef. Imaginează-ți pe o astfel de personalitate cultivată de-a lungul generațiilor să vină o dictatură. E tot ce-și dorește un dictator. Eu am o teorie: dacă mâine ar dispărea regimul, ei n-ar ști ce să facă.

AC: Ai văzut multe locuri cutremurătoare și cu toate astea ai declarat că ultimul loc în care ai vrea să trăiești ar fi Coreea de Nord. De ce ?
AP: Pentru că în Afganistan e greu, trebuie să-ți aperi familia cu kalașnikovul, trebuie să trăiești în peșteră desculț, nu ai canalizare, e greu să faci rost de mâncare, dar ești liber să gândești. În Coreea nu există contacte cu exteriorul, sunt ca într-o conservă: nu se pot conecta la Internet, au doar un intranet nord-coreean, faci 14 ani de lagăr dacă te găsesc cu radio acordat la altă fregvență (au în fiecare bucătărie un radio care nu poate fi oprit niciodată, poți să-l dai puțin mai încet, dar nu poți să-l oprești și pe acolo se picură propaganda). Dacă te duci și-i întrebi despre o marcă celebră sau despre un film, de o mâncare arhicunoscută, ei habar n-au – parcă acum au deschis și ei un fast food în care se poate mânca pizza ...

AC: Ce loc te-a impresionat cel mai mult din tot ce ai văzut ca reporter?
AP: Nu pot să spun un loc, pot să-ți spun că cel mai impresionant este să vezi cum se descurcă copiii din zonele de război. Nu se pot apăra și se luptă cu îndârjire să trăiască de azi pe mâine. Mi-aduc aminte că prin 2005 am întâlnit un părinte, un șiit, care avea următoarea dramă: să-i lase pe americani să-i opereze copilul de vreo 2 ani și să-și expună întreaga familie, pentru că ar fi riscat să moară toți, el fiind văzut ca un colaboraționist ? Deci avea de ales între viața copilului și viața celorlalți membri ai familiei.

AC: Cum de n-ai simțit nevoia de mai mult text în album ?
AP: Vreau să scot și o carte despre Coreea de Nord. N-o să fie ficțiune, o să fie o carte ca și Războaiele mele în care să fie povestea deplasării mele acolo. Foarte interesantă pentru mine a fost și pregătirea plecării. M-am chinuit vreo 6 ani să iau viză, la un moment dat s-a nimerit să vrea nord-coreenii să arate cât de tare și de frumos este la Phenian și așa am ajuns acolo... Eu mi-aș dori foarte mult să iasă cartea asta și s-o citească mai ales tinerii pentru că foarte mulți tineri au acum următoarea dilemă: ce fel de ciocolată să-și ia de la automat pt că sunt 30 000 de feluri. Și foarte puțini știu ce a însemnat până în 1989 viața în România.

AC: Ai vrut de la început să fii jurnalist ?
AP: Nu, eu am făcut dreptul și era să fiu procuror. Dar de prin anul întâi de facultate m-am cam luat de televiziune, lucrasem la radio în liceu în Buzău, și am terminat facultatea doar că s-au ținut ai mei de capul meu. Noi am avut și bafta ca după Revoluție să fie un gol în jurnalim care să trebuiască să fie umplut. Dacă te uiți, mulți jurnaliști buni și mari în țara asta sunt ingineri, fizicieni, matematicieni... pentru că atunci foarte mulți au fost chemați ca să umple golul.

AC: Cum ai ajuns să-ți dorești să scrii ?
AP: Televiziunea e un mijloc superficial de informare, înseamnă 70% imaginea, și atunci sunt foarte multe lucruri care merită spuse, povești din spatele poveștilor de televiziune care nu încap în jurnalele de știri sau în reportaje.

AC: Ai avut ocazia să intervievezi persoane deosebit de importante, care întâlnire te-a marcat ?
AP: Am avut interlocutori care m-au marcat nu neaparat prin dezvăluirile pe care le-au făcut, pentru că, hai să ne gândim, întotdeauna eu voi reprezenta o televiziune dintr-o țară mică, liderii mondiali, dacă vor să dea un mesaj, n-or să-l dea la TVR nicioată. Dar e interesant să vezi de aproape oameni precum Yasser Arafat, un om pe care eu l-am intervievat în niște condiții extrem de complicate pentru el, în 2002, era prizonier în propriul lui cartier general din Ramallah. Arafat era un om senzațional pe care-l știam de mic copil de la televizor, știam că e singurul om care s-a transformat dintr-un terorist vânat de întreaga lume civilizată într-un laureat de Nobel. Nu poate să nu fie o personalitate omul care face chestia asta, nu poate să nu aibă ceva ce nu au ceilalți. Un om care era divinizat, iubit de orice palestinian, dar și foarte contestat de cei din occident pt că era foarte corupt, deci un amestec interesant de bine și de rău.

AC: Te-a tentat vreodată să încerci să fii jurnalist în afara țării la o instituție media inportantă ?
AP: Nu, pt că e o meserie cu un foarte mare handicap: oricât de bine aș vorbi eu engleza, la un moment dat englezii vorbesc mai bine engleza decât mine, e limba lor maternă.





Citeste cele 5 COMENTARII si spune-ti parerea!

  1. Zina spune:

    Mulțumesc că ați publicat acest interviu atât de interesant și de deosebit față de altele. Aștept cu mult interes și cartea lui Adelin Petrișor, căruia îi doresc sănătate și succes !

    raspunde

    • Andreea Chebac spune:

      Sper sa te mai surprindem placut. Intr-adevar cartea se anunta foarte interesanta pt ca are de povestit niste lucruri incredibile.

      raspunde

  2. Oana spune:

    E foarte interesant interviul. Atat de mult mi-a placut ca imi doresc si cartea acum.

    raspunde

  3. carmen spune:

    E foarte interesant articolul. Felicitari pentru curaj si modestie!

    raspunde

  4. Alex Popa spune:

    Si eu am vizitat Coreea de Nord in Mai 2012, insa experienta mea a fost mult mai placuta. Am scris si o carte pe tema calatoriei (“Din Coreea de Nord, cu dragoste”) pe care intentionez sa o public.

    Draga Andreea, daca esti interesata de mai multe detalii, te rog sa ma contactezi.

    raspunde

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro