Săptămâna trecută Andrei Pleșu a fost invitat la cea de-a patra ediție a Festivalului Internațional de Literatură Timișoara – FILB 4. Cu această ocazie a susținut o conferință la Universitatea de Vest (unde „s-au spart geamuri, s-au rupt uși” pentru a avea norocul de  a fi în sală, așa cum a metaforizat Mircea Mihăeș dorința participanților de a-l asculta pe Andrei Pleșu) și a participat la dialogul despre „Nevroze, dileme, utopii” din prima seară a festivalului.

După ce l-am ascultat încântând publicul  și ridicând întrebări deosebit de serioase în modul cel mai jovial cu putință – „tranziția ca mod de a fi” „comicul-sinistru – o nouă categorie estetică inventată în comunism” „domeniile în care este bine să ai dileme: în politică, atunci când judeci ceva sau pe cineva, când ești prea tânăr sau prea bătrân” – am avut norocul să-l pot invita la o discuție de câteva minute.

Andreea Chebac: Plecând de  la discuția de aseară, de la FILTM, când s-a vorbit despre „Dileme, nevroze, utopii” și s-a ajuns la felul în care arăta România în perioada comunistă și utopiile de atunci, care acum au un haz suprarealist, vreau să vă întreb dacă ați fost tentat să plecați din țară, înainte de '89 sau după?
Andrei Pleșu: Curios este că în acea perioadă nu mi-a trecut niciodată prin cap să plec. Mai întâi pentru că eram foarte legat de meseria pe care o făceam și meseria mea era legată foarte mult de limba română și oricât ai învăța o altă limbă nu ești niciodată acasă în ea cum ești în limba ta proprie, iar eu sunt dependent de expresie. În al doilea rând îmi spunem mereu „Să plece ei! E țara mea! De ce să plec eu?” Am avut ocazia să plec, mi s-au făcut propuneri. Dar mărturisesc că astăzi, văzând cum arată România, oamenii politici, instituțiile ei, dacă eram mai tânăr chiar îmi venea să plec.

Andreea Chebac: Rămânând tot în registru utopic: unde ați fi vrut să plecați?
Andrei Pleșu: Nu m-am gândit. După România, locul în care eu am petrecut cel mai mult timp a fost Germania și probabil că acolo mi-ar fi relativ ușor...  mi-ar fi fost, acum, la vârsta mea, nu mai există  asemenea gânduri.

Andreea Chebac: Tot legat de discuția de aseară, din Sala Barocă, și  de reacția publicului, pentru că am văzut că întreaga conversație ați încercat să destindeți pubicul, să-i oferiți niște momente plăcute, chiar amuzante. De unde această plăcere de a face publicul să râdă?
Andrei Pleșu: Cred că e o formă de politețe până la urmă. Orice vorbitor, orice om care se manifestă în fața unui auditoriu, trebuie să aibă grijă să îi transmită ce are de transmis, dar fără solemnități inutile și fiind  atent la buna lui stare lăuntrică. Eu mă gândesc, firește, la ce-am de spus, dar mă gândesc intens cum trebuie spus ca lumea să nu se plictisească, să nu se întristeze excesiv, să nu simtă c-a fost la o predică. Nu asta-i meseria mea. Prin urmare, îmi place să mă gândesc în mod politicos la bunăstarea auditoriului.

Andre Chebac: Revenind la utopii, dacă ați putea întinde timpul cât doriți și acesta ar deveni nelimitat, astfel încât să aveți la dispoziție tot timpul din lume, ce ați face prima dată, un lucru pe care vi-l doriți și poate nu reușiti pentru că timpul nu vă permite?
Andrei Pleșu:  N-aș mai da interviuri, n-aș mai răspunde la invitații torențiale să alerg de colo-colo. În toamna asta am: Timișoara, Cluj săptămâna viitoare, Constanța, Sibiu... și mi se pare că în felul ăsta îmi ruinez, nu numai sănătatea, dar și inteligența. Visul meu e să am în față câteva luni în care să-mi fac singur agenda. Mie mi se face agenda de dimineață până seara și vă asigur că asta este psihologic și intelectual vobind o catastrofă. Îți pierzi identitatea încet-încet, ăsta-i riscul.

Andreea Chebac: O ultimă întrebare prin care ne întoarcem la utopia creată de comunism, ce valoare credeți că s-a pierdut în perioada comunistă și n-a mai ajuns la noi, cei care n-am trăit atunci, prin intermediul părinților noștri?
Andrei Pleșu: Valorile care au fost cel mai brutal atacate atunci au fost legade de comportamentul public pentru că în familie sau în grupul de prieteni puteai funcționa relativ norman, dar minciuna generalizată, ipocrizia generalizată, obiceiul de a spune una și de a gândi alta, ideea că statul și instituțiile lui trebuie păcălite, evitate, scoase din joc pentru că sunt maligne, toate astea au lăsat urme. Și ideea că trebuie să te descurci, acesta esta un cuvânt care în românește are un destin, după mine, fatal: statul-i prost, intituțiile statului sunt proaste dacă nu chiar dușmănoase, salarile-s proaste, viața e proastă, trebuie să te descurci. A te descurca înseamnă a te strecura printre repere, printre criterii, printre legi, ceea ce, până la urmă, strică.

Foto: Cezar Gheorghe, FILB