Mereu e o plăcere să stai de vorbă cu Dan Lungu, online sau ofline... cred c-am ajuns la cel de-al treilea interviu (și cât o să continue să scrie, nu plănuiesc să mă opresc ;) ).

De data aceasta l-am provocat la o discuție despre ultima sa carte, romanul „Fetița care se juca de-a Dumnezeu” și despre stilul său tonic-amărui și acidulat-neastâmpărat, cum singur îl descrie în rândurile de mai jos.

Vă învit să vă bucurați de inteviu și sper să regăsiți și voi aceeași plăcere a discuției.

Andreea Chebac: Cu riscul de a deconspira ceva din roman, trebuie să vă întreb de ce ați ales un final atât de dramatic pentru „Fetița care se juca de-a Dumnezeu”?
Dan Lungu: Hmmm, nu cred că există un sigur motiv pentru alegerea unui asemenea final, dar cel mai important dintre ele este faptul că pe acesta l-am simțit cel mai potrivit; în imprevizibilitatea lui, marchează în mod convingător ieșirea din copilărie a Rădiței, încheie, în ecou, aventura italiană a mamei și lasă loc imaginației cititorului să continue cartea. Nu știu dacă e un final perfect, dar cu siguranță are mai multe calități decât defecte. Nu e comun, evită tentația tipologizării facile a personajelor, te obligă să te întorci în carte, să rememorezi scene și să le reinterpretezi, creează în cele mai multe cazuri o emoție puternică. E un final frustrant în ordine psihologică, însă câștigător în ordine estetică.

AC: Cât de greu/ușor a fost să priviți lumea prin ochii unui copil în ultimul roman, „Fetița care se juca de-a Dumnezeu”? Și să redați universul copilăriei, jocurile, toată imaginația acelei perioade?
DL: Când te înhami la un roman, trebuie să ai mare încredere în tine. Așadar, am simțit că pot duce la capăt acest pariu și m-am pus pe scris. Nu m-am gândit dacă e ușor sau greu. E drept, tema copilăriei se coace de mulți ani în laboratorul secret din cap și poate fi regăsită în toate volumele mele de proză scurtă. Pe de altă parte, încrederea în tine nu îți garantează că totul va ieși bine. Intri în logica romanului, a lumii pe care o imaginezi și te lași absorbit de ea, nu ai încotro. Abia după ce pui punct, lași să se răcească bine și recitești totul, îți dai seama dacă merită să revii pe text cu acordaje fine sau mai bine îl arunci. Ei bine, la recitire am simțit că Rădița este convingătoare și că romanul are acea forță magnetică fără de care e un morman de cuvinte uscate.

AC: Cum și când s-a cristalizat această carte în mintea dumneavoastră? De ce ați ales subiectul emigrării temporare și implicațiile lui sociale?
DL: Tema principală este cea a copilăriei. Ea este motorul romanului, de la ea am pornit. În jurnalul meu de creație am însemnări privind copilăria încă de acum douăzeci de ani. Rădița este în centrul lumii, însă pentru a-i înțelege interioritatea, tulburările, relația cu mama și cu ceilalți, am simțit nevoia să construiesc contextul mai larg; așa am ajuns la tema emigrării temporare.

AC: Credeți că există teme la modă în literatură? Dacă da, care sunt cele de acum?
DL: Probabil că există, însă faptul că sunt la modă nu dau în mod automat valoare unei cărți, dar nici nu o exclud. O temă emergentă în acest sens este homosexualitatea.

AC: Textul cărții este unul cinematografic, dar, totodată, plin de semnificații, este o carte care are nevoie de mai multe de o singură lectură pentru a se dezvălui?
DL: Cred că romanele pot fi bune în mai multe feluri... Unele îți induc o stare specială care te urmărește zile întregi, altele îți confiscă modul de a percepe realitatea, astfel încît vezi peste tot doar personaje din acel roman, altele îți dau o poftă nestăvilită ca, după ce ai citit ultima frază, să reiei cartea de la capăt. Unele cărți te fac să înghiți hulpav pagină după pagină, altele te obligă să te oprești din două în două pagini pentru a medita sau pentru a lua o gură de aer, din pricina densității. Dar dincolo de toate aceste diferențe, cred că orice carte bună îți dă satisfacții și la o a doua lectură.

AC: Și acum, să schimbăm brusc registrul, dacă ar fi să comparați „Fetița care se juca de-a Dumnezeu” cu o melodie, sau mai multe, care ar fi?
DL: Nu știu de ce, mă duce cu gândul la Mari Boine Persen. La „Vuoi Vuoi Mu”, de pildă.

AC: Cum v-ați descrie/caracteriza propriul stil în 3 cuvinte? (știu că e o întrebare dificilă și poate ați prefera să lăsați criticii să facă asta, dar o să vă rog mult să-mi răspundeți :) )
DL:Voi încerca, deși nu mi-e deloc la îndemână. Să zicem: tonic-amărui și acidulat-neastâmpărat.

AC: Îndrăznesc să spun că „baba comunistă” este cea mai cunoscută creație a dumneavostră. O considerați și cea mai reușită?
DL: E adevărat, este cea mai mai tradusă, cea mai vândută, cea mai populară. Asta pentru că atacă un subiect actual, controversat și are în centru un personaj memorabil, la care și eu țin foarte mult. Mi-e greu să ierarhizez propriile cărți și cred că este inutil să fac asta. Fiecare carte e cu darul ei. Poate că stilistic mi-ar plăcea să merg mai departe pe direcția din „În iad toate becurile sunt arse”; și nu mă refer la argou, ci la resiprația frazei, logica sucită a scenelor și o anumită prospețime suprarealistă a depresiei care impregnează cuvintele.

AC: Fiind una dintre cele mai cunoscute și recunoscute voci ale literaturii române din momentul de față, cum vedeți activitatea dumneavostră de mentorat?
DL: Înainte de a veni director la Muzeul Literaturii Române Iași, în 2013, am ținut un curs de scriere creativă pe proză la Asociația URBIK. Mi-a plăcut foarte mult și am inventat o serie de exrciții de scriere foarte simpatice. Din păcate, nu am mai avut timp să repet experiența. În schimb, am înființat la MLR „Școala de bune maniere literare”, unde au „predat” Emil Brumaru, Petru Cimpoeșu, Oltița Cîntec, Viorel Ilișoi, Florin Lăzărescu, Lucian Dan Teodorovici ș.a. Detalii despre acest proiect pot fi găsite pe pagina de FB, https://www.facebook.com/pages/Scoala-de-bune-maniere-literare/301772346614984?fref=ts .
De asemenea, am redeschis Salonul de literatură „Junimea” la Casa Pogor...
Sunt convins că și FILIT – Festivalul Intrenațional de Literatură și Traducere Iași (http://www.filit-iasi.ro/) are o importantă dimensiune formativă, fie că vorbim de aspiranții la literatură sau de cititorii obișnuiți.