Anul acesta scriitoarea Daniela Zeca a încheiat trilogia orientală cu romanul Omar cel orb. Final așteptat de mulți cititori, lucru confirmat și de numărul cumpărătorilor de la Gaudeamus – volumul aflându-se pe locul trei în vânzările editurii Polirom.

Eu am devorat toate cele trei cărți - Istoria romanțată a unui safari, Demonii Vântului și Omar cel orb - , iar la final am avut norocul de a-mi manifesta curiozitățile de cititor chiar în fața autoarei. Mai jos sunt cuvintele ei despre literatură, jurnalism , geneza romanelor și momente din viața ei pe care le-a împărtășit cu toți.

Iar dacă deja vă este dor de ritmul magic al cărților, pe facebook vă așteaptă 12 confesiuni la finalul unei trilogii aici. Trebuie să vă fac și eu o confesiune: acest interviu mi-a deschis ochii asupra cărților, așa că, citiți cărțile, apoi interviul, sau în ce ordine vreți, și vă așteptăm completările.

Andreea Chebac: Ați avut de la început în minte scrierea unei trilogii, sau ea a apărut pe măsură ce textul s-a dezvoltat ?
Daniela Zeca: După prima experiență în Africa de Nord, când, printr-o întâmplare norocoasă, am trăit într-o familie de musulmani sunniți, mi-am făcut acest traseu geografic și tematic în minte. Mi-am luat prudența că ar putea fi irealizabil pentru că era o ambiție foarte mare, care în primul rând presupunea, dincolo de îndrăzneală și de documentare, foarte mulți bani. Și până la urmă totul s-a soldat, așa cum ați văzut, cu cele trei cărți, într-o experiență intensă şi cred că unică pentru mine.

AC: Cum a avut loc documentarea pentru această trilogie orientală, doar la fața locului sau majoritar din cărți ?
DZ: Dacă m-aș fi documentat doar la fața locului, aș fi ajuns să alunec pur și simplu pe deasupra, ca pe luciul apei. Ori eu voiam în primul rând, obsedată fiind de tema alterității, a străinului, să aflu părțile umbrite de tabu, ceea ce se mărturisește numai între pereții casei. Și în plus mă interesa dedublarea pe care bărbații și femeile sunt constrânși să o exerseze trăind sub o teocrație dominatoare.

AC: Cum ați ales acest spațiu, Orientul ?
DZ: Mă îndrăgostisem de lumea orientală, în proporția în care se îndrăgostește un jurnalist, în anul 2000. Atunci soțul meu avusese șansa să realizeze o serie tematică de documentare în Irak, Siria și Liban, iar când a venit acasă cu materialele brute cred că eu le-am vizionat până aproape să uzez casetele și-am fost cu totul impresionată. Prin acele înregistrări neprelucrate am făcut prima călătorie în 1001 de nopți.
Și cred că noutatea trilogiei mele, dincolo de construcția personajelor, dincolo de exoticul temei, e aceea că am creat un limbaj care se sprijină din când în când pe versetele coranice, pe fluxul și pe temporalitatea cu care Seherezada spune o poveste.

AC: Evoluția scriiturii și a temelor abordate, agravarea lor, acutizarea tonului sunt procedee pe care le-ați prevăzut de la început sau care au apărut de la sine pe parcurs ?
DZ: Ținând cont că mă ocupam de același spațiu și de aceeași temă, străinul, celălalt, riscam să fiu, fie doar turistică, exotică, fie să mă învârtesc pe aceeași orbită tematică. Și din clipa în care am pus punctul final în Istoria romanțată a unui safari am știut în mine că voi evita manierismul și previzibilitatea în următoarele două cărți încercând să fac imersiuni cât mai adânci în lumi diferite.

AC: Credeți că aveți cititori diferiți pentru fiecare volum în parte ?
DZ: Da, cred că da. Inevitabil da. Dacă ei mai făceau o confrerie voioasă până la Demonii vântului, cred că Omar creează o schismă, probabil și între critici, și între cititori. Dar cu siguranță vor fi câțiva perseverenți care, fie se vor împrieteni abia acum cu cele 3 cărți, și atunci ei sunt câștigătorii pentru că vor avea dintr-o singură privire tabloul complet și vor înțelege mai bine ce am vrut să fac. Fie vor relua fiecare carte în parte, așa cum cu bucurie am aflat că se întâmplă.

AC: Ce leagă cele trei romane, în afară de tematica orientală, ținând cont de faptul că descriu lumi și personaje diferite ?
DZ: Această căutare a mea: ce se întâmplă când într-o lume, într-o încăpere în care toți ceilalți se cunosc, dă buzna un străin. Tot spectrul acelui univers confortabil se schimbă inevitabil și tot acest frison al schimbării amestecă defensiva cu prudența, cu teama, uneori cu epatarea. Și exact asta am vrut să surprind: deruta, surpriza care ne confiscă la un moment dat când noi nu mai suntem siguri pe ceea ce credeam că știm, pe ceea ce credeam că am înțeles.

AC: Care este, din punctul dumneavoastră de vedere, discrepanța/diferența majoră dintre Orient și lumea noastră ?
DZ: Între Orient și Occident e în primul rând o diferență de ritm existențial și orientalii sunt tot timpul precipitați de faptul că ar trebui să se modernizeze și să ne ajungă. Cred că e o mare eroare. Apoi sunt diferențe esențiale de coduri de asumare. De la eros, de la modul de a-l privi pe celălalt de lângă tine, până la felul în care te așezi la masă și te porți cu musafirul tău.

AC: Ținând cont că, așa cum ne-ați povestit, ați fost străina din casa cuiva, ați pus în personaje ceva din dumneavoastră ?
DZ: Da, în acel spațiu am fost străinul și asta m-a ajutat pentru că m-a lăsat să observ repertoriul pe care îl accesează o gazdă sau alta față de mine, intrusa, dar am și avut parte de câte un protocol extrem de subtil și grațios. De pildă, gazdele mele magrebiene care m-au ținut în Tunis nu vorbeau niciodată arabă temându-se că lezează calitatea mea de oaspete. Vorbind franceză m-au împins în lumea intimității lor în care aveau neliniștea că unul dintre cei patru băieți ai casei avea să aducă o europeană pentru căsătorie. Așa s-a născut povestea Dariellei și-a lui Mehria.

AC: Ne-ați spus povestea primei cărți, dar pentru următoarele două care a fost inspirația ?
DZ: N-am vrut ca Omar să fie zoroastrian, nu știam nimic despre zoroastrieni. La un moment dat, făcând o documentare amănunțită pentru Insula Kish din Iran unde se află toate amplasamentele luxoase ale Șahului, am găsit un forum al britanicilor și al francezilor care lucraseră acolo în anii 80. Din discuțiile lor cu totul informale am aflat cu stupoare că există acest cult în Iran pe care eu îl credeam expiat. Apoi mergând pe firul documentării am aflat că zoroastrienii erau în sfârșit o minoritate religioasă acceptată în Iran, dar cu toată asumarea formală a acestui cult, ei suportau încă presiuni în comunitățile în care rezistaseră.
A doua carte a fost o prelungire a iubirii pentru deșert și a revelației pe care mi-a produs-o Sahara, așa cum am descris-o și cum a văzut-o prin mine Darielle. Am simțit că subiectul nu e terminat și am încercat să văd și partea opulentă a lumii arabe, cea a petrolului și a nestematelor.

AC: Puteți caracteriza fiecare carte în parte ?
DZ: E un triptic care pornește de la o iubire imposibilă, spre aurul banilor, ca să ajungă în cele din urmă în cercul eterat al sacralității.

AC: Există în aceste trei cărți un personaj în care ați pus mai mult din dumneavoastră sau pe care îl simțiți mai aproape ?
DZ: Simțeam aceste apartenențe la prima cartea și cred că știu și de ce: pentru că nu mai publicasem de nouă ani și îmi era dor de personaje. De personaje pe hârtie, pentru că așa, fișe de personaj alcătuiesc continuu. Dar în Istoria romanțată mi-era poftă și dor și drag de personaje, atunci am simțit că am un personaj preferat care fusese doica Zaouf. Ea a și murit. În a treia călătorie pe care am făcut-o ca să scriu, n-am mai găsit-o în viață și am fost doborâtă la modul concret, uman de dispariția ei. Exact ca în carte, era o doică berberă a familiei, nu arabă, ci din satul băștinașilor colonizați. Noi nu ne-am vorbit niciodată, continuu ne-am înțeles și ne-am îmbrățișat din ochi .

AC: De ce nouă ani de pauză în literatură și dedicați jurnalismului ?
DZ: Știți, îmi place foarte mult să construiesc. Sunt foarte dese momentele în care mă întreb:„ Și ce-am făcut până aici? Ce-o să rămână ? ” Și în clipa în care am acceptat provocarea de a fi managerul unui canal tematic care nu avea nicio tradiție în România mi s-a părut că nu pot concura nimic cu asta.

AC: Și cum a fost întoarcerea ?
DZ: Accidentată pentru că nu mi-am permis luxul să dezertez din atribuțiile mele sociale curente: de manager, de ziarist, de soție, de profesor. Nu puteam să apar în faţa studenţilor și să le spun: „Îmi iau, așa, dintr-odată, un an sabatic și mă duc în Sahara”. Adică... suna deja ca un roman de consum. Știți că, în nouă ani de pauză, aproape nimeni nu mai aștepta de la mine literatură. Am avut norocul unui editor cu un fler extraordinar și cred că și norocul de a-mi reauzi cărțile în gând pentru că fără asta probabil că nu m-aș fi întors niciodată. În clipa în care am ajuns în Sahara și am fost atât de copleșită de rezonanțele secrete ale acestui spațiu, am simțit că în mintea mea cartea se scrie.

AC: Aveți tabieturi de scriitor ?
DZ: Nu neapărat, nu sunt un scriitor mofturos. Mă documentez cu foarte multă minuție și acumulez fișe, date, însemnări în cantități industriale, pe care le car cu mine și pe care le folosesc apoi în proporție de o pătrime, dar mă liniștește să știu că le-am făcut. Mă izolez cu tot acest material și tot ce mi se întâmplă e un fel de transă. În mintea mea se derulează cu o maximă vizualitate întâmplările, personajele , uneori chiar și vocile lor. Singurul păcat, dacă vreți,este că după fiecare stagiu de lucru nu mai încap în nici o haină pentru că mănânc atât de multă ciocolată scriind încât după asta trebuie să intru într-un proces de recuperare a dimensiunilor inițiale.

AC: De ce nu ați ales să scrieți despre lumea din imediata apropiere ?
DZ: M-am temut că nu știu încă să povestesc despre mine și scriind despre subiecte și oameni care sunt foarte aproape de senzorialitatea mea m-am temut că e un raport încă visceral, încă la cald. Și dintr-un sentiment de posesivitate - oamenii îmi plac foarte mult. Nu încerc să-i schimb, să-i contrazic, felul individual în care facem gesturi, gândim, înțelegem, pur și simplu mă fascinează. Și atunci am fost mai sigură făcând această observație chirurgicală pe oameni care nu-mi semănau decât s-o fi făcut pe cei din anturajul meu direct.

AC: Știți despre ce urmează să scrieți ?
DZ: Cu certitudine cred că e în coacere în sfârșit apropierea mea de ceea ce am ținut în mine 20 de ani: lumea presei, raporturile dificile și contorsionate dintre ziariști, oameni de cultură, oamenii puterii, dintre bărbați și femei. E în continuare o temă care mă obsedează, această falsă competiție dintre bărbați și femei, nu neapărat în profesia lor, ci în îndârjirea pe care o avem la orice vârstă să fim eligibili, să îl încântăm pe celălalt.

AC: Cum a fost pentru dumneavoastră să trebuiască să renunțați la TVR Cultural ?
DZ: Cred că am suferit ca după o persoană vie, dar n-aș absolutiza acest impas. Și eu și alți colegi de-ai mei am fost pur și simplu loviți peste față, surprinși, ca și cum am fi stat sub un tsunami,pentru că n-a fost vorba de un plan de redresare, nu s-au căutat soluții. E foarte simplu să contrazici, să distrugi, cred că asta poate face oricine. Și câtă vreme a fost atât de simplu gestul, nici nu cred că merită să îi acordăm atâta grandoare ridicându-l la rangul unei catastrofe absolute.

AC: Cărțile dumneavoastră sunt foarte vizuale, v-ați dori o ecranizare ?
DZ: Da, mi-aș dori foarte mult ecranizări inteligente. Am primit două oferte neconvingătoare, sper să mai fie regizori tentați să facă film dintr-un personaj ca Darielle sau Omar. Mă bucur pentru această vizualitate atunci când mi se vorbește despre ea și m-aș bucura să nu pierd acest dar.