bookblog.ro

---

Doina Ruști: „Am credința – unii vor zice aroganța – că oricând pot să scriu o carte mai bună.”

Scris de • 1 March 2018 • in categoria Interviuri

La întrebarea „Ce scriitori români ai recomanda?”, numele Doinei Ruști apare întotdeuna în mintea mea, alături de alți scriitori români pe care mă bucur că am avut norocul să-i fi citit. Ce e diferit însă atunci când menționez numele dumneaei este faptul că pot să îi recomand cărțile aproape oricui mă întreabă, persoanelor cu cele mai diferite gusturi: de la realismul din „Mămica la două albăstrele”, la țesătura de basm din „Manuscrisul fanariot” și „Mâța Vinerii”, la fantasy-ul care plutește în romanul „Fantoma din moară” și felia de viață contemporană din „Logodnica”. Atât de multe teme, atât de multe stiluri, iar impresia mea este că încă nu am văzut tot, poate ni se mai pregătește ceva…

Vă invit să vă bucurați de bucățile de literatură pe care ea le-a strecurat în răspunsuri la acest interviu.

 

Andree Chebac: Bine v-am regăsit! Cititorii cunosc și iubesc cărțile Doinei Ruști, dar cum ați ajuns să alegeți acest pseodonim, are o semnificație anume? Și când ați hotărât să vă schimbați numele?

Doina Ruști: Sunt prea multe întrebări și toate… personale! Când mă hotărăsc să ader la ceva n-o fac cu jumătate de gură. Ruști nu este numele meu din naștere, dar este numele oficial, luat legal, cu mult timp în urmă, înainte de publicarea primei cărți. E un nume coborât din Bucovina în Bistrița Năsăudului. Este un genitiv popular, atestat la Creangă, și înseamnă a rusoaicei. Numele familiei mele era tipic valah, terminat în escu și ridicat pe o serie de alte nume similare căci printre strămoșii mei au fost Bârsănești, Diaconești, Popești, dar și alții, cu nume balcanice, precum Zaha. Cel mai des se auzeau în jurul meu nume fâșâitoare, ale căror cozi băteau ritmul vieții, așa că până prin gimnaziu nici nu concepeam să mă cheme altfel decât cum mă numeam atunci, cu acel nume pe care, dacă l-aș spune, aș spulbera unul dintre misterele care mi-au consfințit intrarea în lumea fabuloasă a literei tipărite. Abia după ce-am plecat la liceu a început să mă apese eticheta familiei și, depărtându-mă de ai mei, am abandonat și numele, considerând această faptă un fel de încercare din șirul celor care marchează marile călătorii.

Numele meu este cel pe care mi l-am ales și cu care semnez: Doina Ruști.

 

AC: Cum a fost viața Doinei, înainte de a deveni scriitoare? Mă gândesc că ați scris dintotdeuna, dar mai aveți prin sertare pagini din acea perioadă care nu au fost publicate încă?

DR: Scriu de multă vreme, cu pasiune pentru epic. Am încă multe povestiri de la sfârșitul anilor 80, pe care nu le-am publicat, nici măcar nu le-am mai recitit. Fantome, dispariții misterioase, portrete. În tinerețe eram profesoră într-un oraș cu multă culoare. Treceam zilnic pe lângă o pușcărie, pe lângă un cimitir. Într-o seară, după ce-am ieșit de la seral, unde aveam cele mai multe ore, mi-a tăiat calea o namilă. Eram moartă de frică, dar mă țineam tare. „Să știți că sunt măcelar”, m-a informat acea matahală. Vorbea politicos și nu părea grăbit, iar în timpul ăsta eu mă vedeam făcută chiftele. Omul mi-a povestit în câteva vorbe viața lui, în timp ce mie îmi tremurau genunchii. Apoi a scos un pachet diform și mi l-a întins. Continuam să stau nemișcată, complet mută. „Dacă nu vă place, mi-a zis el, am și două pachete de Kent.” Era o noapte de octombrie, aveam 23 de ani, iar între mine și acel uriaș strălucea un pachet misterios. „Aș vrea să știu din timp, a mai spus el, dacă ar fi vreo problemă.”Ce problemă?” - mi-am făcut eu, în fine, curaj. „De exemplu, dacă s-ar întâmpla să nu trec la materia dumneavoastră”.

Măcelarul acesta, om blând și exagerat de înalt, a constituit modelul multora dintre personajele mele de tinerețe.

 

AC: Romanul Mâța Vinerii este plin de oale borborosind și de rețete ispititoare de mâncare, dar care este relația dumneavoastră cu mâncarea din perspectiva de cititor și scriitor? Ronțăiți în timp ce scrieți? Sau vă însoțiți lecturile de o cană de cafea?

DR: De cele mai multe ori am pe lângă mine o cană cu ceai, în special ceai verde, mate, gingo, sunătoare, dar și infuzii ale căror rețete n-o să le divulg. Uneori ronțăi, pe primul loc fiind migdalele. Dar nu gătesc. Ca și Mâța din romanul meu, scriu rețete culinare pentru bucătarii talentați. Dacă îți amintești, când trebuie să prepare liquamentum cum rubeta, pentru a-l anihila pe spiritist, pur și simplu eșuează. Deși cunoștea toate ingredientele, ea însăși fiind autoarea rețetarului, este nevoită să-l roage pe micul bucătar de la Palat să gătească acea mâncare vrăjitorească. Exact așa sunt și eu.

 

AC: Știu că scrieți un scenariu pornind de la romanul Mâța Vinerii. Cum arată acum scenariul? Și ce vă străduiți să nu pierdeți din roman?

DR: Am încercat să lărgesc povestea, s-o fac mai vizuală. Dar firul epic este cel din roman.

 

AC: Tot în Mâța Vinerii apare Cartea Bucatelor Rele – rețete care le aduc oamenilor diverse nenorociri. Haideți să ne imaginăm rețeta care a dus la societatea de astăzi, așa cum este ea.

DR: Probabil, errator pinniger (greșeală înaripată), o salată, făcută din praz şi din pătrunjel, plus alte verdețuri, după sezon. La sfârșit se iau niște maţe de miel, se curăță, se sărează mult și se prăjesc în ulei, până ce devin crocante pe dinafară și sfărâmicioase pe dinăuntru, bune de topit în palatele moi ale gurii. Se pun pe deasupra salatei, care de preferință se servește la prânz. Partea proastă este că dacă o mănânci seara, s-ar putea s-o iei razna, să vrei, de exemplu, ca cele mai obscure și imposibile dorințe ale tale să prindă contur, iar, uneori, rătăcirile astea capătă aripi, transformând visele în coşmar. La București salata asta a-nceput să se mănânce pe la finele lui 2008, iar câteva luni mai târziu s-a declanșat o adevărată sete de afirmare. Unii dintre bucureșteni, alarmați, au cerut, prin referendum, ca numărul conducătorilor să fie ținut sub control, însă era deja cam târziu. Prin restaurante salata cu mațe prăjite ajunsese o modă, iar câțiva ani mai târziu deja numărul parlamentarilor se dublase. :)

AC: Există și un vocabular aparte în Mâța Vinerii, asemănător cu cel din Manuscrisul fanariot, - dichisit, înzorzonat și fantezist. Dar printre cărțile semnate de dumneavoastră se numără și Mămica la două albăstrele și Logodnica, de exemplu – romane scrise într-un vocabular mai simplu și direct; cum alegeți stilul de limbă în care veți scrie cartea?

DR: Limbajul se află în concordanță cu subiectul. Dar eu am și o pasiune pentru etimologii. Uneori există mai multă informație în istoria unui cuvânt decât în cronici. Nu inventez cuvinte, doar le repun în circulație, pentru că multe dintre ele dorm sau au fost izgonite din varii motive. Cliserniță, de pildă, derivat din paraclis și înfrumusețat prin uz, este aproape dispărut astăzi, iar sfârleț, care pe vremuri însemna spiriduș, nu se mai păstrează decât în culegerile de folclor. Nu însemnă că limba vie nu are și ea frumusețile ei. Documentându-mă pentru Logodnica, am descoperit deliciile limbii române vorbite în diaspora, mai austeră, mai tihnită.

 

AC: Și pentru că tot am pomenit romanul Logodnica, ați renunțat la drepturile de autor ale acestei cărți. Un lucru neobișnuit. A fost greu să luați această decizie? Nu este un scriitor atașat de opera lui?

DR: M-a impresionat dorința lui David, care mi-a comandat cartea, dar totodată am credința - unii vor zice aroganța - că oricând pot să scriu o carte mai bună. În plus, niciodată nu mă atașez de lucruri, nici măcar de creațiile mele. Cum ți-am spus, sunt povestiri pe care le-am abandonat. De asemenea, am două romane pe care n-am mai avut chef să le public. În tinerețe, cineva m-a pus să fac documentarea pentru o carte, apoi a publicat notele mele, sub semnătura lui. M-a mișcat mult, nu atât furtul, cât încrâncenare cu care omul ăla dorea să-și vadă semnătura pe-o carte. Nu publicasem nimic, practic, aceea a fost prima mea carte, scrisă de mână (exemplar unic) și cu toate că aveam martori și dovezi incontestabile, mi-a părut rău să stric bucuria acelui om și-am lăsat-o baltă de la-nceput. Logodnica, chiar dacă am cedat drepturile, măcar are numele meu pe ea :). Timpul m-a mai schimbat și pe mine. Ce să mai zic de epigoni! După cum merg lucrurile, oricum autorul nu va mai conta cine știe cât. Nu peste mult, vom da search pe o temă și vom primi instant câteva mii de pagini, cărți așezate tematic ori în topuri mai creative decât cărțile cuprinse în ele, și vom trece cu frenezie prin fraze, fără să ne mai intereseze numele celui care le-a scris.

 

AC: Continuând paralela dintre Manuscrisul fanariot și Mâța Vinerii: în prima carte era vorba despre un croitor, în a doua avem un bucătar, două personaje care de fapt sunt mai importante decât le arată meșteșugul lor. Ce a dus la apariția lor și la această particularitate?

DR: Nu există o cauză comună. Totul a venit din documentare. În Mâța Vinerii am pornit de la un proces celebru, consemnat în documentele vremii, pe care eu le-am citit în Istoria… lui VA Urechea. Este vorba despre un bucătar, sclav al familiei Greceanu, vestit de artist ce era. Hangerli află și-l ia la Palat, lucru fără precedent, deoarece în sclavagismul veacului al 18-lea existau legi clare. Normal, am vrut să știu mai multe și, tot informându-mă despre bucătăria perioadei fanariote, s-a conturat și istoria personajului Silică, maestru al artei culinare satorine.

Cât despre croitorul Leun, și el personaj real, preluat dintr-un document, - aici a fost vorba despre pasiunile mele vestimentare. Și trebuie spus că am renunțat la multe pagini în care, luându-mă valul, descrisesem haine și hăineturi la care visam eu.

 

AC: Unde vă simțiți mai bine: în romane despre comunism, în cele despre realitatea contemporană sau în cele de factură istorică?

DR: Nu pot să stau în vreun loc prea mult. Le alternez. Comunismul meu este cel din Fantoma din moară, în care nu contează decât experiența mea, ca personaj hăituit de o stafie fericită. Nu reconstituirea unei epoci m-a interesat acolo, cât credința eronată a fiecăruia dintre noi că ceilalți, prin comparație cu noi, sunt personaje negative. Puțini ne merită încrederea, puțini merită iubiți ori măcar stimați. De la această prejudecată începe decăderea unei lumi. Or, plimbându-mă prin această zonă, comunismul meu nu este cu nimic diferit de lumea din Mâța Vinerii, unde personajul titular are convingerea nestrămutată că adolescentul care o urmărește nu este decât fantoma unui om pe care credea că-l văzuse murind. În fond, universul romanelor mele este ca și drumul lui Zogru, între niște granițe ferme, unde numai timpul se mișcă, se schimbă.

 

AC: Ce roman vă umblă prin minte acum?

DR: Secret.

 

AC: Să vorbim puțin despre marketing: un creator de artă nu mai poate să viețuiască într-un turn de fildeș, trebuie să se autopromoveze și să-și promoveze produsul cultural. Cunoașteți foarte bine acestă realitate ca autor de cărți, dar și de scenarii de scurtmetraje. Ce abilități trebuie să vină la pachet cu talentul pentru ca un artist să fie cunoscut de publicul larg?

DR: Probabil trebuie să aibă gașcă și monedă de schimb. Eu n-am nici una, nici alta. Dar am cititori reali și devotați. Dacă vrei, vorbim despre ei. Uneori îmi scriu, iar acest lucru mă stimulează. Alteori îmi dau mai departe cărțile, făcându-le cunoscute. Tot ceea ce am realizat în privința asta a fost posibil numai grație generozității și solidarității cititorilor mei.

AC: Și pentru că am vorbit despre promovare și atragerea publicului larg către o carte sau alta, să vorbim puțin despre titlurile romanelor dumneavoastră. Cum le alegeți? Există și o modă a titlurilor, desigur, modă care evoluează de-a lungul vremii. Vă afectează/influențează asta?

DR: Până nu am titlul nu mă apuc de scris. El are importanță mare pentru mine. La fiecare pagină mă întorc la el, împletind acele fire care să-i asigure viabilitatea. Sunt mode, dar ele durează puțin. Anii trecuți s-au purtat titlurile narative, cam un sezon, apoi au năvălit nenumărate cărți care imitau modelul, fără ca narativitatea din titlul să mai convingă pe cineva. Acesta este dezavantajul modelor: când se termină sezonul, iar titlul cade în desuetudine, încep să moară și cititorii. Ori deschizi un trend, ori alegi un titlu clasic. Cred că ăstea sunt căile.

Dintre titlurile mele cel mai mult îmi place Mâța Vinerii. Îl consider un fel de parodie la numele meu, dar totodată îmi și place frazeologia genitivală, arhaică, exotică într-un fel. Ca cititor prefer titlurile cinstite, care nu te induc în eroare, promițându-ți marea cu sarea, ca de fapt în roman să fie vorba despre cu totul altceva. În seria asta intră numele de personaj (Lizoanca, Zogru) dar și sintagmele cu forță narativă (Fantoma din moară; Manuscrisul fanariot). Pe acestea din urmă le-am ales pentru morfologia lor clasică. Dar am și titluri poetice, ca al povestirii Umbra perfidă a unei iubiri, sau criptice cum este SIGCHLD, fork() and sleep() - o sintagmă preluată din limbajul programatorilor.

Un titlu bun este cel pe care îl iubești până la sfârșitul poveștii. Dar chiar dacă mă plictisesc de el, nu-l schimb. Am avut acestă tentație la Manuscrisul fanariot, însă am renunțat.

 

AC: Știu că ați început să predați un curs de creative writing la Universitatea din București, ce abilități vă doriți să le transmiteți masteranzilor?

DR: Să nu facă greșeli grosolane - de exemplu, să repovestească  Mânăstirea din Parma, ca și cum ar fi inventat ei subiectul!

 

AC: Știu că primul dumneavoastră roman, Fantoma din moară, a fost publicat după câțiva ani buni de încercări. Dar cum vedeți acum lumea literară românească pentru un scriitor care vrea să debuteze și ce sfaturi i-ați da atât pentru momentul debutului, cât și pe parcursul carierei de scriitor?

DR: Astăzi nu mai e o problemă publicatul. Oricine poate să scoată 100 de exemplare cu câteva sute de lei. O carte bună își găsește cititorii. Restul ține de zeița Fortuna.

Citeste cele 2 COMENTARII si spune-ti parerea!

  1. Dani spune:

    Pot spune numai cuvinte de admirație despre doamna literaturii contemporane Doina Ruşti.De fiecare data când citesc un interviu al său îmi transmite o stare de confort şi o bucurie imensă cu sinceritatea,autenticitatea şi inteligenţa ei.Mă pot considera una din persoanele privilegiate,la fel ca in romanul lui Dumas având plăcerea revederii dupa mai bine de 20 de ani.

    raspunde

  2. Elena spune:

    Am vazut-o si ascultat-o pe d-na Rusti prima data la televizor cand isi prezenta cartea „Mâța Vinerii” intr-o emisiune oarecare… A fost “dragoste” la prima vedere din partea mea, desigur… Acum am aproape toate cartile d-nei si le astept pe urmatoarele…. Astfel de “arogante” nu pot decat sa ne faca bine , noua, muritorilor de rand…

    raspunde

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro