Am invitat-o pe Doina Ruști la o discuție despre cel mai recent roman al său, „Manuscriusul fanariot”, o poveste parfumată cu aromele Bucureștiului acelei epoci, chiar în Hanul lui Manuc, decor potrivit pentru așa năzuință.

Acum vă prezint isprava ce-a reieșit din acele ore petrecute în vorbe despre București, bucureșteni, trecut și prezent, film și literatură. Iar cât am bibilit la textul ăsta, m-am tot gândit ce minune ar fi reprezentat pentru personajele curioase și superstițioase ale romanului înregistrarea conversației noastre. Vă invit și pe voi să-i descoperiți pe protagoniștii cărții și toată lumea magică dintre paginile ei, dar și ițele țesute de autoare în spatele romanului.

Andreea Chebac: De ce o carte despre epoca fanariotă?
Doina Ruști: A fost vorba despre un interes personal pentru o epocă pe care noi la școală am învățat-o în anumiți termeni: că fanarioții erau răi, erau lacomi etc., așa că am vrut să mă conving cu ochii mei. Este, totuși, o perioadă lungă de 100 de ani în care se află germenii României moderne, dar, cu toate acestea, nu există niciun specialist în istoria perioadei fanariote. Și apoi, am o pasiune pentru secolul 18 în general, o pasiune care pornește din înrudirea mea cu omul foarte curios al acelor vremuri.

AC: Mă gândesc la cartea aceasta alături de „Lizoanca” și „Mămica la două albăstrele” care tratează subiecte sociale, de actualitate și destul de dure. Care este legătura dintre acest roman și celelalte? Să încercăm să găsim un fir roșu între ele sau să o privim ca pe un mic moment de plăcere și răsfăț?
DR: Și - și. Să-ți explic de ce: a fost vorba de o bucurie clară de a intra într-o epocă și mai ales de o dorință de a scrie o carte fără atrocități. Dar, în același timp, toate cărțile mele se leagă, e inevitabil, pentru că sunt același om. Și, deși e altă poveste, e tot aia: în fiecare carte vorbesc despre legătura dintre generații, despre legătura dintre copii și părinți, dintre strămoși și urmașii lor. Asta e o obsesie permanentă pentru că principiul vieții omenești este cel al lanțului care, dacă se rupe, se duce totul pe apa sâmbetei. Și mă enervează că e așa!

AC: Cum ați făcut documentarea pentru carte? Povestiți-mi mai ales despre acel manuscris din vremea fanariotă de la care a pornit totul și care este fotocopiat la finalul cărții.
DR: Documentarea a fost lungă și s-a întins pe mai mulți ani pentru că tot găseam manuscrise care îmi plăceau și scotoceam diverse arhive pentru a-mi întregi o poveste, apoi alta etc.  Manuscrisul este teribil pentru că vorbește despre o realitate înmărmuritoare, dar atât de ilustrativă pentru spiritul lumii românești din secolul 18. Când cineva aude de robie, scalvie, se gândește la viața grea pe care au dus-o niște oameni fiind nevoiți să se afle sub papucul altora. Și, într-adevăr, lucrul ăsta este cumplit. Dar existau atâtea nuanțe în această poveste. Documentul pe care l-am găsit te învață un lucru: că de multe ori, a avea un stăpân este de preferat faptului de a fi pe cont propriu, de a fi singur și călcat repede în picioare.

AC: Îmi puteți povesti puțin ce însemna să fii țigan rob? Cred că știm mai multe despre sclavia negrilor din America decât despre ce însemna să fii țigan rob pe teritoriu românesc.
DR: Țiganii din România aveau o situație din multe puncte de vedere asemănătoare cu cea a sclavilor pe care îi știm noi din „Coliba unchiului Tom”, însă, spre deosebire de aceștia, aici mai exista un aspect: erau atât de mulți sclavi încât s-au creat în timp o serie de libertăți pentru ei, un fel de viață paralelă.

Cum se întâmplă peste tot - e vorba de norocul ficăruia. Erau vânduți, făcuți cadou, bătuți, jupuiți de vii, considerați niște animale. Dar, în mod paradoxal, fiind atât de mulți, aveau și niște libertăți foarte mari. De exemplu, am găsit documente în care boierii cereau pentru șatrele lor un act de liberă trecere prin țară, ceea ce a întărit viața nomadă. Erau mulți și cei care aveau o meserie și câștigau bani de pe urma ei. Aceștia aveau o casă a lor, demnitățile lor.  Într-un alt document se vorbește despre un țigan care îl dă în judecată pe un popă pentru că-l jignise. Câștigă procesul și nu numai atât, popa trebuie să-i plătească o sumă destul de mare, 16 taleri, pentru că stăpânul acestui țigan era un logofăt important și nici nu mai conta restul. Nu există niciodată o singură situație, iar tocmai aceste nunațe dau măsura unei lumi.

AC: Dar despre limbajul din carte ce ne puteți spune? Folosiți un vocabular dichisit și plin de zorzoane, ați și inventat astfel de cuvinte?
DR: Drept să-ți spun, m-a preocupat mult domeniul limbajului. Când scrii o carte de reconstituire istorică ești tentat să iei dicționarul și să pui la grămadă cuvinte arhaice, aceasta e prima capcană, pentru că dacă faci asta ai ratat. Dacă are note de subsol, ai ratat. Cuvintele trebuie să se înțeleagă din context. De aceea am mers pe cuvinte care erau specifice în secolul 18, dar care s-au păstrat până astăzi și, apoi, am arhaizat unele cuvinte, dar pe rădăcini existente. De pildă, cuvântul „rufăreasă” nu există în dicționar, dar toată lumea îl înțelege.

AC: În timpul lecturii am suprapus Bucureștiul din carte peste Bucureștiul actual, locuri care mai  există, care nu mai există... și am făcut același lucru cu personajele. Dacă ar fi să găsim un echivalent modern pentru Leun croitorul, personajul principal, și pentru boierul Doicescu, marele colecționar de curiozități, care ar fi?
DR: Am avut în minte că aceste două tipologii sunt într-adevăr ilustrative pentru timpurile în care trăim. Leun e un croitor de lux, un creator de modă, dar nu m-am gândit la Cătălin Botezatu sau Ciobanu sau la băieții care sunt acum pe val cu țoalele. Pe de altă parte, ei fac parte din geografia lumii în care trăim, o geografie populată de case de modă, de malluri. „Boierul" de acum colecționează, tot așa, tot felul de lucrușoare cât mai bizare. Dacă apare un telefon-ceas, îți dai seama cine-l cumpără! Și-l cumpără în primul rând pentru că e un obiect pe care nu-l au ceilalți. Cam așa proceda și Doicescu, pe vremea fanarioților.

AC: Vorbind în continuare despre București, e un citat care mi-a rămas în minte: „În istoria românească există un singur motiv de mândrie, acest oraș cu un nume ca o haită de câini”. Cum vă raportați la București ca orașul dumneavoastră adoptiv?
DR: Cred că s-a văzut din roman că e o legătură de dragoste. S-a întâmplat ca Bucureștiul să fie capitala țării, dar încă de pe vremea când nu aveam această conștiință a centrului, eu m-am îndrăgostit de oraș. Să-ți spun cum: aveam, cred, cinci ani când am venit cu părinții la București. Ei au coborât din mașină, iar eu stăteam lângă geam și vedeam numai trotuarul. Începuse să plouă și vedeam picioare de femei, încălțate cu niște pantofi care mi se păreau fabuloși, tropăind pe acel trotuar umed. Mi se păreau atât de familiare, un fel de déjà vu, încât pur și simplu din momentul acela m-am simțit legată de București și, te rog să mă crezi, de câte ori mă gândesc la el, îmi apar în minte picioarele unor femei frumoase pe-un trotuar plouat mărunțel.

AC: Și cum vedeți viitorul Bucureștiului? Bucureștiul este acum un oraș al distracție, mai ales dacă ești turist, descoperi că aici, la orice oră din zi sau din noapte, în orice zi din săptămână, vei găsi cel puțin zece baruri pline, deschise până târziu.
DR: Aici așa a fost mereu viața de noapte. A fost un oraș cu viață de noapte și așa va muri. Tot din secolul 18 am găsit niște ordine domnești prin care se poruncea să se închidă mai devreme cârciumile: nu se poate, chiar așa, se indigna principele, să stăm acolo și să chiuim toată noaptea! Reacția a fost că au mai apărut câteva. Există un mod de legitimare a fiecărui oraș și la noi viața de noapte este unul dintre ele și cred că ar trebuie să-l iubim așa.

AC: Acum există o mare fascinație pentru Bucureștiul Interbelic - obiceiurile, valorile, moda de atunci. Dar ce anume din Bucureștiul fanariot ar putea atrage bucureșteanul contemporan?
DR: Mi-ai pus o întrebare foarte grea, nici nu știu cu ce să încep. E vorba în primul rând despre vestimentație, care era, după gusturile noastre actuale, destul de stridentă. Însă exista o eleganță în această stridență, dată de combinarea materialelor în primul rând și de anumite detalii fascinante. Am un desen cu un tânăr boier fanariot care are anteriu, șalvarii de rigoare, o fermenă pe el, ișlicul ăla mare pe cap și tot felul de accesorii: la gât are o eșarfă care se vede că este fină, fină de tot, brățară la mână  - chiar își sumesese mâneca pentru a i se vedea mai bine podoaba -, și un cortel (umbreluță) colorat  în mână. Toată această grijă pentru detalii face ca epoca să fie spectaculoasă.

Sigur, sunt multe alte lucruri, de exemplu, obiceiul de a trimite orice veste prin lăutari, asta mi se pare fabulos! Orice se întâmpla în oraș povesteau lăutarii: „Iată cum s-a întâmplat în curtea boierului: a venit cutărică, a făcut asta și asta...” Iar întâmplarea respectivă era cântată. Dacă n-o puneau lăutarii pe cântec înseamna că nu avea valoare. Tarafurile de țigani ale unor boieri, cei care îi și trimiteau, de fapt, mesajul, se plimbau prin București și făceau publice diverse lucruri. Nu existau ziare în vremea aia, dar se poate spune că  media românească a început cu lăutari:)

AC: Dacă ar fi să ne jucăm puțin și să vă substituiți unui personaj din carte ca să-i trăiți aventurile, pe care dintre ele l-ați alege?
DR: Sigur că mă tentează personajul principal, Leun. Dar dacă ar fi să trec repede prin toate istoriile, probabil că l-aș alege fie pe dascălul Arghir, pentru că el este figura luminoasă, fie pe Tilu Bejescu, autorul manuscrisului. Cu toată răutatea lui, mi se pare interesant de trăit în povestea lui.

AC: Ați avut un scurt metraj la Cannes, ne puteți vorbi puțin despre asta?
DR: Filmul se bazează pe o povestire, „Cristian”, pe care am publicat-o în România Literară în 2007 și care s-a tradus în mai multe limbi. E poate cea mai tradusă proză a mea și de asta m-am și gândit că dacă le-a plăcut altora, poate fi și film. Am vrut să o transpun cinematografic cu toată poezia pe care o conține acea poveste și bineînțeles că nu mi-a ieșit. Din cele douăzeci de minute cât credeam eu c-o să-mi iasă, abia am reuși să scot șase jumătate. M-am gândit multă vreme cum să  fac și e foarte dificil pentru că, dacă în ceea ce privește scrisul, stai la masă singur și ești stăpân peste poveste, aici este vorba despre o echipă întreagă de oameni cu care trebuie să rezonezi. Dar a fost prima mea experiență regizorală și-a și ajuns în câteva festivaluri. Asta e ceva pentru un debut.

AC: Ați renunța vreodată la a scrie pentru a vă dedica filmului?
DR: Da, chiar și acum. Nu cred că voi mai scrie următorul roman.

AC: Și romanul despre pașoptiști la care știu că lucrați?
DR: Acela este bucuria mea zilnică. L-aș putea publica și mâine, așa e de bine legat, dar n-o să-l public niciodată. Cum aș putea să mă despart de el, de jocul meu zilnic?

AC: Simțiți că împărtășiți cu cititorul aceste povești, sau credeți că odată ce scoateți un roman pe piață, a plecat din mâinile dumneavoastră, precum un copil.
DR: Poveștile pe care le-am publicat sunt cele de care m-am plictisit. Am multe lucruri nepublicate. Romanul cu pașoptiștii e cel cu care mă joc eu zilnic. Dar în afară de ăsta, mai am un roman terminat de acum câțiva ani și de multă vreme nici n-am mai apucat să mă uit prin fișier să văd ce face.

AC: Despre ce este vorba în acel roman?
DR: E un roman polițist, un thriller de fapt. Aveam nevoie de el în momentul respectiv. Ar putea apărea oricând pe piață. Dar nu mă interesează asta. A fost pentru acel moment când trebuia să mă întăresc în acest fel:). Orice scriitor are nevoie de câte un mic tratament din când în când: unii fac crize publice, alții scriu în tihna unei odăi.