Dror Mishani este un scriitor israelian tânăr care a îndrăznit să meargă împotriva curentului și să încerce să creeze în ebraică un erou de roman polițist. Așa a apărut inspectorul Avraham Avraham pe care cititorii români au avut ocazia să-l cunoască în volumul „Dispariția” (Ed. Trei).

Însă acest demers curajos din partea scriitorului vine pe fondul unor studii aprofundate ale romanului polițist ca gen și a ceea ce înseamnă literatura isrealiană și publicul ei. Așa a luat naștere un roman polițist de mare calitate care cred că îi va satisface pe iubitorii genului, dar nu numai; un roman care are o parte puternică de social și una la fel de puternică de scriitură personală, așa cum ne dezvăluie chiar autorul: „povestea lui Ze 'ev este o parte foarte dureroasă a felului în care eu am devenit scriitor”.

Am avut ocazia să stau de vorbă cu Dror Mishani la Salonul de Carte Bookfest, chiar la standul Israelului, țara invitată din acest an. Vă invit să citiți interviul de mai jos, rezultatul acelei discuții.

Andreea Chebac: Când ai ales numele de Avraham Avraham pentru detectivul care este personajul principal al romanului „Dispariția” și al celorlalte două volume care i-au urmat, ai vrut să însemne ceva, să fie un semnal de alarmă pentru cititor? Pentru că e un nume amuzant prin repetiție.

Dror Mishani: Trebuie să-ți mărturisesc ceva: când am ales numele a fost aproape arbitrar. Mi-am spus că vreau un protagonist care este coștient de numele lui, nu-i place și vrea să-l schimbe și care să aibă un asemenea nume încât toată lumea să înțeleagă de ce vrea să-l schimbe. Însă doar după ce cartea a fost publicată am descoperit multe lucruri pe care nu le știam. De exemplu: o cititoare mi-a spus, și avea dreptate, că singura dată în Biblie când Avraham Avraham, repetiția aceasta, apare, este atunci când Dumnezeu îl strigă pe Avraham și îi spune să nu-și omoare fiul, pe Isac. De asemenea un cititor m-a întrebat dacă acest nume este un omagiu adus unui scriitor american din anii '50 care avea un protagonist pe nume Mayor Mayor.

AC: Când ai început să scrii prima carte cu inspectorul Avraham Avraham, știai că va fi o serie dedicată lui?

DM: Da, așa am plănuit de la început. Atunci când începi un roman polițist, de obicei știi dacă va fi o serie de romane sau nu. Mai ales dacă începi așa cu am început eu. Eu am fost un cititor foarte pasionat de romane polițiste, am făcut multă cercetare despre ficțiunea polițistă și inițial trebuia să scriu o lucrare de doctorat despre romanele polițiste. Dar m-am hotărât să nu mai fac asta pentru că probabil nimeni n-ar fi citit-o și acum n-aș mai fi fost aici, în București, dacă aș fi scris un doctorat în loc de un roman. Iubind foarte mult acest gen de literatură, era o întrebare care mă sâcâia: de ce sunt așa de puține romane polițiste în ebraică? De ce nu aș putea să citesc despre detectivii pe care îi ador direct în ebraică, pe străzile și în locurile pe care le știu? Așa că am decis să încerc și să scriu chiar eu un astfel de roman. Iar când începi o carte atât de conștient de ceea ce înseamnă să scrii un roman polițist și cu toate tradițiile ficțiunii polițiste în minte, știi că va fi o serie, că nu vei scrie doar unul.

AC: Spui că există puține romane polițiste în ebraică, dar de ce?

DM: Cred că sunt multe cauze și că își au rădăcinile în istoria literaturii ebraice, chiar dinainte să devină literatură israeliană. Lliteratura ebraică este o literatură foarte naționalistă și tratează subiecte grave precum Holocaustul, conflictul israeliano-palestinian etc., așa că a lăsat foarte puțin loc altori genuri. De exemplu, în Israel literatura SF nu exită absolut deloc. Așa că, chiar și atunci când oamenii au încercat să scrie romane polițiste, aceste încercări au fost respinse. Și încă sunt respinse într-un fel

AC: Nu este considerată literatură de calitate?

DM: Nu, nu este. Și de asemenea cititorii din Israel, atunci când aleg o carte dintr-o librărie, se așteaptă la ceva foarte serios, ceva politic, ceva ce va dezbate situația noastră națională, de exemplu. Nu este ca în Franța, în Anglia sau în Germania unde cititorul vrea să se bucure de carte, chiar dacă este o carte tristă, pentru că vrea să se bucure de ea nu neapărat în sensul de a râde și de a se amuza, dar să fie ținut în suspans și să fie nerăbdător să afle ce urmează. Acest element chiar lipsește în rândul cititorilor israelieni.

Ce sper să se întâmple în Israel, este ca pe măsură ce cititorii vor descoperi romanele polițiste de calitate și cât pot fi de interesante, serioase și profunde, se va naște în ei dorința de a scrie astfel de romane.

AC: Dar de ce ai vrut să apară asta scris și în carte? Chiar la începutul romanului un personaj ne spune că nu există romane polițiste în ebraică, atunci, ca cititor, te întrebi tu ce citești de fapt dacă nu un roman polițist.

DM: Este o întrebare foarte bună. A fost important pentru mine să apară asta în carte pentru că acesta era punctul de început al scrisului meu, am început să-mi creez romanul mergând pe acest raționament și am considerat că ar trebui să fie și punctul de început al cărții. În plus, cred că atunci când un scriitor israelian vrea să scrie romane polițiste trebuie să înfrunte situația literară: faptul că nu există foarte multe romane polițiste în istoria literaturii ebraice, iar cititorii nu sunt foarte interesați de asta. Tebuie să ia asta în considerare, să înțeleagă de ce se întâmplă și să încerce să-și adapteze romanul la această realitate.

AC: De ce ai ales ca personajul tău principal să fie un antierou și nu cel care este mereu cu un pas înaintea celorlalți, cum suntem noi obișnuiți să fie detectivii din romane?

DM: A făcut parte și asta din adaptarea romanului polițist la literatura israelian. În literatura noastră protagonistul a fost mereu așa, din secolul nouăsprezece, toți sunt atieroi, foarte slabi, foarte pasivi. Și acesta este unul dintre motivele pentru care romanele polițiste nu și-au găsit locul în ebraică: pe de-o parte ai literatura ebraică care iubește un anumit gen de protagoniști, foarte slabi și pe de altă parte ai tipul detectivului care este foarte activ, puternic, iar acestea două nu se potriveau. Unul dintre lucrurile pe care le-am făcut în încercarea de a le combina, a fost să aleg un protagonist care este detectiv, dar este și un protagonist a literaturii israeliene.

Un alt motiv pentru care l-am creat așa este acela că deși eu iubesc romanele polițiste, unul dintre aspectele genului care nu-mi place este tipologia detectivului: cel care nu greșește niciodată, mereu știe totul înaintea tuturor etc. Nu-mi place asta, cred că e foarte puțin real. În plus, îi face pe oameni să creadă că poliția are mereu dreptate, pentru că atunci când ai citit multe romane polițiste sau ai văzut multe filme de acțiune ești educat să crezi că detectivul nu se înșală niciodată. Dar se înșală în foarte multe cazuri. De aceea am vrut un detectiv care în prima carte să fie cel care nu are dreptate, să nu fie el cel care găsește soluția cazului.

AC:  Romanul „Dispariția” abordează multe subiecte sociale grele cum ar fi familia sau condiția scriitorului. Iar în ceea ce privește familia, ne sunt prezentate două familii în roman: cea a adolescentului dispărut și relația detectivului cu părinții săi care este pe alocuri amuzantă. Dar cum arată o familie tradițională în Israel, regăsim trăsăturile esențiale în această carte?

DM: Pot să-ți spun cu sinceritate că aceasta este experiența mea de familie, sunt sigur că există multe alte tipuri de familii, dar aceasta este experiența mea. Însă nu doar în primul roman, ci în toate cele trei romane pe care le-am scris până acum, principala scenă a crimei este familia.  Și cred că este parțial autobiografic, adică istoria familiei mele, dar în același timp cred că, într-un fel sau altul, toți ne întâlnim pentru prima dată cu violența în interiorul familiei. Chiar dacă părinții noștri sunt drăguți și încearcă să aibă grijă de noi, prima persoană care ne insultă, prima persoană care ne rănește, este mereu din interiorul familiei.

Sunt sigur că există familii mai bune în Israel decât a mea, dar cred că am reușit să creez în carte niște familii destul de realiste. Am ținut mult să reușesc asta, pentru că atunci când deschizi un roman polițist scandinav sau american mereu dai peste un criminal în serie sau ceva de genul ăsta și eu nu știu cum este în alte părți, vă pot spune doar despre Israel: cele mai multe victime ale violenței sunt victimele părinților, soților, rudelor, prietenilor, nu sunt victime ale unor criminali în serie. Și acesta este tipul de violență pe care am vrut să-l explorez, violența care are loc în casele noastre, pe străzi, nu acea violență imaginară cu criminali în serie care îți despică stomacul și pune chestii ciudate pe acolo... Știi la ce mă refer.

AC: Pe lângă familie, un alt subiect important este acela al condiției scriitorului. Iar personajul cel mai proeminent, după personajul principal, este un scriitor, Ze 'ev, care în numele artei face niște lucruri de o morală îndoielnică. Care este personajul de care te simți cel mai apropiat: scriitorul sau detectivul?

DM: Cel mai mult mă identific cu Avi, detectivul, dar trebuie să recunosc că Ze 'ev („lup” în ebraică) este mai mult ca mine, sau eu sunt mai mult ca el. Cel puțin așa eram atunci când scriam acest roman. Povestea lui Ze 'ev este povestea unei persoane obsedate de scris și de a fi scriitor, acesta este cel mai important lucru pentru el, nu vede nimic altceva și nu-i pasă dacă scrisul lui îi va răni pe cei din jur. Cred că atunci când scriam cartea cumva eram în situația lui, mă puteam identifica cu el foarte mult pentru că îmi doream să fiu scriitor de mulți ani, am publicat câteava povești pe la douăzeci de ani și apoi m-am blocat și am trecut la alte lucuri: am fost jurnalist, editor, am predat literatură la Universitate. Dar singurul lucru pe care mi-l doream era să scriu și am fost de asemenea obsedat de asta. Ze 'ev este o poveste foarte sinceră, povestea lui Ze 'ev este o parte foarte dureroasă a felului în care eu am devenit scriitor.

AC: Cu puțin înainte de finalul cărții începe o mică poveste de dragoste, Avi se îndrăgostește, ceva pare să înceapă, dar apoi vine finalul romanului. Va continua povestea asta și în celelalte volume?

DM: Relația dintre Avi și polițista belgiană, Marianka, continuă și în a doua și în a treia carte. De fapt, în cartea a doua avem parte de multă dramă, iar în cartea a treia deja locuiesc împreună și sper că va fi o relație care va continua. Știam de la început că în această serie vreau să descriu nu doar viața profesională a lui Avi ci și cum dezvoltă o relație, și nu doar una pentru că mai încolo vreau ca Avi să aibă și copii. Am vrut ca viața lui de familie să se desfășoare în fața ochilor cititorilor.

AC: De-a lungul cărții ajungem să-l cunoaștem pe Avi din mai multe perspective: la muncă, în familie, într-o relație de dragoste, dar nu știm aproape deloc cum arată. Ai o descriere a lui în minte?

DM: Asta s-a dovedit o mare problemă. Acum se realizează în Israel un serial tv bazat pe aceste romane, trebuie să aleagă un actor pentru rolul lui Avi și ezită între doi sau trei actori, toți foarte diferiți. Așa că mă întreabă pe mine cum ar trebui să arate, iar eu le spun că nu sunt sigur. Dacă aș fi scris ce înălțime are, sau că are ochii albaștri, ei ar fi putut să se ghideze după asta. O altă poveste legată de lipsa descrierii este că prima carte, cea care este tradusă și în română, este adaptată în acest moment pentru film în Franța și actorul care trebuia să-l joace pe Avi era Gérard Depardieu. Iar mie mi se părea că nu se potrivește, că e prea în vârstă... Însă regizorul mi-a spus că pur și simplu nu am explicat cum arată personajul. Dar dacă ar trebui să-i fac o descriere, aș spune că este foarte normal, nu foarte înalt, nu foarte arătos, este... normal.

AC: Ai studiat intens romanele polițiste. Ne poți spune trei lucruri care fac ca un roman polițist să fie unul de succes?

DM: E o întrebare grea, tentantă. Nu o să spun nimic despre personajul detectivului. În primul rând cred că e nevoie de o crimă interesantă, ale cărei motive nu sunt mereu clare sau ușor de înțeles, o crimă cu care scriitorul chiar relaționează și unde se identifică, o crimă pe care, într-un fel, scriitorul ar fi vrut s-o comită el însuși. În al doilea rând cred că trebuie să încerci să înțelegi crima din mai multe perspective, nu-mi plac romanele polițiste în care crima este narată și înțeleasă de către cititor doar din perspectiva legii, a detectivului. Nu trebuie neapărat să fie două sau trei puncte de vedere expuse foarte formal, asta poate reieși numai din scriitură, când simți că scriitorul înțelege crima din mai multe perspective. Și în al treilea rând aș spune că, cel puțin pentru mine, un roman polițist trebuie să fie și despre celelalte romane polițiste, trebuie să fie reflexiv. Să-mi spună ceva despre genul polițist în general.