bookblog.ro

---

„Este foarte important să ieși din casă și să-ți amintești că lumea este mai mare decât cartea la care lucrezi”. Autoarea britanică Claire North despre identități multiple, prietenie și design de lumini

Scris de • 8 July 2019 • in categoria Interviuri

Cea mai aglomerată după-amiază de la Bookfest mă găsește alături de Claire North, într-un spațiu mic, care ne izolează doar parțial de îmbrățișarea asurzitoare a miilor de oameni care traversează culoarele, căutând, analizând și comentând cărți. Îmi place să respir carte și mai ales să discut despre cărți cu cei care le scriu, iar interesul meu pentru această tânără autoare este generat mai ales de istoricul foarte antrenant al devenirilor și reinventărilor personalităților sale creatoare.

Claire North: Este prima dată când vin în România. Am aterizat cu o seară înainte, însă am un plan isteț: vreau să mă îndrept spre centru și să explorez cât pot. Mă încurcă străduțele alambicate, dar nu mă deranjează să mă rătăcesc. Sper că vremea se va îmbunătăți, fiindcă, până acum, furtuna și Papa mi-au încurcat planurile.
Iulia Dromereschi: Revenind la tine – greșesc când spun că pari să ai personalități multiple, cel puțin când scrii?
Claire North: Deloc.

Iulia Dromereschi: De ce ai procedat așa, în loc să publici totul sub același nume?
Claire North: Editorul meu a fost „de vină”. Când am început să scriu, eram adolescentă, așa că avea sens să mă încadrez în categoria Young Adult. Apoi, când am trecut la Fantasy pentru un public mai matur, editorul a spus: „Trebuie să găsim o soluție să comunicăm cititorilor de 10 ani că aceste cărți nu sunt tocmai potrivite pentru ei”. Și totuși, voiam să profităm mai departe de promovarea sub numele de Catherine Webb; așa a apărut Kate Griffin – oamenii știau că sunt tot eu, însă că scriu altceva. În plus, cărțile mele nu s-au mai aflat la baza raftului... Litera „W” este acolo, pierdută printre toate volumele din Star Trek, așa că ne-am gândit, hai să urcăm puțin, iar când oamenii vor da peste Neil Gaiman, privirea li se va muta natural... și voi da de mine! Apoi, când am devenit Claire North, editorul meu a anunțat că scriam „beletristică”. Cred că aveți aceeași concepție în România, cum că, dacă ești cititor de SF, nu ești, de fapt, un cititor adevărat – ce absurditate!

Iulia Dromereschi: Da, la fel se întâmplă dacă îți place YA sau Fantasy.
Claire North: Așa că editorul s-a gândit că vom „pretinde” că nu am scris Fantasy înainte, și am devenit Claire North.

Iulia Dromereschi: Practic, a fost o strategie de marketing.
Claire North: Exact. Ce spun eu este că, pe măsură ce aceste „personalități” diferite apăreau, și ceea ce scriam devenea mai... pretențios. Aș spune că Claire North este cea mai pretențioasă dintre toate.

Iulia Dromereschi: Deocamdată.
Claire North: Întocmai! Există încă șansa de a deveni Charlotte East!

Claire North s-a născut pe 27 aprilie, la Londra, drept Catherine Webb, și este cu exact 14 zile mai tânără decât mine; îi spun asta și ne distrăm copios. La 14 ani, a scris primul roman, numit Mirror Dreams, într-o vacanță școlară. După publicarea acestuia, în 2002, a mai scris alte șapte romane YA. A devenit apoi Kate Griffin, nume sub care a publicat șase cărți Fantasy pentru adulți, iar acum o cunoaștem drept Claire North, autoare a trei romane SF și trei nuvele.

Iulia Dromereschi: Spune-mi despre ce a însemnat să fii „copil-minune”.
Claire North: S-a întâmplat accidental. Eu sunt puțin sceptică în privința termenului, fiindcă, pentru mine, se asociază mai mereu cu ideea de a fi profund marcat. Îmi imaginez copii încătușați, tratați cu violență – iar eu nu am fost nici pe departe așa. Sau copii geniali, ceea ce, din nou, nu am fost, iar notele mele o dovedesc. De fapt, eram doar plictisită. Eram copil singur la părinți și mergeam la o școală din cealaltă parte a Londrei, așa că nu aveam foarte mulți prieteni. Am început să scriu de plăcere și am avut norocul să am o casă plină de cărți, dar și un istoric scriitoricesc în familie (n. red.: Tatăl lui Claire, editorul britanic Nicholas „Nick” Webb, a fost cel care a scris, printre altele, biografia oficială a lui Douglas Adams, intitulată Wish You Were Here, după ce tot el îl angajase pe acesta să își transforme serialul radio „Ghidul autostopistului galactic” într-o serie de romane). Când am scris prima carte, tata mi-a spus că, probabil, va fi un eșec, și că voi muri tânără și săracă, însă m-a recomandat unui agent, fiindcă... de ce nu? Cred că a fost un privilegiu să pot apela la un agent care m-a ascultat și m-a luat în seamă, un privilegiu pe care nu îl au mulți tineri scriitori.

Iulia Dromereschi: Meritul tău a fost că ai continuat. Ai fi putut renunța după prima încercare.
Claire North: În primul rând, îmi și plăcea enorm, și, în al doilea rând, eram mereu sub presiunea familiei și școlii, pentru care contau doar examenele. Așa, nu am simțit niciodată scrisul ca pe o experiență care mi-ar putea schimba viața – și încă nu este. Sunt norocoasă că sunt plătită să fac asta, dar cred că aș scrie și pe gratis, de plăcere. Pentru mine, scrisul este o parte amuzantă și relaxantă a vieții mele, dar nu simt neapărat că ar trebui să mă definească.

Iulia Dromereschi: Când erai încă la școală și începuseși să scrii, colegii tăi știau despre asta?
Claire North: O parte, da. Nu foarte mulți. Apoi, au aflat cu toții, datorită publicității. Dar am avut norocul să am un nucleu de prieteni care preferau să mă ironizeze, fără urmă de răutate, și care încă fac asta. Asta a fost minunat, fiindcă nimeni nu făcea mare caz din asta. Afirmațiile de genul „Hei, ai apărut în The Times!”, urmate de hohote de râs, erau la ordinea zilei. În plus, nu mă bucuram de genul de popularitate datorată aspectului, veneam din partea cealaltă a orașului și eram mai degrabă o tocilară dubioasă, dar inofensivă. Așa că toată povestea cu celebritatea s-a întâmplat departe de ochii lumii, și așa îmi și doream să fie.

Iulia Dromereschi: Când ai trecut la a doua personalitate, prietenii au rămas? Noii tăi prieteni cum au reacționat la ideea că ești scriitoare?
Claire North: Nu cred că îi interesează. Scrisul e un lucru pe care-l faci, în cea mai mare parte a timpului, singur, în bula ta, și apoi întâlnești alți scriitori, care vin din bulele lor, și mergi la evenimente legate de cărți – dar asta nu îți afectează viața socială. Nu cred că vreunul dintre prietenii mei au dorit vreodată să vină să mă vadă vorbind. Nici eu nu mă duc să-mi văd prietenii medici ajutând la nașterea unui copil! Sunt lumi diferite și nu trebuie să afecteze relația noastră. Prietenia noastră este reprezentată de viața pe care ne-o construim împreună și nu de joburile pe care le avem.

În România, găsiți cărțile lui Claire North la editura Paladin: „Atingerea” a fost publicată în septembrie 2018, în traducerea Ioanei Tudor, iar „Cele cincisprezece vieți ale lui Harry August”, în februarie 2017, în traducerea Alexandrei Fusoi. Ambele dezvăluie conjuncturi și perspective fascinante, cum ar fi personaje care, murind, își păstrează toate amintirile de la o viață la alta, sau care au nevoie de o gazdă pentru a supraviețui.

Iulia Dromereschi: Mă uimește această perspectivă nouă asupra scrisului, fiindcă aici este mai dificil să fii scriitor „full-time”. De obicei, scrii pe lângă slujba pe care o ai, și cunosc puțini scriitori români care se pot dedica 100% scrisului. Imaginea pe care mi-o transmiți pulsează de bucurie și de încântare, și totuși sunt convinsă că nu e tocmai ușor să scrii și să te descurci nici în industria britanică de carte.
Claire North: Nu, deloc. Am eu noroc! Și eu am o slujbă, să știi, nu fiindcă aș avea neapărată nevoie de ea, financiar vorbind, ci pentru că mi se pare important ca scriitorii să mai și iasă din casă, să întâlnească oameni și să-și amintească de lucruri. Sunt designer de lumini freelance. Așa reușesc să am nițică perspectivă asupra vieții mele – lucrăm în echipă și cred că asta mă ajută să îmi păstrez echilibrul. Mulți scriitori din Marea Britanie au și alte joburi: sunt profesori, lectori, unii chiar avocați, fac multe lucruri diferite. Cred că și lor le este teamă să renunțe complet la ceea ce fac, fiindcă este un risc să te bazezi doar pe scris. Avem însă norocul ca engleza să fie o limbă globală, ceea ce simplifică mult exportul de cărți (în ciuda Brexit!). Avantajul acesta cultural a fost construit, într-adevăr, pe secole de oprimare colonială, însă tot cred că e o branșă dificilă. Costurile publicării fac, de exemplu, ca onorariul meu de autoare să nu se fi modificat deloc în ultimii 15 ani – și cred că ar fi fost cazul. Dar a rămas la fel. Așa că, iată, poți scrie full-time, și este minunat, însă eu cred că e foarte important să mai ieși din casă și să îți amintești că lumea este mai mare decât cartea la care lucrezi.

Iulia Dromereschi: Ai simțit vreodată că una dintre cărțile tale a fost un eșec?
Claire North: Nu prea. Am deja o listă lungă de cărți în spate, suficientă cât să mă uit înapoi la ce scriam cu 18 ani în urmă și să mă gândesc „Doamne, ce-o fi fost în capul meu?”. Dar mie nu-mi place genul ăsta de analiză și felul în care m-ar face să mă simt. Cărțile pe care le-am scris, într-o perioadă a vieții, mă reprezentau atunci, și nu cred că ele sunt mai bune sau mai rele acum, ci că eu m-am schimbat. Nu cred nici că există cărți „bune” sau „rele”. Da, sunt tot felul de intrigi prost construite și personaje anapoda, însă, dacă sunt plăcute și distrează, n-am o problemă cu asta. Mi se pare periculos și dăunător să categorisești cărțile astfel: cred că îi rănește pe oameni și îi face să se simtă prost. Singurele față de care obiectez sunt cărțile care dezumanizează. De exemplu, „50 de umbre ale lui Grey” ar trebui să fie despre cât de mișto este să descoperi noi aspecte ale sexului; de fapt, este despre cât de romantic este să fii abuzată de un psihopat. Consider că este un aspect care degradează ființa umană, iar aspectul acesta e singurul care mă întristează când vine vorba despre scris. Scrieți cât de prost, dar lăsați-le oamenilor demnitatea.

Iulia Dromereschi: Discuția aceasta ține și de percepția publicului, de așteptările lui în privința conținutului, când văd coperta. În fond, eu îmi fac alegerile de lectură după anumite criterii pe care mi le-am construit în timp, însă alți cititori pot fi motivați de aspecte complet diferite. Te-ai gândit vreodată la cărțile tale ca fiind educative?
Claire North: Cred că, treptat, au devenit, cu toate că am fost mereu persoana care a pus povestea pe primul loc. Am încercat mai degrabă să spun o poveste și nu să transmit un mesaj. Dar, cu trecerea anilor, am devenit mai conștientă politic și m-am înfuriat, ceea ce a determinat și mesajele să apară, că vreau sau nu. Mesajele vin, însă, de la mine ca persoană, și nu de la mine ca autoare.

Iulia Dromereschi: Cum îți alegi poveștile? Când se produce scânteia care anunță nașterea unei noi povești?
Claire North: Depinde. Unele povești au un travaliu laborios. Altele capătă contururi clare de la bun început. De obicei, dacă mi se pare ceva interesant, chiar și un termen sau o frază, le rețin și îmi dau de gândit. Nu sunt nici structuri narative, nici intrigi, dar fac rotițele să se învârtă. Așa se creează cadrul pentru o idee, pe care o poți dezvolta ulterior ca să se potrivească.

Iulia Dromereschi: Ai scris vreodată „la cerere”? A venit vreodată un prieten la tine să te roage să scrii despre pisica lui?
Claire North: Am scris două lucruri „comandate”: o serie de cărți numită The Extraordinary and Unusual Adventures of Horatio Lyle (drept Catherine Webb), Young Adult, de care mi-a plăcut la nebunie să mă ocup, pentru că s-a dorit a fi un amestec de epocă victoriană, științe exacte și... Londra. Eu sunt londoneză, studiam fizică și sunt pasionată de istorie, așa că am fost omul potrivit la locul potrivit! Mi s-a mai solicitat să scriu pentru Black Mirror (serialul ridicat deja la statut de „cult”, disponibil pe Netflix), însă acel proiect nu va vedea niciodată lumina zilei. A fost o experiență complet diferită, pentru că universul Black Mirror este construit, integral, în televiziune, și primeam mereu note de genul „Avem nevoie de un personaj feminin, puternic, care să reprezinte injustiția socială”, note destinate, îndeosebi, celor care se ocupă de casting și buget, și nu au niciun sens când scrii o carte. De asemenea, mi s-a spus să scriu ceva care să fie în stilul Black Mirror, dar să nu fie „prea Black Mirror” – ceea ce m-a făcut să mă întreb cum să definesc Black Mirror. Dar a fost o provocare interesantă să primesc un telefon luni: „Cat, tocmai am văzut X-Men. Poate fi în tonul X-Men?”, apoi un altul miercuri: „Cat, am văzut „Rămășițele zilei”. Poate fi ca în „Rămășițele zilei”?”, și vineri: „Cat, am văzut Love, Actually. Poate fi așa?”. Îți dai seama că așa se întâmplă lucrurile, că producătorii simt că au o idee genială și că vor să o vadă prinzând viață, și că durează până când i se definesc contururile.

Iulia Dromereschi: Nu îmi dau seama dacă a fost o experiență traumatizantă sau pozitivă.
Claire North: M-am prins repede cum funcționează lucrurile, fiindcă sunt și eu designer și înțeleg relația cu clienții. Dar sunt hotărâtă să scriu mult mai autonom și să nu mai ascult de fiecare „Cat” care-mi sugerează să scriu „mai spre 12 Angry Men”.

Iulia Dromereschi: Seamănă puțin cu poveștile creatorilor vizuali și ale clienților lor, care decid să modifice cele mai neașteptate detalii.
Claire North: Exact! „Aș vrea să fie două nuanțe mai roșu” – iar tu te iei cu mâinile de cap și zici, asta ce-o mai fi însemnând???

Iulia Dromereschi: Apropo, povestește-mi cum de ai ajuns să te ocupi de design-ul de lumini.
Claire North: Am făcut una, alta în școală, în timp ce toți ceilalți își doreau să devină actori.

Iulia Dromereschi: Deci era numai pentru teatru?
Claire North: Inițial, da. Apoi, am ajuns la London School of Economics, să studiez istorie, și m-am făcut remarcată prin abilitățile mele tehnice, fiindcă puteam forța încuietoarea de la o sală de întâlniri cu un card de fidelitate de la Boots. Asta m-a plasat la conducerea tuturor chestiilor tehnice pe care le făcea organizația mea studențească. La finalul studiilor, puteam alege să devin scriitoare full-time sau să am o carieră de freelancer. Așa am decis să mă specializez în designul de lumini. Am avut o colaborare foarte ca lumea cu National Theatre of London și mi-am zis că sunt cea mai grozavă fiindcă, pe lângă că am fost plătită timp de cinci luni pentru asta, mai aveam și șansa de a-l vedea pe Benedict Cumberbatch fără haine. Acum m-am orientat spre concerte, fiindcă lumea specialiștilor în domeniu din teatre este sexistă – cam între 3 și 9 procente sunt femei, și devenise epuizant. Mă ocup de concerte, ceea ce înseamnă să lucrez doar zece ore, în loc de șase săptămâni, pentru un eveniment, iar munca de echipă e grozavă. În plus, mă ajută să mă dezvolt și pe plan personal, și în scris, fiindcă am sinestezie și am văzut cuvintele drept culori.

Iulia Dromereschi: Planuri legate de scris ai?
Claire North: Greu de spus ce voi face mai departe, pentru că scriitorii nu pot garanta nimic pentru viitor și nu au niciun control asupra succesului lor, sau lipsei lui. Mergi de la o carte la alta, sau poate că semnezi un contract pentru trei cărți, dar nu poți ști nimic cu siguranță, așa că trebuie să îți asumi răspunderea. Eu sper să continui să scriu cărți „în stil” Claire North, cu toate că există multă presiune în acest sens și mă gândesc, din nou, cum să o definesc pe Claire North. Mă revolt, deci, și îmi spun c-o să scriu fix ce vreau, iar dacă sfârșește prin a fi „în stil” Claire North, atunci, cu atât mai bine, fiindcă, în fond, sunt Claire North și ar trebui să existe pe undeva o conexiune!

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro