bookblog.ro

---

Florin Lăzărescu: „E prima dată când am un personaj feminin principal. ”

Scris de • 25 June 2013 • in categoria Interviuri

resized_3
Florin Lăzărescu a lansat de curând un nou roman – Amorțire, apărut la Editura Polirom. Cartea exploatează câteva teme mari precum memoria, viața și sensul cărților și relațiile dintre oameni, într-un decor al vieții mărunte. Personajele se mișcă într-o existență monocromă, dar parcă încă mai avem speranță pentru ele, încă mai au lucruri care le pot însufleți.

Am reușit să rup o oră din timpul autorului cu ocazia Bookfest. Florin Lăzărescu a vorbit despre cartea sa, despre felul în care se împletește munca de scriitor cu alte activități și despre indistria de carte românească, din perspectiva unei persoane cu experiență în domeniu.

Andreea Chebac: Cum ar trebui decriptat titlul romanului? Se numește Amorțire dar personajele au lupte interioare foarte puternice, sunt foarte zbuciumate.
Florin Lăzărescu: E o poveste lungă cu titlul, dar îți spun foarte pe scurt: multă vreme am avut un titlu provizoriu de care eram și nu prea mulţumit – „Sminteala”. Am vrut să-l schimb, însă nu găseam nimic mai bun. După ce mă hotărâsem să-l las aşa, abia când îmi revizuiam cartea pentru tipar, mi-am dat seama cât de des se repetă în text cuvântul „amorţire” şi că ăsta-i titlul corect; și-mi place cuvântul pentru că are și un sens absolut propriu – personajele au atacuri de panică manifestate fizic prin amorțire –, dar şi unul figurat, e vorba de amorțirea cotidiană cu care te lupți, lupta de a nu bălti, de a ieși din inerția vieții.

AC: Cum te-ai hotărât să dai întâietate personajelor feminine din roman ?
FL: Cred că în prima mea carte am zis la un moment dat : „Nu merită să scrii decât despre femei și despre Dumnezeu. Acum scriu despre Dumnezeu, despre femei scriu mai târziu pentru că e mai greu, trebuie să le înţelegi”. Şi-am crezut că-s destul de bătrân, în sfârşit, ca să pun în pagină personaje feminine. Pentru mine a fost o provocare, pentru că mi se pare că în literatura română personajele feminine realizate de bărbaţi sunt mai mult reflexii ale gândirii masculine. E prima dată când am un personaj feminin principal și chiar am vrut să se comporte ca o femeie, să gândească ca o femeie în carne şi oase. Mă bucur că deja am reacții în acest sens: chiar şi cineva căruia nu prea i-a plăcut cartea mi-a spus că i-a plăcut în schimb de Valeria Stoican.

AC: Cum a apărut subiectul cărții ?
FL: E un subiect care m-a atras încet-încet… Există o poveste personală de la care am pornit. Eram obsedat de o întrebare pe care o punea bunică-mea înainte de moarte: „De ce m-ați mutat din casa mea?” – deși stătea în aceeaşi cameră în care locuise o viaţă. Ca să realizez după moartea bunicii, dintr-o discuţie cu un prieten, că ea a avut timp de mulţi ani Alzheimer și nimeni nu-şi dăduse seama, că ne „păcălise” pe toți. Și așa a început să mă fascineze povestea ăsta cu Alzheimerul. În plus, m-a mai atras o întrebare pornită de-aici: ce faci dacă afli că în câţiva ani creierul tău se formatează?

AC: La un moment dat în carte apare o caracterizare a criticilor, nu foarte flatantă: „criticii sunt scriitori ratați”. Aceasta este și opinia ta, sau doar o replică a personajului?
FL: Opinia e în profilul unui personaj secundar din carte, nu o afirmaţie de-a mea ca scriitor, ca narator. Şi oricum există şi acolo un context mai larg, o explicaţie, o nuanţă. „Mare parte dintre critici” spune Cazimir, nu „toţi criticii”. Pe de altă parte, genul ăsta de gândire îl întâlnesc şi în lumea reală. Aș fi ipocrit să neg că eu însumi gândesc uneori asemenea lui Cazimir. Da, se întâmplă să am impresia că unii critici români nu înțeleg literatura, că au un mod de abordare bătrânicios, provincial, superficial şi revanşard, dar unii, nu toţi în general. De exemplu, critici care pur și simplu se apropie o carte cu un soi de răceală clinică, de chirurg grăbit care tot taie în carne vie în căutarea sufletului. Sau ştiu un caz concret de cronicar care a desfiinţat un roman. Şi la întrebarea mea: „Băi, nene, ce-ai avut cu cartea aia? Mie mi s-a părut super” – mi-a răspuns senin: „Păi, mi-am dat seama că scrisesem zece cronici la rând care erau laudative și am zis că sunt prea blând în ultima vreme. Hai să mai fac şi o radere. Ghinionul autorului!”.

AC: Cum se împacă partea ta ludică cu cea gravă ? Ai scris scenarii comice pentru un show animat, dar romanul este foarte grav.
FL: Literatura şi scenaristica sunt lucruri total diferite. Pentru mine scenariul e mai mult un hobby. Cel puțin cel pentru televiziune, consider că nu are nicio legătură cu arta, trebuie doar să-ţi faci meseria. Pot scrie la comandă scenarii, în literatură nu e așa. Literatură scriu doar când simt că am ceva de spus. Cartea asta e gravă pentru că, sufleteşte, reprezintă o fotografie de moment a ceea ce sunt eu la vârsta de 39 de ani. Nu mai sunt aşa ludic cum obişnuiam să fiu.

AC: Obișnuiești să rescrii ?
FL: Da, rescriu. De exemplu, la Amorţire am rescris aproape în întregime primul capitol cu o lună înainte de a preda cartea în editură. Era scris cu doi ani și jumătate în urmă. Filip Florian, care mi-a citit varianta în lucru a romanului, mi-a spus: „Primul capitol parcă-i scris de alt om, e pe altă voce”. Eu nu-mi mai dădeam seama pentru că eram foarte implicat în carte. Şi l-am rescris.

AC: Este obligatoriu pentru un scriitor contemporan să fie activ pe net ?
FL: Nu neapărat. Filip Florian, că tot am pomenit de el, e un exemplu. N-are site, blog de autor ori cont de Facebook. Pentru că am lucrat ani buni în promovare, eu am în sânge chestia asta, îmi vine firesc, nu mă pot abține. Am avut, cred, primul blog din România – un „jurnal intim” on-line, pornit pe site-ul meu în ianuarie 2003 (nu mă laud, există câteva sute de oameni care o pot confirma). Iar jurnalul meu „intim” s-a bucurat de un succes extraordinar, mai mare chiar decât al cărților mele. Şi-ntr-o zi am pus o întrebare cititorilor din online: câți dintre cei care au citit sute de pagini postate de mine pe site au deschis măcar o carte de-a mea? Și mi s-a răspuns: „Dar aia e literatură, nu ne interesază”. Şi-atunci m-am enervat şi-am şters jurnalul.

AC: Te-ai gândit ca la un moment dat să publici un jurnal și în format scris ?
FL: Am realizat acum câteva luni că aş avea chiar o carte de măcar patru sute de pagini, adunate în ultimii 10 ani. Dar parcă nu sunt așa de bătrân ca să-mi public Jurnalul. Singurul lucru care m-ar face să-l public e faptul că acolo nu-mi povestesc viața intimă, ci am o serie de povestiri, de observaţii despre cum văd eu lumea, că-i mai mult literatură decât confesiune.

AC: Știu că tu ai avut o bursă de scris. Ce reprezintă astfel de burse pentru un scriitor și cum te ajută?
FL: Ca să fiu sincer, cunosc puțini oameni care s-au dus la o bursă și-au și scris efectiv. E o chestie pur și simplu de relaxare, de încărcare a bateriilor. Eu am stat vreo lună jumate la Viena, o lună la Split. Numai gândul la scris nu-ți e atunci, pentru că sunt locuri atât de frumoase. În schimb, experienţa te marchează. În Amorţire, de exemplu, am o scenă care se petrece în Split, cu un personaj de acolo.

AC: Care este cel mai mare coșmar al tău ca scriitor ?
FL: Am coșmaruri ca om, ca scriitor nu. Bănuiesc că cel mai urât lucru care ți se poate întâmpla ca scriitor este să te ignore toată lumea.

AC: Despre care dintre cărțile tale poți spune că este cea mai reușită ?
FL: De la romanul ăsta, de la ultima carte de povestiri pot spune că am un stil al meu, stabil. Deşi mai am alte două romane, unul chiar publicat în opt limbi străine, cred că Amorţire e primul cu adevărat matur si că o să-l consider ok și peste zece ani. Primul meu roman, Ce se știe despre ursul panda, are pagini care-mi plac enorm, dar sunt și unele la care-mi pun mâinile în cap, pentru că arată un entuziasm tineresc stupid ce trădează lipsă de experiență atât în scris, cât şi în viaţă.

AC: Literatura este o proiecție a sentimentelor. Poți scrie pagini vesele atunci când ești trist ?
FL: Nu, dar aici nici nu ești obligat. Nu suntem în America sau oriunde trebuie să-i predai editorului cartea până la o dată anume. Poți să eviți astfel de momente. Dacă ești trist și trebuie să scrii ceva vesel, nu mai scrii, aștepți starea respectivă.

AC: Traducerile înseamnă și o sporire a veniturilor pentru autor?
FL: Înseamnă, dar nu atât de mult din copyright. Cred că cel mai mult pe un copyright am luat vreo 2000 de euro. Însă câștigi mult pentru că ești invitat la rezidenţe, la lecturi publice care sunt plătite.

Interviu transcris după o înregistrare audio
Foto: Cristina Iliescu, Institutul Francez din Iași

Acest articol are 1 COMENTARIU. Spune-ti parerea!

  1. “Nu merită să scrii decât despre femei și despre Dumnezeu. Acum scriu despre Dumnezeu, despre femei scriu mai târziu pentru că e mai greu, trebuie să le înţelegi”…e un compliment foarte dulce adus femeilor. Minunat!!!

    raspunde

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro