bookblog.ro

---

Giuseppe Berto și Cesare de Michelis: întâlnirea dintre pagini

Scris de • 28 October 2014 • in categoria Interviuri

Venezia, 09/02/2011. Cesare De Michelis, Marsilio Editori.Interviul cu editorul italian Cesare de Michelis mi-a fost prilejuit de sărbătorirea, pe 23 octombrie, a centenarului nașterii scriitorului Giuseppe Berto. Cu această ocazie, s-a lansat în România romanul Răul ascuns, publicat inițial în 1964; această scriere întortocheată, care prinde cititorul în labirintul unor necazuri fără sfârșit, e delirantă, vibrantă, plină de culoare și țipând din răsputeri Vreau să trăiesc, dar nu știu cum!

Nevroza, nevoia de afecțiune, un model patern pus mereu la îndoială, sănătatea mereu suspectată de dezechilibru... toate acestea formează un personaj torturat, care de abia dacă îndrăznește să țină stiloul în mână și să creeze patru capitole (poate trei capitole jumătate, de fapt) din romanul-glorie, acel roman care îi va asigura un loc în eternitate.

Publicul românesc are ocazia să-l cunoască pe Giuseppe Berto și în alte ipostaze: la TNB figurează în repertoriul Anonimul venețian (puteți vedea piesa pe 8, 13, respectiv 14 noiembrie, de fiecare dată de la ora 20:00, prețul unui bilet variind de la 20 la 40 de lei) și puteți citi romanul Cerul e roșu, carte apărută la editura Univers, în 1989 (367 pagini, dacă deja vă gândiți cum să vă organizați orele de lectură :)).

În orice caz, Giuseppe Berto e un nume care în România are un ecou slab, iar lansarea romanului Răul ascuns are potențialul de a schimba această stare de fapt; tocmai de aceea editorul Cesare de Michelis a venit la Humanitas Cișmigiu pentru a vorbi despre Berto și talentul lui, el este omul care, necunoscându-l față în față pe autor, i-a îngrijit cartea cu multă dragoste și a adus-o la lumină, prezentând-o lumii întregi. Ce cuvinte ne transmite Cesare de Michelis despre protejatul său literar, aflați în interviul de mai jos (interviu luat într-o zi ploioasă de toamnă, când ninsoarea încă nu m-a aruncat în dilema de a defini exact anotimpul în care mă aflu):

Cristina Stancu: Bună ziua! Primele întrebări sunt generale, așa că voi deschide discuția printr-o curiozitate. De ce ați ales să fiți editor și nu scriitor? La urma urmei, iubirea scriitorului față de cărți diferă considerabil de iubirea editorului? E vreo diferență considerabilă?
Cesare de Michelis: Ca întotdeauna în viață, nu am ales, am fost ales. Am început ca editor al unui ziar studențesc, acum 56 de ani. Când am ajuns la universitate, am cunoscut niște băieți mai mari decât mine care întemeiaseră editura Marsilio și eu am fost foarte curios. Am început să studiez problema. La un moment dat, prin anii ’60, la 10 ani de când începuse povestea de care vă spun, domnii care întemeiaseră editura Marsilio au declarat că s-au săturat de această afacere și mi-au făcut-o cadou. De atunci, am devenit domnul Marsilio. Nu m-am gândit niciodată la a fi editor ca la o meserie. Întotdeauna am mai făcut una sau două meserii: să predau la universitare, să scriu cărți, să scriu articole de ziar etc. Eu am vândut, am cumpărat, am tipărit, am adunat și am oferit cărți... am făcut de toate cu cărțile... aaa, și le-am scris pe unele. Recunosc, m-am distrat foarte tare! Sunt foarte mulțumit de viața aceasta.

C.S.: Așadar ați și scris cărți... interesant! Există o deosebire între a citi, a scrie și a te teme să scrii? În romanul Răul ascuns, de exemplu, am observat că teama de a scrie devine la un moment dat temă centrală, o grijă presantă pentru erou. Ați experimentat-o?
C. de M.: Am un raport distant cu inexistentul, cu psihanaliza, cu temerile, cu fricile, cu inconștientul și cu tot ce ține de psihanaliză. Am avut dificultăți de a scrie atunci când mi se confundau ideile. N-am nicio pretenție de a scrie lucruri sublime.

C.S.: Contrar eroului...
C. de M.: Nu e chiar așa. Eroul romanului nu este un erou pentru că scrie o carte, ci pentru că trimite la naiba psihanaliza și la un moment dat, chiar pe taică-su. El provoacă răul universal și se confruntă cu el, povestește prin destinul unui personaj exemplar parabola omului din secolul XX.

C.S.: Totuși, eroul acesta mi s-a părut cu totul deosebit. Fiind la Litere, la cursuri mă confrunt adesea cu observația următoare: e o diferență între autor și proiecțiile sale (în cazul de față, narator). Dar la sfârșitul cărții apare un Apendice, autorul începe să explice cum a apărut cartea, cum a scris-o, care a fost contextul social, care sunt intersecțiile dintre crizele lui și protagonist. Naratorul poate cu toate aceste lămuriri venite din partea creatorului să poarte lejer numele Giuseppe Berto?
C. de M.: Asta e o întrebare bună pentru Berto. Cu siguranță, multe elemente din viața personajului sunt identice cu viața autorului. Sensul vieții lui Berto e diferit de sensul vieții personajului.
raul

C.S.: Cu ce e diferit sensul? Bănuiesc că l-ați cunoscut pe Giuseppe Berto.
C.de M.: Nu l-am cunoscut pe Berto. Am cunoscut multe persoane care l-au cunoscut, am citit cam tot ce a scris el. Spun asta pentru că Berto nu vrea să povestească viața lui, el povestește istoria omului în secolul XX, o istorie în care trebuie să se recunoască toți. Nu mă interesează ce a trăit Berto, ci asemănările eroului cu generația lui Berto, cu aceia care au trăit experiențe similare.

C.S.: Interesant că spuneți asta. Citind romanul, am observat o relație conflictuală cu ceilalți, cu Celălalt. În primul rând, se debarasează de opiniile tuturor criticilor și, prin Apendice, dar și prin obsesia, la un moment dat sfidătoare, că nu va fi acceptat de radicali. Face permanent comparații între el și Celălalt, caută gloria; îmi lasă impresia că romanul vorbește acut despre un individ în mijlocul celorlalți. Cât îi acceptă și cât îi respinge pe cei din jurul său?
C. de M.: E greu să răspund într-un mod simplu: Berto îi acceptă pe ceilalți. Pleacă în armată ca să împărtășească viața celorlalți, vrea să fie unul dintre ceilalți. Îl interesează să afle ce se întâmplă cu ceilalți. Berto se naște cu un an înainte de izbucnirea Primului Război Mondial și moare la 10 ani după perioada din ‘68 și cu 10 ani înainte de căderea Zidului Berlinului. Deci este protagonistul ideal al secolului scurt. Eroul romanului spune o poveste a așa-numitului secol scurt, dar e o poveste mai convingătoare și mai captivantă decât ce spune însuși autorul cărții, în realitatea lui biografică.

C.S.: Vă propun un exercițiu de imaginație. Cartea e construită la umbra a trei nume: Dante, Freud și Svevo. Tot timpul în discursul personajului se observă că are tot felul de frici, temeri și obsesii, toate făcându-l să se creadă cel mai mare păcătos. Tocmai de aceea, în ton cu acest sentiment de vinovăție, dacă Berto sau naratorul (să nu facem totuși confuzii!) ar face parte din opera lui Dante, în care cerc l-ați plasa?
C. de M.: Berto n-ar fi scris niciodată Divina Comedie. Dante avea o prietenie personală cu Dumnezeu, pe când Berto se simțea maltratat ca Iuda. Cu siguranță, Dante l-ar fi aruncat în Infern. Ar fi găsit el totuși o soluție prin care cei mai răi dintre păcătoși să ajungă în rai... Iuda e acolo, aproape de Satan.

gb
C.S.: Deci în Tartar!
C. de M.: El ar ajunge în Tartar, ca noi toți! Cum spune o ideologie importanță, salvarea omului nu depinde de acțiunile sale, ci de grație; atunci singura speranță pe care o putem avea ca să ne salvăm e să fim grațiați.

S.C.: Am înțeles. Să ne întoarcem la ideea eroului ca exponent al unei întregi generații, ca voce a celor mulți. Pe mine m-a frapat căutarea continuă a scriitorului pentru inspirație, pentru subiect, pentru gândul cel mai bine exprimat, iar asta mă conduce la întrebarea: scriitorul nu scrie deci pentru sine, are un cititor în gând în timp ce își naște opera? Îi are pe cei mulți în intenție?
C. de M.: Nu cred că e vorba de un anume cititor, nici măcar de un cititor ideal, eroul are în intenție cititorii, toți.

S.C: O ultimă întrebare pentru dumnevoastră. Așa cum am început, așa închei, e o întrebare generală. Ce lecturi v-au format ca om de litere? Mai mult chiar, care credeți că e viitorul literaturii în secolul XXI?
C. de M.: Autorii mei preferați sunt Petrarca, Pietro Bembo, Ludovico Muratori, Carlo Goldoni și Ippolito Nievo. Nu știu în ce măsură acești autori pot să constituie petalele unui trandafir sau un mărăciniș... nu știu, dar aceștia sunt favoriții mei. Cât despre viitorul literaturii, el nu e diferit de acela al societății în care trăiește. A cunoaște care e viitorul acestei societăți mă incită, dar îmi pot da ușor seama că suntem pe buza unei prăpăstii. Dacă ajungem de partea cealaltă zdraveni, ne-a mers bine, dacă în schimb cădem în prăpastie, ne-a mers cu siguranță rău. Bomba atomică... semn că ne-a mers rău. Mai e și varianta să cădem distrugându-ne voluntar, dar oricum, putem mereu să renaștem. Nu știu ce se află la capătul punții, cred însă că dacă doriți să înțelegeți vremurile în care trăim, cartea care le explică cel mai bine e reprezentată de Metamorfozele lui Kafka.

C.S: Deci absurde...

Cu această concluzie nu prea optimistă, am încheiat conversația, strângându-ne mâna și lăsându-l să-și urmeze programul hiperîncărcat de vizite și interviuri. Am plecat din librărie cu sentimentul că Berto aruncă o umbră grea asupra oamenilor moderni, mereu frământați, mereu la un pas de a se autodistruge. Cesare de Michelis părea însă resemnat, găsind suficientă satisfacția pe care o produce un roman lucid, bine scris, restul e imposibil de anticipat, e tăcere...

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro