Întâlnirea cu Jaap Scholten face parte din acele lucruri pe care le programezi cu atenţie, dar peste care năvăleşte istoria şi le redesenează în ultimul moment. Cartea lui, Tovarăşul baron, a apărut în seria Istorie cu blazon a editurii Corint, care ne pune la dispoziţie mărturii ale trecutului nostru, în forma unor minunate cărţi şi evenimente. Scholten, scriitor olandez, rezident în Ungaria, scrie despre sfârşitul unei lumi, al unei elite a României, pe care am pierdut-o într-o noapte, pe 3 martie 1949, atunci când Partidul Muncitoresc Român a decis deportarea tuturor marilor moşieri şi confiscarea averilor acestora. Nobilimea transilvăneană va dispărea ca şi clasă socială într-o noapte, dar povestea ei rămâne vie, decenii după înlăturarea regimului comunist. Semn că istoria are formele ei de justiţie.

Invitat la Gaudeaumus, Jaap Scholten s-a întâlnit cu publicul român, pe care l-a fermecat cu poveştile sale şi modul onest şi asumat în care a vorbit despre munca sa. Acest interviu a avut loc într-una dintre zilele care au urmat atacurilor de la Paris. Deşi nu am planificat să vorbim despre acest subiect, am descoperit că istoria poate face conexiuni neaşteptate între evenimente total diferite, iar frica este ceva ce învăţăm atunci când nu ne cunoaştem trecutul şi ne ignorăm poveştile.

Versiune în limba română și în limba engleză

Raluca Elgyar: Vă mulțumesc foarte mult că ați acceptat această întâlnire. Am citit cartea dumneavoastra şi mi-a plăcut foarte mult. Este prima dumneavoastră lucrare de non-ficţiune, al cărei subiect este o noutate în peisajul publicistic românesc. Cum aţi ajuns la acest subiect ?

Jaap Scholten: Soţia mea este jumătate unguroaică, jumătate turcoaică şi am venit în Bucureşti în vizită la un unchi de-al meu, în 1991, și atunci am mers şi în Ungaria să o vizităm pe bunica ei, care provine dintr-o veche familie aristocrată. Ea mi-a povestit lucruri incredibile despre viaţa ei, despre perioada în care singura muncă pe care putea să o facă era să cureţe toalete într-un spital. Şi totuşi, era o femeie atât de puternică, cu o imensă bucurie de a trăi şi un minunat simţ al umorului. Am fost impresionat de ea şi mi-au plăcut poveştile ei, aşa că m-am gândit să adun aceste relatări. Dar mi-am spus că eu sunt olandez şi că nu voi putea face asta pentru că nu am o legătură cu această parte a Europei şi nu aş fi credibil în demersul meu. Apoi, bunica a murit, am întâlnit o mătuşă care trecuse prin experienţe similare şi mi-am dat seama că trebuie să fac ceva înainte ca toţi aceşti oameni să dispară, iar poveştile lor să fie uitate. Aşa că m-am apucat de lucru, am adunat informaţii, am scris o carte, am realizat un documentar. Am ales Transilvania, nu numai pentru că este o zonă pe care o iubesc, dar şi pentru că am avut acces la oamenii de acolo, fiind un teritoriu restrâns şi astfel am putut să îl parcurg fără mari dificultăţi. Aşa că, în anii următori, am tot revenit în Transilvania. 

RE: Cartea dumneavoastră vorbeşte despre noaptea de 3 martie 1949, când toată aristocraţia transilvăneană a fost deportată, iar averile acestor familii au fost confiscate. Într-un fel, o întreagă lume a luat sfârşit în acea noapte. Cum vedeţi acest moment al istoriei noastre ?

JS: Cu siguranţă, a fost un eveniment dramatic. Pentru un scriitor, este un material foarte bogat. Oamenilor acestora li s-a luat totul. Nu numai proprietăţile, dar şi orice legătură cu trecutul, chiar şi portretele de familie, jurnalele, bibliotecile, totul… Practic, le-a fost confiscată întreaga viaţă, istoria personală… Li s-a permis să ia doar o sacoşă cu mâncare. A fost o ruptură totală. Această distrugere a elitei ţării va avea efecte dramatice asupra României. Iar acest fapt s-a întâmplat în toate ţările ex-comuniste. Scriitorul maghiar Miklos Banffy a fost şi cel mai mare proprietar de pământ din Transilvania, iar în anii studenţiei, a fost un rebel şi a avut domiciliu forţat pentru un an, pe o proprietate izolată. Acolo a avut timp să se gândească la multe lucruri…la această clasă socială care a dispărut, la un anumit mod de a învăţa cum să te comporţi în societate. Toate acestea lipsesc în lumea noilor elite.

RE: Aţi realizat o cercetare extinsă pentru a scrie această carte. Imi imaginez că nu a fost foarte uşor să convingeţi aceşti oameni să vă dezvăluie povestea vieţilor lor. Cum aţi reuşit  ? 

JS: Nu a fost deloc uşor. La început, a fost greu să ajung la ei, toate aceste persoane au fost destul de rezervate în a vorbi cu mine. Puţini au realizat la început că eu eram foarte serios cu acest subiect şi îmi doream să scriu o carte despre poveştile lor. Şi, mai ales, că începusem să îi înţeleg. Nu căutam un material de senzaţie, pe care să îl public în tabloide, ci doream să fac o cercetare temeinică şi să scriu o carte serioasă. La un moment dat, cred că au înţeles că eram sincer şi aceşti oameni se cunosc între ei, sunt ca o mica comunitate, aşa că o dată ce au început să vorbească cu mine, m-au recomandat şi altora, iar asta a contat foarte mult. Eu iubesc Transilvania, îmi dă un sentiment aparte, este atât de diferită de Olanda, de Amsterdam, chiar şi de Bucureşti. Este o altă lume. Pe de altă parte, eu veneam aici în vizită, deci timpul meu era mereu limitat. Dar, imediat ce traversam graniţa la Oradea şi vorbeam cu cineva, toate aceste familii aflau că sunt în România. Şi vroiau să vorbească cu mine. Începutul a fost, însă, dificil. Atunci când am început cercetarea pentru carte, am scris un articol, care a fost publicat într-o revistă olandeză. Într-un fel, acest articol a fost o încercare de a vedea cum pot scrie cartea. O contesă din Olanda a citit articolul, l-a tradus în engleză şi l-a trimis familiilor aristocratice care trăiau în diaspora. După trei-patru săptămâni, mi-am dat seama că articolul meu ajunsese în Argentina, la New York, la Toronto, la Viena, în multe colţuri ale lumii, unde trăiau aceste familii. Şi oamenii au început să îmi scrie, a fost o reacţie neaşteptată şi extraordinară pentru mine. Ei şi-au dat seama că eu am înţeles complexitatea situaţiei lor şi că puteam scrie într-un fel care era apropiat de ceea ce simţeau ei. Mi-au spus că nimeni până atunci nu se apropiase de povestea lor într-un mod atât de serios şi de documentat.

RE: Celebra noastră scriitoare şi disidentă, Ana Blandiana, spunea că: „Memoria trebuie să fie nu numai un drum spre trecut, ci şi unul spre viitor”. Cartea dumneavoastră este importantă nu numai pentru că spune o poveste necunoscută în mare parte publicului român, dar şi pentru că 3 martie 1949 este o parte din identitatea noastră. De ce credeţi că este important să vorbim despre acele vremuri ?

JS: Sunt sigur că trebuie să vorbim despre orice traumă se întâmplă într-o societate. Dacă o ignorăm, trauma devine din ce în ce mai mare şi mai întunecată. Pentru mine, ca om şi ca scriitor, este esenţial să avem o societate sănătoasă. Şi un mod de a construi o asemenea societate este să avem curajul de a vorbi despre traumele trecutului nostru. În acelaşi timp, este vital să ne cunoaştem poveştile. Fiecare persoană, fiecare familie are povestea ei şi aceasta trebuie spusă. Dacă provii dintr-o familie aristocratică sau dintr-o familie de comunişti sau de securişti, vei fi loial familiei tale. Este firesc să fie aşa. De aceea, ca să vindecăm o societate care a trecut printr-o dictatură de cinci decenii, trebuie să spunem poveştile acestor oameni, indiferent de care parte a baricadei au fost ei. Să începem să îi înţelegem pe ceilalţi, să îi cunoaştem. E important să vorbim unii cu alţii şi să ne cunoaştem poveştile. Doar aşa putem vindeca o societate. Din păcate, ceea ce văd eu acum în Ungaria şi îmi imaginez că situaţia României este similară, este faptul că istoria este scrisă doar de o parte a societăţii.

RE: Ce v-a impresionat cel mai mult la aceste familii care au pierdut totul ?

JS: M-a impresionat cel mai mult modul în care au gestionat tot ceea ce li s-a întâmplat. Forţa cu care şi-au continuat vieţile, în ciuda dramei prin care au trecut. Şi asta vedem întotdeauna: oamenii cărora li se ia totul fie devin, în final, mai puternici, fie pier. Dar cei care supravieţuiesc, vor fi foarte puternici. Nu numai ei personal, dar şi grupul sau clasa din care fac parte. Când încerci să distrugi pe cineva, acel cineva poate deveni cu adevărat puternic, iar identitatea lui va fi întărită. De asemenea, am fost impresionat şi de faptul că aproape toţi cei cu care am discutat aveau un fel de iertare faţă de cei care le-au făcut rău. Nu încercau să se răzbune. A fost ceva foarte interesant, ceea ce era nobil a devenit internalizat pentru că ei au pierdut orice semn exterior de nobilitate. De câte ori întrebam ce înseamnă să fii nobil, ei răspundeau că a fi nobil înseamnă să fii o fiinţă umană bună. Asta a devenit esenţa a ceea ce reprezintă aristocraţia. Este şi sentimentul de a fi loial familiei tale. Să nu dezonorezi o întreagă moştenire. Poţi face parte dintr-o familie foarte influentă de conţi, de exemplu, şi să nu ai nicio proprietate... tot ceea ce îţi mai rămâne este să trăieşti în acord cu valorile familiei şi clasei tale. Cred că este ceva foarte frumos şi foarte valoros.

RE: Unul dintre personajele cărţii dumneavoastră spune că frica este ceva ce învăţăm. Având în vedere că suntem înconjuraţi de evenimente menite să ne inducă frică, cum credeţi că putem să ne dezvăţăm de frică ?

JS: Cred că rolul părinţilor este foarte important în relaţia noastră cu frica. Aşa cum este foarte important şi rolul profesorilor şi liderilor noştri pentru ca noi să nu învăţăm frica. Sistemele totalitare se construiesc pe frică şi se asigură că oamenii simt frica. Este aceeaşi situaţie cu ISIS acum şi cu recentele atacuri din Paris. Extremiştii vor să transmită frică. Poate că nici serviciile secrete nu lucrează suficient pentru a se asigura că frica nu se răspândeşte. Singura agendă a extremismului este frica. În acest sens, politicienii şi media au un rol important în a respinge această frică. Un lucru pozitiv pe care l-am remarcat atunci când s-au întâmplat atacurile din Paris a fost atenţia deosebită care s-a acordat victimelor. A fost ceva foarte corect. Atunci când au căzut Turnurile Gemene în Statele Unite ale Americii, s-a vorbit foarte mult despre atacatori. În opinia mea, cel mai bine ar fi să nu vedem niciodată pozele acestor terorişti. Cred că toată atenţia trebuie îndreptată către victime, ele trebuie să aibă o faţă şi un nume, iar noi trebuie să le ştim. Ceea ce a fost extraordinar zilele aceastea, la Paris, a fost solidaritatea oamenilor, atitudinea caldă, pozitivă.

RE: Vă mulţumesc foarte mult pentru această întâlnire !

Interview with Jaap Scholten: Un-learning FEAR

The meeting with Jaap Scholten is one of those things that you plan carefully in advance and then history runs them over and gives them a different meaning. His book, Comrade Baron, is part of the Istorie cu blazon series of Corint Publishing House, that offers the readers in a very generous way testimonials of our past in the shape of valuable books and events. A Dutch writer and Hungarian resident, Scholten writes about the end of an world, of the Romanian elite that we lost in one night, on the 3rd of March 1949, when the Communist Party decided to destroy a whole social class and confiscate all their properties. The Transylvanian aristocracy  disappeared in one night, but its story stayed alive decades after the Communist regime fell. A sign that History has its own ways to make justice.

Invited at Gaudeaumus Book Fair, Jaap Scholten met the Romanian readers and he charmed them with his stories and his honest way of speaking about his work and his books. The following interview took place in the days after the Paris attacks. Although I did not plan to speak about this subject, I discovered History can make unexpected connections between separate events and Fear is something we learn when we don’t know our past and we ignore our stories as a nation and as individuals.

Raluca Elgyar: Thank you very much for accepting this interview. I read your book and I liked it very much. It is your first non-fiction book that tackles a subject less known to the Romanian public. How did you get interested in such a topic ?

Jaap Scholten: My wife is half Hungarian, half Turkish and I came to visit an uncle here, in Bucharest, in 1991 and on that occasion, we also visited her grandmother who was living in Hungary. She is from an old aristocratic family and told me all the stories about her life before and after the Communists and how everything was taken away from her and she was allowed only to clean toilets in a hospital. But still she was such a strong woman, with an amazing joie de vivre, with style and a great sense of humor. I was so much impressed by her and I loved her stories. I already thought I should collect these stories, but in the same time I believed that as a Dutchman, I cannot do it. Then the grandmother died at a certain moment and I met another aunt who also had amazing stories about her life and suddenly I knew I have to do this because all these old people will be gone soon. When someone dies, a whole archive of stories disappears. So I started to collect stories and I made a book and then a documentary. I decided to choose Transylvania, not only because I love this region, but also because it is a limited territory so I could do my research. I came many times to Romania as my uncle was an ambassador here, and of course, to Transylvania.

RE: Your book talks about the night of the 3^rd of March 1949, when all the Transylvanian aristocracy was deported and their properties confiscated. In a way, a whole world came to an end in a night. How do you see this moment of our history?

JS: It was a dramatic moment, for sure. It is also a beautiful material for a writer. Everything was taken away from these people. Not only their properties, but also all their connection with the past, even family photos, diaries, libraries…everything. All their lives were confiscated. They were only allowed to take one bag with some food. It was a total fracture. This destruction of a whole elite of the country will have dramatic effects on Romania. And this happened with all ex-Communist countries. A whole culture was destroyed, a set of knowledge and attitudes and this had a major impact over the following generations. The Hungarian writer, Miklos Banffy was also the biggest landowner in Transylvania and during his university years, he misbehaved so he was confined to an isolated location for a year. There he had time to think about a whole social class, a very special way of learning about how to behave in society. All these are missing with the new elites.

RE: You managed to do a very extensive research for this book. I imagine it was not very easy to convince these people to share their stories. How did you succeed in this effort?

JS: It was not easy at all. At the beginning, it was hard to get to them. Then, all these persons were quite reluctant to talk to me. Very few realized I was serious about my research and I wanted to write a book on this subject. And especially, that I was starting to understand them. I was not searching for a sensational material to publish in the newspapers, but I really wanted to write a serious well documented book. At some point, it became clear that I was honest and these people know each other, they are quite a closed community so they started to talk to me, to recommend me to others and this made a difference. I love Transylvania, it gives me a particular feeling, it is so different than Netherlands and Amsterdam and even Bucharest. It is another world. On the other hand, I was here just for visits, so my time was always limited. But as soon as I crossed the border at Oradea and someone saw me, everybody found out I was in Romania. And they wanted to talk to me. But the beginning was difficult. When I started the research for this book, I wrote an article that was published in a Dutch magazine. In a way, this article was a trial to see if I can write the book. A countess from Netherlands read the article, she translated it into English and sent it to the aristocratic families living in exile. After three-four weeks, I realized my article reached Argentine, New York, Toronto, Vienna and many others corners of the world where these families were living. And people started to write to me, it was an unexpected and quite extraordinary reaction for me. They understood that I was aware about the complexity of their situation and that I could write in a way that was close to what they experienced. They told me nobody wrote so far about them in such a serious and documented way.

RE: Our famous writer and dissident, Ana Blandiana, once said that: Memory is a road not only to the past, but also to the future. You book is an important one not only because it tells a story quite unknown to the Romanians, but also because the 3^rd of March 1949 is a date that became part of our identity. Why do you think it is important to speak about those times?

JS: I am sure that we need to speak about any trauma that happens in a society. If we ignore it, the trauma becomes bigger and darker. For me, as a writer and as a human being, it is essential that we live in a healthy society. And a way to build up such a society is to speak about the traumas of our past. At the same time, it is important that we know each other’s stories. Every person, every family has its own stories and this story must be shared. If you are born in a noble family or in a communist family, you will be loyal to your own family. This is the normal thing. That is why in order to heal a society that lived under fifty years of dictatorship, we must tell the stories of these people, regardless on which side of the history they were. We have to start to know each other and to understand each other. If you part of a noble family or of a Communist family, there is nothing you can do. You were just born in that family. But it is important to talk to each other and to know our stories. This is the only way in which we can heal a society. Unfortunately, what I see these days in Hungary and I imagine it is the same in Romania, history is still written only from one single perspective. This is a problem, we need to start to have a dialogue.

RE: What impressed you the most about these families who lost everything in one night?

JS: What impressed me the most was the way in which they managed their situations. The strength they showed in continuing their lives despite all this tragedy. And this is something we see happening all the time: people who lose everything, either they become strong or they perish. But the ones who survive, they become very strong indeed. Not only them personally, but also their community or their social class. When you try to destroy someone, this person becomes stronger and his identity will be strengthened. I was also impressed by the fact that all of them had a very forgiving attitude, they were not searching for revenge. It was a very interesting process, what was noble about them became internalized as they lost all the exterior signs of nobility. Every time I was asking them what it means to be noble, they were answering that being noble means being a good human being. This became the essence of aristocracy. Also the feeling of being loyal to your family, of not dishonoring a whole inheritance. You could be born in a family of counts and you lost all your properties…all that is left to you is to live according to the moral values of your family and of your social class. This is something very beautiful and very valuable.

RE: One of the characters of your book says that Fear is something we learn. Considering we are surrounded these days by events meant to make us afraid, how can we un-learn fear?

JS: I think the parents have a very important role in our relation with fear. Also, our teachers and our leaders can have an important contribution to that. The dictatorships are built on fear and they want to make people afraid. It is the same situation now with ISIS and the latest attacks in Paris. The extremists want to transmit fear. Maybe also our secret services do not work hard enough to stop this fear spreading. The only agenda of extremism is fear. The politicians and also the media can be instrumental in rejecting this fear. One positive thing that happened following the attacks in Paris was the attention that was given to the victims. It was the correct thing to do. When the Twin Towers were attacked on 9/11, there was a lot of talk about the attackers. In my opinion, it would be better to never publish their photos. I think all the focus should be on the victims, they should have a face and a name that we all must know. What was extraordinary these days in Paris, it was the people’s solidarity, their warm and positive attitude. This is why our leaders and our writers must encourage this type of reactions.

RE:  Thank you very much for this meeting!