AC: Cum a schimbat viața ta de scriitor faptul că ai luat Premiul 3sat în cadrul concursului de literatură Ingeborg Bachmann de la Klagenfurt, din Austria?

DG: Drept să-ți spun, eu nu sunt o fetișistă a premiilor. Încet, încet există pericolul să vrei să acumulezi premii, onoruri... Ăsta e pericolul care te paște în mediul artistic, în rest ai numai plăceri, asta e singura neplăcere... :).

Ingeborg Bachmann din Austria e cel mai cunoscut concurs din spațiul german. Este difuzat la televizor, toată suflarea interesată de literatură se uită an de an la festivalul ăsta și toate ziarele scriu, e ca un foc care se vede de departe.

Eu am vrut să partcip pentru că mi s-a părut interesant să citești în fața unui juriu. Vreau, după ce am scris ceva, să am un public, mic-mare, un public receptiv, care să-mi spună o părere. Vreau să am o reacție. În anul respectiv era un juriu foarte bun, niște oameni de la care chiar eram curioasă să am o reacție. Ăsta a fost motivul principal pentru care am participat. Prietenii mei scriitori m-au sfătuit să nu mă duc. Chiar și soțul meu a spus că este un show, că nu are legătură cu literatura, pentru că timpul este foarte scurt, fiind televiziune, și ei dau sentințe, nu au timp să discute despre ce le-a plăcut și ce nu le-a plăcut. Rămân la prima impresie și spun: „ne-a plăcut”, scurt, sau „nu ne-a plăcut, e o porcărie” și poate îți și rup foile citite, cu efect pentru public. Te pot umili dacă ești mai sensibil, o mulțime de scriitori care au fost la festivalul ăsta n-au mai scris după. Dar eu n-am fost convinsă de argumentația asta, pe mine nu mă interesa dacă urmau să mă desființeze.

Când am ieșit de acolo, toată lumea mă felicita deja, înainte să se fi dat un verdict. Ăsta a fost momentul în care parcă am văzut un abțibild dezlipindu-se, parcă am privit și am spus: „Dacă le-a plăcut tuturor, dacă a plăcut publicului, nici n-ar mai trebui să stau până a doua zi ca să aflu cum votează criticii pentru că de fapt nu mă mai interesează, i-am auzit vorbind despre romanul meu, lucrul pentru care venisem.”

În momentul în care am luat premiul a fost ca un foc de artificii: au venit e-mailuri, invitații, festivaluri care își făcuseră programul, dar care și l-au modificat ca să mă mai bage pe undeva. Și am ajuns în locuri în care nu aș fi ajuns fără acest premiu. Haina îl face pe om și în contextul ăsta un premiu este o haină de fițe.

AC: Ți-ai imaginat cum ar fi fost să publici în România și nu în Elveția?

DG: Drept să spun eu nu am vrut neapărat să public, eu sunt o cititoare în primul rând și pe unde m-am dus am căutat cenacluri literare. Așa am ajuns să scriu, frecventând cenacluri. În Austria la un cenaclu m-au întrebat: „Dar tu nu scrii?” și am zis „A, ba da, am scris ceva în română.”- publicasem în „România literară”. Am vrut să traduc ce am scris, din română în germană. Și tot traducând și gândindu-mă cum aș putea transpune totul, mi-am dat seama că cel mai simplu ar fi să scriu direct în limba germană.

Asta a fost și motivul principal pentru care am scris în limba germană: pentru că vreau să fie un contact direct, rapid, cu cititorii, vreau să știu ce părere au, ce am scris eu de fapt... Aflu de la cititori ce am scris eu de fapt.

Apoi am ajuns în Elveția. Acolo am citit într-un cenaclu existent care se numește Rețeaua, unde citesc toți scriitorii elvețieni și ei m-au întrebat: „Dar ce faci cu ce ai scris? Eu un roman?”. Și pe urmă m-au tot întrebat când îl public.

Dar n-am plecat eu în căutarea unei edituri pentru că soțul meu este un scriitor foarte cunoscut și n-am vrut să profit de strălucirea lui, să merg pe pile, cum se spune: soția scriitorului care scrie și ea. Așa că am acceptat să public la prima editură care s-a arătat interesată. Am publicat cartea, am obținut niște premii (premiul Literaturperle, Premiul Cantonul Zürich, Premiul Orasui Zürich) și așa am continuat. Pentru mine e interesant că, deși eu sunt din București, nu cunosc cutumele lumii literare din România. Cred că am făcut o mulțime de gafe până acum.

AC: Ce a fost diferit până acum?

DG: De exemplu în spațiul german când lansezi cartea vorbești aproape numei tu, scriitorul, și cam 60% din serată este lectură. Iar aprecierile despre cartea ta vin cu întrebări. Dacă vor să te laude, te laudă în întrebare. Dar nu există ode. Aici nu se prea citește și în general la lansările de carte vorbesc alții despre tine. Asta mi se pare foarte interesant, dar nu neplăcut, e altceva.

AC: Regăsim titlul romanului – „Sentimentul primar al nevinovăției” - într-un fragment chiar la începutul cărții. Cum ai ales expresia aceasta ca titlu?

DG: Titlul l-am pus cred că la urmă sau pe la mijlocul cărții. Pasajul cu întunericul - cel în care apare expresia din titlu - este iarăși un pasaj central din carte: Victoria își amintește de acea perioadă foarte întunecoasă când nu era lumină pe străzi iar ea stătea în grădina casei, cu capul în poala mamei și avea senzația că e protejată de întuneric. Este totuși un fals sentiment de siguranță. Asta a fost important pentru mine în carte: sentimentul copilului, cum percepe copilul o anumită perioadă întunecată. În cuibul familei se simte protejat, se simte în siguranță, dar este totuși un sentiment înșelător.

AC: Este și foarte multă muzică în carte, foarte multe versuri.

DG: Asta au remarcat și în Elveția și chiar m-au invitat la o emisiune vestită în spațiul elvețian despre muzică unde musafirul alege muzica pe care să o asculte timp de o oră jumătate. Ascultă muzică și pornind de la muzică vorbește de fapt despre ce îl mișcă pe el în viață, ce îl pasionează. Iar eu sunt o pasionată de muzică.

AC: Asculți muzică atunci când scrii?

DG: Nu. Dar eu mă dopez cu muzică. Ascult foarte multă muzică și leg anumite amintiri de muzică. Descriu asta în carte când spun că Victoria regretă că nu a mai regăsit anumite melodii de pe casetele tatălui ei.

Sunt un mare fan operă! Am crescut vizavi de Operă în Cotroceni, de aceea mereu am căutat apropierea asta de operă iar acum fac parte din clubul figuranților la Opera din Zürich. Chiar înainte să vin acum la București am jucat-o pe mama Julietei în „I Capuleti e i Montecchi” de Bellini. Și am o bună bucată din operă când apar ca mama moartă care reamintește publicului de tragedia petrecută. Apar fardată foarte dramatic, întinsă pe jos, cu ochii deschiși și văd publicul. Și eu sunt moarta care plânge pentru că, deși am auzit opera asta de o mulțime de ori la toate reprezentările și la toate repetițiile, de fiecare dată plâng: am ochii deschiși și-mi curg lacrimile. Și mă uit la public care este la fel de emoționat.

Eu nu pun o barieră foarte mare între experiențele artistice. Mi se pare un moment la fel de prețios ca acela în care scriu pentru că este o trăire artistică ce ne duce într-o altă sferă - acum încerc să urc în simțire și dau de limba de lemn... Dar eu chiar cred că arta ne transfigurează, e ca atunci când citești o carte bună: când ridici privirea din carte ai o anumit lumină în ochi.

CITEȘTE PRIMA PARTE A INTERVIULUI