copyright G. Aresteanu

„Blestemul tâlharului mustăcios” este un roman așa cum promite titlul: ludic și alert, cu personaje conturate parcă doar dintr-o trăsătură de penel care le scoate în evidență întreaga personalitate. Dar cum arată autoarea din spatele poveștii familiei Marinescu? Care este trăsătura de penel care o definește?

Vă invit să-mi spuneți și părerea voastră după ce citiți rândurile de mai jos; eu îndrăznesc să ghicesc o persoană „cu zvâc”, alertă și optimistă care iubește poveștile pentru că prin ele poți evada. Cu un roman premiat pentru debut, un altul publicat și un al treilea în pregătire, scriitoarea Irina Teodorescu ne promite și mai multe momente de vrajă literară. Iar dacă vreți să descoperiți de s-a potrivit descrierea imaginată de voi cu realitatea, în curând scriitoarea va veni în România.

Andreea Chebac: Romanul ne prezintă soarta unui neam blestemat, dar credeți în destin? Mai ales în acela scriitoricesc?

Irina Teodorescu: Eu nu cred că cred în destin. Însă chiar ieri citeam un capitolaș dintr-o carte de Cioran pe care am împrumutat-o de la bibliotecă pentru fii-mea; tot scrie el acolo despre cum sunt convinși românii că există destin... Deci e oarecum predestinat faptul că fiind româncă cred în destin.

Iar în privința scriiturii, mai bine să inversăm cuvintele: destinul crede în mine.

AC: Cum ați ajuns la istoria familiei Marinescu? Are legătură cu celebrul medic Marinescu?

IT: Nu are legătură, dar coincidența este haioasă - ce vă spuneam... destinul :)

AC: Ați încercat sau ați cochetat cu ideea de a publica literatură și înainte de a pleca din România?

IT: Eu am plecat din România la 18 ani o dată și apoi la 19 de tot. Visam eu, tânără adolescentă, să mă transform simultan în Margaret Mitchell și Emily Bronté și să scriu un mare roman de amor, sau în Nichita și Eminescu în același timp (da, ciudat!) și să scriu un volum de poezie cu totul și cu totul excepțional (de preferință tot de amor), însă erau visuri de copil...

AC: Subiectul romanului este profund românesc, atât prin locurile unde se desfășoară acțiunea, cât și prin personaje, dar de ce ați ales să-l scrieți în limba franceză?

IT: Mai întâi și mai întâi am scris în franceză pentru că la început mă adresam prietenilor mei francezi, și nu numai prietenilor, francezilor în general. Aveam eu impresia pe vremea aceea - deci în 2013 - că-ntreaga nație franceză se-nșela în privința românilor. Sau, dacă nu se-nșela cu totul, cel puțin nu avea o viziune de ansamblu. Și, deci, le lipsea exact bucățica pe care urma să o adaug eu cu romanul meu. Vă dați seama că lucrurile s-au schimbat radical de când Mustăciosul a apărut :).

AC: Romanul aduce puțin a snoavă spusă la gura sobei de bunici, credeți că cititorul român are o înțelegere specială a textului sau el poate să ajungă la orice iubitor de literatură?

IT: Într-un fel, mi-aș dori foarte mult să mă pot lăuda în privința vastelor mele cunoștințe asupra cititorilor români și a obiceiurilor acestora, însă, ca să fiu sinceră, nu prea pot. Dar, în altă ordine de idei, este mai bine, când ești scriitor - sau cel puțin pentru mine - să nu te gândești prea mult la cititori sau la înțelegerea unui text.
Plec de la principiul că fiecare își dorește o poveste interesantă relatată cu o scriitură interesantă. Cred că Mustaciosul corespunde un pic acestor criterii, deci orice iubitor de literatură poate prinde sensul acestei povești.

AC: Este o carte cu multe personaje ce trec fulgerător prin fața ochilor, pentru unii ni se rupe inima, pe alții ne e ciudă, dar ați fost tentată să salvați unele dintre ele sau știați de la început care va fi soarta lor?

IT: Sunt curioasă pentru cine vi se rupe inima :). Eu nu am fost tentată să-l salvez pe Gigi și l-am salvat, a trăit o viață-ntreagă. Dar el de la-început s-a arătat nemulțumit, așa că nu am mai cedat și la alte tentații de acest gen.

AC: Romanul este mic, dar extrem de concentrat. Puțin peste 170 de pagini în care trăim o adevărată saga de familie. Ceea ce mi-a amintit de scriitorul portughez Rui Zinc care spune că pentru el romanul ideal are 150 de pagini. Împărtășiți o asemnea opinie, acesta este ritmul dumneavoastră ca romancier sau pur și simplu așa a fost să fie?

IT: Pur și simplu așa a fost să fie. Romanul perfect după părerea mea nu poate fi definit în funcție de numărul de pagini, deși ar fi un criteriu interesant. Stiți ca există-n Franța un premiu care este acordat în funcție de calitatea paginii 111? Se numește „Premiul Paginii 111”. Membrii juriului (diverși scriitori, editori, jurnalilști și oameni de litere) nu citesc decât paginile 111 ale cărților selecționate și acordă premiul (care este de 111 euro).

AC: Povestiți-ne puțin despre al doilea roman, deja publicat, dar care nu este încă tradus în limba română.

IT: Deci 200 de pagini - mă-ndepărtez de romanul perfect!, sau poate mă apropii? -
Două personaje principale, unul secundar, trei mai îndepărtate.
O vioară, coregrafie, fotografie, bani, iubire, păr lung, succes, singurătate, un vapor, un fluviu, Miorița, limba franceză, limba română, o lupoaică pe-un picior de plai.
Trei părți care se pot descrie ca fiind partea despre România, partea despre Franța, partea despre Altundeva. Sau se pot califica drept partea despre copilărie, partea despre dragoste și succes, partea despre vis. Sau pur și simplu partea despre Josephine, partea despre Nadia, partea despre Kahj.

AC: Din 1998 locuiți în Franța, dar când reveniți în București, care sunt locurile unde mergi pentru a cumpăra cărți? Aveți o librărie preferată?

IT: Merg la Cărtureștiul din Verona. Și, bineînțeles, la librăria franceză Kyralina.

AC: Ați întâlnit până acum publicul din România?

IT: Am fost în luna mai în România timp de 5 săptămâni, aveam o bursă pentru a face niște căutări în privința celui de-al treilea roman. Bursa mi-a fost acordată de Institutul Francez, iar Institul Francez din România a organizat pentru mine diverse întâlniri cu publicul din Bucuresti, din Craiova, din Timișoara. Am facut și niște ateliere de scriitură cu studenți și liceeni din aceste orașe, a fost foarte interesant. Însă puțin citiseră romanele mele, de vreme ce nu apăruse încă nicio traducere.  Voi veni în curând la București.