Sursa: https://www.facebook.com/humanitas.fiction

Atunci când deschizi o carte precum „Imago” – labirintică, densă, cu detalii și personaje ale căror destine se întretaie – ești cumva absorbit de ea. Ajungi să fii acolo, ca o mască ascunsă dintr-un tablou mișunând de detalii. Și atunci când revii la realitate ai sentimentul că ai călătorit într-o zonă aparte, în mintea omului care a creat universul acela, că ai fost conectat cu el.

De aceea, ocazia unui interviu cu Ludmila Ulițkaia mi s-a părut aproape o întâlnire cu demiurgul lumii în care trăisem pe jumătate în ultima săptămână. Însă aveam să aflu de la ea, în legătură cu personajele din roman, că „în această carte nu există eroi închipuiți, fiecare personaj are în spate o persoană reală, m-am gândit la cineva anume și l-am descris în această carte. În esență, este  o carte despre prietenii mei, despre oamenii lângă care am trăit. Și mulți se recunosc și îmi spun acest lucru.”

Chiar dacă romanul este îmbibat de acea tristețe rusească, de tragismul lucrurilor mărunte, Ludmila Ulițkaia se desprinde ca o figură luminoasă, un om optimist, așa cum se descrie ea, și cu extrem de multă energie, aș adăuga eu. Tocmai ajunsă cu trenul din Budapesta, la Timișoara pentru Festivalul de Literatură - FILTm, este gata să răspundă unui nou șir de întrebări.

Chipul ei amintește de o păpușă, cu trăsături ușor mongoloide și afișând mereu un zâmbet calm, cuvintele rusești sună din gura ei cumva cântat și mai blând, parcă te aștepți să-ți spună o poveste, și nu opinii ferme și răspunsuri clare. Poate că formația ei de genetician o îndreaptă spre concret și tranșant, propozițiile ei nu sunt metafore și îți arată mereu unde să te uiți ca să înțelegi. Așa cum romanul ei îți arată fără multă poezie viața cotidiană din Uniunea Sovietică pe parcursul unei jumătății de secol, începând cu moartea lui Stalin.

Tocmai de aceea primul lucru la care m-am gândit a fost lumea cărților ca o lume fantastică, fabuloasă, și rolul lor în viața personajelor-oameni din romanul său, pentru că în „Imago” cărțile au o putere enormă, doar o privire asupra unui manuscris care circula în samizdat sau o carte nepotrivită în bibliotecă îți puteau distruge viața. Și-au pierdut astăzi cărțile puterea? „Da, acum și-au pierdut-o. Acum lupta mai acerbă are loc în lumea virtuală, pe Internet. În domeniul literaturii nu prea mai există cenzură. Nu pentru că ar fi o libertate absolută, ci pentru că nu se acordă o importanță destul de mare cărților.”

„Forța de educare a literaturii se pare că nu mai funcționează. Rolul de formare a viziunii despre lume pe care îl avea literatura a fost erodat. Astăzi o concepție despre lume se formează mai degrabă la televizor și pe Internet. Puterea și-a dat seama că literatura a încetat să mai fie acest formator de conștiințe și că ceea ce merită cenzurat este presa.”

Însă în roman cărțile devin singura portiță de scăpare, personajele apelează la ele pentru alinare ca la o religie. Și se pare că de aici a plecat și titlul cărții:  „Denumirea romanului – 'Imago' - a avut în vedere următoarea idee: omul, ca să se nască ca personalitate, ca să devină matur, trebuie să treacă printr-o anumită inițiere. Pentru că omul poate să-și trăiască viața fără să-și pună niciun fel de întrebări în afară de cele obișnuite, de zi cu zi. Iar literatura este tocmai cea care îl face pe om să-și pună aceste întrebări și, ce e cel mai important, să-și răspundă la niște întrebări.”

Dar care este acum soarta unor cărți care au reprezentat o gură de aer în perioada comunistă? „Au fost cărți într-un diapazon foarte diferit.”, explică Ludmila Ulițkaia. „De exemplu, cartea lui Orwell, '1984', a avut o influență foarte mare asupra cititorului sovietic. Însă au fost și multe cărți care nu au făcut față timpului, dar atunci au jucat rolul lor. Doar timpul decide ce e prețios și ce nu e prețios, ce va rămâne și ce nu va rămâne. E clar că 'Ferma animalelor' va rămâne pentru că se vorbește acolo despre niște teme foare importante care vor fi actuale mulți ani. Există nișe cărți foarte bune: 'Arhipelagul Gulag', 'Povestiri din Kolima'. Aceste cărți vor rămâne pentru totdeauna în literatură pentru că au avut un rol foarte important, inclusiv moralizator și social.”

Timpul decide asupra lor, dar se pare că și cititorii pentru că „După abolirea cenzurii, în doi ani, toată acea literatură pe care noi o citeam în secret cu mari riscuri, absolut toată, a fost tradusă și pusă la vânzare. N-a mai intersat pe nimeni. Cei care au vrut, au citit la timpul lor, iar restul nu au mai fost interesați.”

Sursa: pressone.ro

Alături de soarta cărților se află soarta oamenilor, a celor care au suferit, dar și a celor care au colaborat cu KGB-ul și lângă care uneori scriitoarea a trebuit să trăiască. „Este foarte greu pentru că acești oameni au niște destine tragice. Am avut legătură cu unul dintre marii scriitori care a fost turnător, pentru că avea o fiică vitregă cu care mă împrietenisem. Este vorba despre Alexander Fadeyev. Și în momentul în care au început să iasă din închisoare oamenii pe care i-a turnat, el s-a sinucis pentru că nu a putut să reziste. Consider că nu e treaba mea să-i judec pe acești oameni, ei răspund în fața lui Dumnezeu și a conștiinței proprii și aproape toți au niște destine tragice.”

Ludmila Ulițkaia a fost numită adesea un „compas moral” al vremurilor prezente, remarcă la care ea răspunde prompt: „Nu mă interesează ce spun criticii. Încă de când am început să scriu, la 50 de ani, o vârstă destul de înaintată, am avut senzața că mă adresez unor prieteni, că le povestesc lor ceva. Nu am vrut să învăț nimic pe nimeni, să fac morală cuiva.”

„Am început prin a scrie povestiri și la un moment dat am înțeles că nu mă încadrez în acest gen și am încercat să scriu un roman. Iar problemele abordate au crescut împreună cu mine așa că atunci când am început să-mi spun punctul de vedere, am putut să mi-l spun. Sunt o persoană fără încrede în sine și doar când am simțit că pot cu adevărat scrie despre un lucru, am scris.”