bookblog.ro

---

Interviu Norman Manea: „Nu știu dacă poți să ceri omului să fie erou, poate că nu. Poți să-i ceri să nu facă mari ticăloșii, atât.”

Scris de • 7 July 2014 • in categoria Interviuri

resized_Manea, Norman © Iván Giménez - Tusquets Editores

Andreea Chebac: Cum a apărut prima ediție a cărții „Plicuri și portrete”? De unde dorința de a aduna într-un volum aceste scrisori dintre dumneavoastră și prietenii pe care i-ați avut de-a lungul timpului?
Norman Manea: Cum este scris și pe copertă, am părăsit aici multe cărți, prieteni și părinți și multe amintiri. N-am putut lua cu mine note, manuscrise și așa mai departe. Am plecat în condițiile în care se pleca atunci și am simțit la un moment dat nevoia să evoc câțiva prieteni sau mentori care m-au influențat și a căror amintire o păstram cu afecțiune. Apoi, fiind departe, au apărut alți prieteni, alți interlocutori și m-am gândit să fac o carte de evocări. Am avut dintotdeauna un soi de cult al prieteniei și asta explică și această dorință.

 

AC: Iar nevoia celei de-a doua ediții a venit tocmai pentru că...

NM: A doua ediție a venit tocmai pentru că aveam câteva texte care se cereau neapărat adăugate, printre care unele ale persoanelor deja evocate, dar care au murit între timp. Deci sunt niște adaosuri la textele anterioare care n-au putut intra în volumul inițial. Pe de altă parte, prima ediție avea niște texte pe care le-am scos acum pentru că ediția aceasta, a doua, este deja destul de amplă. Pot să spun că mi-ar fi foarte ușor să mai public un al doilea volum cu ceea ce a rămas pe dinafară sau se va mai aduna. Dacă mai trăiesc, poate, cândva, va fi și un volum al doilea, dacă nu mai trăiesc, îl trimit de pe lumea aialaltă.

AC: Ținând cont că ceea ce ați strâns în acest volum sunt niște scrisori particulare, nu au fost reacții? Vi s-a reproșat că ați inclus/nu ați inclus anumite lucruri în carte?
NM: Ar putea fi aceste reacții, sigur, sunt pregătit să le confrunt și conciliez eventual. În general am pus scrisori ale unor oameni care nu mai sunt, în plus, sunt scrisori, după părerea mea, care nu ar avea de ce să deranjeze - nu sunt lucruri intime, nu sunt portrete vitriolante, dimpotrivă, cred că scrisorile incluse în volum sunt măgulitoare atât pentru destinatar cât și pentru corespondent. E vorba de prietenie în principal și de o anumită comunicare spirituală. Am făcut o triere a lor, firește. De exemplu, la Matei Călinescu aveam mult mai multe scrisori, și le-am selectat nu pentru că ar fi fost diferite de cele incluse în carte, dar mi s-a părut că aș încărca prea mult dacă le-aș pune pe toate. Scrisorile de la Lucian Raicu, de pildă, nici nu le-am inclus pentru că nu aveam loc de ele. Am făcut o selecție din ceea ce ar fi putut fi un volum mai amplu, asta provine din ghinionul de a îmbătrâni și de a avea o biografie deja lungă sau prea lungă.

AC: Încă mai întrețineți corespondența sau totul s-a mutat în mediul electronic acum?
NM: S-a mutat în electronic și, drept să fiu, deși am practicat ingineria mulți ani, nu sunt prea abil în jocul ăsta cu clapele computerului și nu am păstrat aceste scrisori. S-au pierdut foarte multe și se vor pierde, sau, poate, cine știe, sunt în dosarele poliției americane sau românești. Le pierd, le-am pierdut și le pierd.

AC: Cenzura continuă asupra oricărui text publicat v-a făcut să aveți anumite reflexe în timpul scrisului – de a evita, de a ascunde? Iar după, a fost greu să vă debarasați de ele?
NM: Evident, cenzura duce la autocenzură și au fost și una și alta. Cel mai greu a fost, revenind și deschizându-mi-se dintr-o dată toate potențialitățile, să nu sar în cealaltă extremă: toți au fost ticăloși, a fost o viață de iad, n-a existat nimic bun și tot așa... Nu, asta nu e totul. Totul e mult mai complicat și mai nuanțat. Din munții de cărți și de volume care au fost publicați în cei 40 de ani, o cantitate enormă merge la gunoi, dar nu se poate spune, cum spun unii: nimic valoros nu s-a făcut. Au trăit scriitori și intelectuali de mare valoare care au încercat în felul lor să se opună, ori măcar să se strecoare, și sunt cărți valoroase în acești 40 de ani. De exemplu, în „Anii de ucenicie ai lui August Prostul” sunt niște fragmente din presa momentului, din revista „Contemporanul”, cea mai luminată publicație la vremea aia, texte absolut ridicole. Nu am vrut să dau numele autorilor, pentru că n-am vrut să dau impresia că m-aș apuca să fac o campanie de demascare națională a marilor noștri intelectuali. Nu. Cine vrea să se distreze, se duce să caute, și îl găsește pe George Călinescu acolo, cu cele mai ridicole citate; și pe alți intelectuali și scriitori de reală mare valoare.

AC: Ce v-a făcut să vă hotărâți să plecați în exil după o lungă perioadă în care spuneți că ați refuzat acest lucru?
NM: Aș spune că nu eu m-am hotărât, ci regimul care era atunci s-a hotărât să fie mai dur, mai insuportabil. Eu nu am vrut să plec din țară, deși nu eram un privilegiat sau alintat al regimului. Și aveam posibilitatea să plec, spre deosebire de alții - cea mai mare parte a familiei mele a plecat din România după război. Dar nu aveam puterea și mă simțeam foarte legat de cultura și literatura română în care mă formasem. La un moment dat am avut și credința foarte infantilă că trăiesc într-o limbă și nu într-o țară, dar asta e o iluzie, pentru că, până la urmă, trăiești într-o țară, te confrunți cu cotidianul ei, cu tot ce înseamnă viața de fiecare zi. Senzația a fost că vaporul se îneacă și că este absolut ultimul moment. Am plecat fără să vreau să plec și n-a fost ușor. Am profitat de o bursă la Berlin și am plecat. Am ezitat foarte mult să-mi legalizez situația în Vest, deși am fost sfătuit și la Berlin și după aceea, în America, să solicit azil politic pentru că aveam toate îndreptățirile. N-am vrut s-o fac. Părinții mei erau în vârstă și bolnavi și erau deja foarte tracasați după plecarea mea: despre mine se vorbea la Europa Liberă... așa că am tot așteptat să primesc marea veste că Genialul nostru Conducător a fost răpus de vârstă.

AC: Ați fost tentat să vă întoarceți atunci când ați aflat „marea veste” ?
NM: 1989 m-a găsit în America deja fără să-mi fi schimbat statutul de pribeag. Și atunci, firește, am trecut prin altă dilemă: dacă să mă întorc sau nu în România. Am fost foarte emoționat de ceea ce se întâmpla la București în zilele acelea. Am corespondat și cu prieteni care erau și ei în situații similare, în Germania, în America, în Franța, în Israel și le-am zis: „Să ne întoarcem, el s-a dus, noi venim”. Dar ei mi-au răspuns: „E o copilărie. Să mai așteptăm să vedem ce se întâmplă acolo”. Ce s-a întâmplat nu a fost ademenitor, era un haos cu pulsații naționaliste și extremiste, se înlocuiau icoanele perioadei comuniste cu icoanele perioadei precomuniste, a extremei drepte. Era o zăpăceală, era o stare resentimentară. Și un alt fenomen revelator a fost că foarte mulți dintre cei, să nu le zic comuniști, dar cu carnet de partid, au devenit peste noapte vajnici anticomuniști, gata să demaște ororile care-au fost - era un tablou destul de grotesc. Ceea ce mă trăgea înapoi nu părea să mai fie acolo.

AC: Cum a fost prima revenire în țară?
NM: Prima mea revenire a fost în '97, erau 11 ani de la plecare și a doua revenire a fost după alți 11 ani. Prima vizită a fost șocantă pentru mine. Aspectul orașelor m-a dezamăgit, eu nu credeam, când am plecat, că ar putea să existe ceva mai rău decât ceea ce părăseam. Acum era un amestec de trecut, un trecut schimonosit și găurit și ruinat și o vulgaritate nouă, yankee, care mi-a displăcut profund.plicuri-portrete2

AC: Ați deplâns și cu alte ocazii faptul că tot numele vechi au preluat puterea. Îndrăznesc să vă întreb, s-a îndreptat asta între timp?
NM: În 1990 am participat în Mexic la o conferință internațională de mare, mare prestigiu, absolut extraordinară. Atunci am dat un interviu televiziunii mexicane, în care am fost întrebat, în momentul acela, în 1990, ce cred despre noul guvern din România și despre noul președinte. A fost o extraordinară surpriză să revăd acest interviu, anul trecut, cred, și să văd că, fără să știu, fără să fi fost în București, am intuit absolut perfect situația. Am spus că este aproape inevitabil ca în prima perioadă să vină un nou eșalon de politicieni care s-au dat drept sau chiar au fost reformiști. Iliescu era unul dintre aceștia, dar am spus că nu are absolut niciun fel de școală a democrației, școala lui era tot a unei singure ideologii, el probabil doar era mai deschis la cap. Dar nu cred că se pot spera minuni de la această tranziție încă foarte marcată de ceea ce a fost înainte. Din păcate, ceea ce-a urmat nu cred că a fost mai bun, a fost ori o derută ori, ceea ce vedem acum, aproape o generalizare a unui limbaj de mahala, trivial, violent, presărat cu balcanisme pitorești. Și am mai spus în alte interviuri, când am fost întrebat ce aș dori României, am spus că aș dori ca „O scrisoare pierdută” a marelui nostru Caragiale să nu mai fie actuală. N-aș zice că mi s-a împlinit dorința. Când am plecat și am fost întrebat la urmă de tot de ce plec la vârsta asta și după atâția ani trăiți aici, am zis: pentru că e prea interesant, nu mai suport, vreau să mă duc într-un loc plicticos unde să stau liniștit, să nu trebuiască în fiecare moment să mă întreb cu cine vorbesc de fapt, care-i realitatea din jur, ce e manipulat, ce e adevărat. Și regăsesc acest haos bine dirijat și o mare discrepanță între viața politică a țării și realitatea oamenilor din țară. În orașele prin care am trecut acum am întâlnit o atmosferă uneori plăcută, occidentalizată, oameni foarte deschiși, ospitalieri, dar politicul continuă într-un mod, aș zice eu, mult prea pitoresc.

AC: Cât credeți că înțeleg tinerii români din ceea ce s-a întâmplat în România înainte de '89 și ce ne scapă?
NM: Este inevitabil să existe o distorsiune în această înțelegere pentru că una este să trăiești o realitate și alta să citești despre ea. Deceniile acelea au devenit istorie. În judecata de astăzi a realității de atunci se pierde de obicei nuanța, care este foarte importantă și se ignoră zona gri, nu cea neagră sau cea albă, nu eroii sau victimele, ci zona între, unde se afla de fapt toată populația. Nu știu dacă poți să ceri omului să fie erou, poate că nu. Poți să-i ceri să nu facă ticăloșii. Eu aș răspunde la o întrebare printr-o întrebare, dacă mi-e permis: este generația tânără interesată de viața părinților și bunicilor lor? Sunt întrebat uneori în America cum este posibil ca 40 de ani un popor să suporte un asemenea regim? Le zic: „E greu să vă explic, e o situație pe care voi n-o cunoașteți. Dar haideți să ne gândim la colegii voștri de birou, să facem puțin tabloul serviciului la care lucrați. Ce se întâmplă acolo? Îmi imaginez că există o anumită lingușeală pe lângă șef, anumite intrigi pentru un mic avantaj, o anume rivalitate, chestii omenești, previzibile. Extindeți toate astea la proporția unei țări în care boss-ul este unul singur, statul, și toți depind de el. Și ești dependent din toate punctele de vedere: ai copii, vrei să meargă la școală și la facultate, există doar instituții de stat, ai o mamă bolnavă, trebuia s-o internezi la spitalul de stat etc.”

AC: Atunci când ați ales să părăsiți România, ați plecat cu o bursă de scriitor la Berlin și nu a fost nevoie de o revalidare a valorii dumneavoastră în exil. Dacă ar fi trebuit s-o luați de la capăt acolo ca scriitor, asta v-ar fi influențat decizia de a pleca?
NM: E greu să judec această virtualitate. Probabil că așa ar fi fost. Eu am fost inginer. Dar nici siguranța de electriciate nu știu s-o schimb, nu conduc mașina, nu am niciun fel de aptituine tehnică. Nu aș fi reluat ingineria nici dac-ar fi trebuit să cerșesc, nu mă simțeam în stare. Îmi plătisem tributul cu vreo 5 ani de facultate și vreo 14 de inginerie, nu mai eram dispus la niciun an în plus în acest tip de calvar. Deci eram fără nimic dacă ar fi fost să merg, cum ziceți, fără acea recunoaștere germană. Recunoașterea literară, de altfel, mi-a venit mai pregnant din afară, nu din țară. N-am fost un scriitor chiar total ignorat aici, m-au elogiat critici foarte buni, dar recunoscut la altă scară, am fost în afară. După 89 am fost mai curând insultat aici, dar treptat, mai ales dupa intrarea țării în Comunitatea Europeană și după noile premii (europene, nu americane) pe care le-am primit, am început să fiu recuperat aici, tot ca efect al exterioriului. „Hai, acum, înainte să moară, să-l recuperăm, să se știe că a fost de aici, din România.” Am obținut , de fapt, bursa din 1987 prin scriitori germani din România și lor le datorez foarte, foarte mult. În '87 am și publicat o carte în Germania care a avut cronici absolut neașteptat de bune în toată presa germană. Dacă aș fi ajuns în America fără această carte germană ar fi fost incomparabil mai greu, așa, cartea asta a putut fi citită mai ușor. Redactoul șef al editurii care m-a publicat era un austriac, a citit-o, a văzut și cronicile germane și asta a deschis ușa. Răspunsul, ca să-l simplificăm este că nu, nu aș fi putut, ar fi fost mult, mult, mult prea greu și poate chiar prea greu.

Norman_Manea

AC: De ce v-a fost cel mai dor în perioada exilului? Poate chiar defecte pe care aici le blamați și acolo ați devenit nostalgic?
NM: Este povestea melcului meu pe care l-am luat de la Iași acum doi ani: un melc ne-a tăiat calea atunci, și l-am luat (soția mea mi-a zis că nu m-a văzut niciodată așa sentimentalizat). L-am trecut fraudulos granița într-o cutie de plastic pentru mozzarella în care-am făcut niște găuri ca să respire și am reușit să-l aducem la noi, la New York, exilat și el. M-am și comparat adesea cu un melc pentru că îmi duc casa cu mine – limba - unde mă refugiez cel mai bine. Asta arată un anumit tip de nostalgie. Am fost acum la Păltiniș și am văzut o femeie care alerga după o vițică pe care o striga Dani: „Dani, vino-ncoa! Dani, îți dau cu biberonul, vino la mine!” Dani mai venea, mai nu venea. Ea a văzut că o urmărim cu o anumită emoție, și a zis: „E orfană. E orfană și noi o hrănim cu biberonul.” Asta e o imagine care mi-a rămas - omenescul, de o extraordinară gingășie și puritate umană. Aceasta este o parte a României, nu Ceaușescu sau Antonescu sau nu-știu care –escu ... Am nostalgia unor amintiri strict omenești. A colegilor mei de liceu, a colegilor de facultate pe care i-am reîntâlnit acum ca bunici. Deci, o anumită relație umană. Eu am și suferit, cum știți, din cauza României, nu ca un prinț de Hohenzollern, care s-a întors acum și și-a recăpătat castelul. Eu nu am recăpătat nimic, din prima deportare în Trasnistria, ne-am întors în zdrențe și n-aș avea ce recupera nici acum. Nu de asta am nostalgii. Nostalgia esențială e legată, ca la fiecare om, de o altă perioadă a vieții sale, când era tânăr și avea alte pulsații, perioadă ce nu se mai întoarce.

 

Citeste cele 3 COMENTARII si spune-ti parerea!

  1. ileana spune:

    Emotionant! Minunat de sincer,direct si lucid! Cred ca fiecare dintre noi poarta un “melc”alaturi…

    raspunde

  2. Andreea Chebac spune:

    Ma bucur ca ti-a placut si ca a ajuns la cititorii nostri

    raspunde

  3. Multumim doamna Andreea Chebac,
    Minunat interviu cu o personalitate speciala.
    Cu permisiunea d-voastra am putea prelua pentru http://www.observatorul.com acest interviu , mentionand bineinteles sursa ?

    raspunde

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro