Interviul acesta optimist a avut loc înainte de evenimentele din Colectiv, Paris și alte tragedii care le-au urmat. În noua perspectivă pe care au căpătat-o lucrurile, cuvintele scriitorului portughez Rui Zink sunt cum nu se poate mai potrivite.

„Instalare fricii”, cel mai recent roman al său, vorbește exact despre toate temerile și fobiile care invadează viața confortabilă a omului modern. Este o utopie în care cineva îți bate la ușă cu scopul precis și tehnic de a instala frica la domiciliu.

Dar fricile pot intra în viața ta doar dacă le inviți. Și la câtă libertate suntem dispuși să renunțăm pentru a ne simți în siguranță? Vă invit să citiți cuvintele lui Rui Zink, la fel de solide și sănătoase precum rafalele de râs din timpul discuției avute cu el.

AC: Există oare o cheie de lectură pentru un roman metaforic ca Instalarea fricii?
RZ: Titlurile mele sunt mereu cheia cărții. Cele mai multe dintre ele sunt ca o monedă: pe de-o parte, sunt foarte directe, o cheie de lectură, în același timp, sunt jucăușe, sunt deschise către mai multe metafore. Dar, dacă nu înțelegi titlul, poți trece la primele trei propoziții: „Cineva bate la ușă. - Bună dimineața, doamnă, am venit să instalăm frica!”. Este o metaforă pentru democrația din ziua de azi când oamenii corupți pot intra în casa ta doar dacă îi inviți. Și, de fapt, îți petreci timpul invitându-i.

AC: Dar de ce ați ales să scrieți despre frică dintre toate sentimentele umane?
RZ: Asta e o întrebare la care nu mă așteptam! Dar acum, că m-ai întrebat, îmi amintesc! A fost o reacție furioasă la ceva ce nu-mi place. Mulți oameni din generații diferite se simțeau furioși și neputincioși la mine în țară. Iar eu cred că unul dintre scopurile unui scriitor este să le dea putere celor care n-o au, cititorul să spună: „Asta e exact ce voiam eu să spun, tipul ăsta a nimerit-o la fix!”

Am vrut să scriu despre ceva care acum ocupă prea mult spațiu din viața noastră. Trăim o viață foarte confortabilă, dar totuși avem terorism, problema refugiaților, planeta e în pericol etc. Frica e o emoție care nu-mi place deloc, dar este un mijloc foarte bun de a-i controla pe oameni. De exemplu, acum partidele spun în campania electorală: „Nu votați cu ceilalți pentru că veți fi în pericol cu ei”, în loc de: „Votați-ne pentru că suntem foarte buni”. Nu inventez nimic, google it! Până la 9/11, scopul principal în Europa de Vest era libertatea. Libertatea era ceea ce voiau și românii. Libertate! Iar acum ce vrem? Siguranță! (n.e.: râde ironic și amuzat).

Dar hai să uităm de cuvântul frică și să punem cuvântul siguranță în locul lui. Așa că, vezi, noi am ales acum siguranța și siguranța începe să îngrădească libertatea. În „Instalarea fricii”, fac un fel de catalog de clișee, pentru că cele mai multe dintre fricile enumerate în carte sunt clișee - se joacă cu ceva implantat deja în mintea noasră.

AC: De ce credeți că se întreaptă cititorii spre cărțile dumneavoastră? Ce îi atrage?
RZ: Știi, asta e a doua întrebare la care nu eram pregătit să răspund pentru că nu m-am gândit niciodată la asta. Nu m-am gândit niciodată pentru că eu știu de ce am scris-o și de ce aș vrea ca oamenii să o citească.

Cred că această cartea, cel puțin în țara mea, oferă câteva răspunuri oamenilor care erau cumva furioși și confuzi legat de guvernarea actuală. Și eu le-am oferit un soi de comedie politică black. Scopul meu a fost de la început să scriu o carte fără să scriu. Să folosesc doar foarfeca, nu stiloul, și să încerc să scriu o carte folosind doar cuvintele oamenilor care nu-mi plac.

De exemplu, un politician portughez a spus: „Avem o ciumă gri în Portugalia”, adică prea mulți bătrâni. A fost un om real care a spus asta, eu doar am schimbat puțin textul și l-am folosit în carte. Unul dintre cele mai  amuzante pasaje din carte, din punctul meu de vedere, este când căpitanul unui vas de sclavi le spune acestora: „Suntem toți în aceeași barcă.” Adică nu vă mai plângeți! Și ăsta a fost un lucru pe care chiar l-a spus prim-ministrul Portugaliei atunci când oamenii se plângeau că își pierd locurile de muncă. Pentru un cititor portugez, cartea este plină de expresii pe care le-a auzit de la oameni reali, iar eu doar le-am schimbat puțin, le-am întors împotriva lor. Schimbându-le, au devenit grotești și, în loc să producă teamă, devin amuzante. Când răzi de monstru, monstrul nu mai e așa de înspăimântător.

AC: Personajele dumneavoastră nu sunt construite în alb și negru, nu sunt complet bune sau rele, dar credeți că ele pot deveni niște eroi cu care cititorii să empatizeze?
RZ: Personajele sunt foarte deschise, sunt un fel de vase goale care pot fi umplute de cititor. Cât despre femeia, personajul din Instalarea fricii, cititorul decide ce este. La un moment dat un cititor s-a plâns că sunt foarte macho pentru că mereu femeia este o victimă în cărțile mele. Și m-am simțit prost pentru că nu i-am putut explica că ceea ce spune nu este în mintea mea, e în mintea personajului. În cărțile mele, încerc să creez personaje care, chiar dacă sunt bune sau rele, puternice sau slabe, spun mai multe despre cititor decât despre personaj.

AC: Folosiți des expresi „google it”.

RZ: Da (începe să râdă), cred că poate fi un titlu pentru acest interviu.

AC: Care este relația dumneavoastră ca scriitor cu Internetul?
RZ: Acum 14-15 ani, chiar am scris un roman pe Internet și sunt foarte mândru de el! Nu e publicat în Română, dar... „google it” (n.e.: continuă conștient de efectul pe care îl are acum expresia)! A apărut înainte ca Internetul să devină așa de puternnic. În 2001, era încă foarte lent, dar un site a vrut să se promoveze, știau că acesta este noul Vest Sălbatic, și m-a provocat să scriu un roman online. Împreună cu editorii mei am creat un dispozitiv în care am publicat 3 capitole pe săptămână timp de 3 luni, iar primul capitol a fost singurul scris în totalitate de către mine. După care ofeream mereu 4 opțiuni de continuare a poveștii, iar cititorii o votau pe cea pe care o preferau. Îmi place să public pe net și cred că a publica online sau pe hârtie e acelaș lucru, doar valoarea simbolică nu e aceeași. Pe hârtie nu depinzi de electicitate, nu dispare, hârtia rezistă, e mereu acolo și dă un sentiment de unitate și respect cuvintelor.

AC: Dacă ar fi să vă asemănați cărțile cu un fel de mâncare din bucătăria portugheză, ce ați alege?
RZ: Ar fi niște pești foarte mici, un fel de macrou mai mic, care prăjiți sunt foarte, foarte buni și îi mânânci cu totul, direct cu oase. Asta pentru că am tendința să nu scriu cărți foarte mari. Pentru mine, mărimea potrivită a unui roman este undeva în jurul a 150 de pagini. Este dimensiunea în care poți avea frumusețe estetică și perfecțiune și în același timp e suficient de mare încât să poți aprofunda un subiect. Am în minte o imagine foarte vizuală despre o carte și mereu încerc să găsesc acea formă perfectă, micuță și rotundă.

AC: Acum cititorii au mai puțină răbdare să citească cărți mai mari?
RZ: Nu chiar. Cred că acum cartea are mulți competitori. Nu suntem multi-tasking, dar suntem multi-focusați și avem mai puțin timp la dispoziție să ne concentrăm pe ceva. Așa că romanele mari din secolul XIX erau potrivite în perioada în care nu exista televiziunea, iar verile erau lungi și plictisitoare. Problema cu romanele mari este că trebuie să fie ori foarte ușor de citit, în tren, de exemplu, citești ușor 100 de pagini pe oră pentru că sunt doar clișee și de fapt survolezi pagina pentru că știi deja ce e acolo, sau o capodoperă și o capodoperă trebuie să aibă 700 de pagini. Dar ești sigur că e o capodoperă? Pentru că dacă nu e o capodoperă, de ce ceri din partea mea așa de mult timp?

AC: Ca cititor, când știi că citești o  carte bună?
RZ: Este vorba de intuiție antrenată și hrănită cu mii de cărți. Odată l-am întrebat pe un critic de artă cum devii critic de artă și el mi-a răspuns: „După ce ai văzut 10.000 de tablouri.” Eu citesc mult și cred că am citit cărți foarte bune, i-am citit pe tipii canonici – the chanon guys - am avut poeți și scriitori incredibili ca mentori și ca prieteni. Așa că am încredere în intuiția mea. Iar uneori pot descoperi un fals. Știi povestea prințesei și a bobului de mazăre? Eu sunt o prințesă! Uneori citesc o carte despre care unii mi-au spus că e grozavă și îmi spun: da, dar am mai citit asta înainte, în altă carte.

AC: Cum vedeți comunicarea dintre dumneavoastră și cititori: tot ce ați avut de spus este între copertele cărții sau vă plac evenimentele și întâlnirile cu cititorii?
RZ: Nu-mi place să mă întâlnesc cu cititorii. Cartea a fost inventată exact pentru ca noi să nu ne întâlnim personal. Dar acum întâlnirile cu cititorii, cu alți scriiitori și festivalurile sunt o parte importantă din indutria cărții de azi, e draguț, dar inutil. Ești mult mai câștigat dacă iei o carte cu tine în pat, decât dacă iei scriitorul.

Credit Foto: Radu Sandovici