Jim Fergus ne invită în cel mai nou roman al său într-o lumes irezistibilă: Parisul anilor '20. Și nu oricum, ci alături de o tânără artistă foarte talentată care descoperă viața și iubirea în boemia Orașului Luminilor. Amintirea dragostei ne introduce în această lume care este, așa cum o descrie autorul, „plină de energie, bucurie, abandon și, desigur, tragedie”.

Cartea oferă momente de răsfăț și plăcere prin descrierea lumii artistice luxuriante în care intră personajele și atinge inimile duioase prin tandra poveste de dragoste dintre protagoniști, genul acela de dragoste care lasă o amintire... Dar haideți să dăm cuvântul autorului.

Andreea Chebac: Există în acest roman un lucru anume de care sunteți foarte mându, care a ieșit perfect? O senă? Un dialog?

Jim Fergus: Îmi place interacțiunea dintre personajele mele. Pentru mine acesta este cel mai interesant aspect din scrierea unui roman: să creezi personaje și apoi să vezi cum relaționează unele cu altele. De multe ori te pot lua prin surprindere.

AC: Ați fost mult timp antrenor de tenis de performanță; asemeuiți uneori literatura cu tenisul?

JF: Cariera mea ca antrenor de tenis a avut un singur scop: să strâng suficienți bani pentru a deveni scriitor full-time. În afară de scris, tenisul era singurul lucru la care mă pricepeam. Este o ocupație prozaică și cel mai adesea repetitivă, și singurul lucru care m-a inspirat a fost dorința crescândă de a scrie. La vârsta de 30 de ani, după zece ani ca antrenor, am reușit în cele din urmă să strâng 8000 de dolari, ceea ce mi se părea o mică avere. Mi-am dat demisia și m-am mutat din Florida într-o mică cabană din nordul statului Colorado pe care am închiriat-o pentru 75 de dolari pe lună. Aici mi-am realizat visul de a deveni un scritor cu normă întreagă.

AC:  Bogey crede că scrie pentru a „dezgropa” anumite sentimente, dar Crysisi este convinsă că el scrie tocmai pentru a le „îngropa”. Scrieți pentru a vă aminti sau pentru a uita?

JF: Scriu pentru a evada și pentru a înțelege, pentru a crea puțină ordine în aeastă lume. Așa cum a spus și Flaubert într-una dintre scrisorile sale: Este minunat să scrii, să nu mai fii tu însuți ci să te afli într-un alt univers creat de tine.

AC: Cum ar arăta și s-ar comporta o Crysis contemporană?

JF: Au existat femei libere, talentate și ambițioase în fiecare generație. O Crysis contemporană ar arăta și s-ar comporta exact ca în 1920... chiar dacă s-ar îmbrăca diferit sau ar avea o altă coafură.

AC: Dacă am oferi un final alternativ poveștii de dragoste și cei doi protagoniști ar fi rămas împreună, cum ar fi arătat ei peste 10 ani?

JF: Nu speculez niciodată pe astfel de subiecte. Adevărul este că Bogey și Crysis nu ar fi putut rămâne împreună. Viețile lor erau prea diferite. Crysis nu ar fi supraviețuit niciodată la o fermă, iar Bogey era în adâncul său un băiat de la țară care nu ar fi rămas într-un mare oraș. De aceea cele două personaje au dictat cursul poveștii lor de dragoste și finalul inevitabil.

AC: Faptul că personajul feminin, Crysis Jungbluth, a existat în realitate, a constituit o îngrădire în crearea ficțiunii?

JF: Deloc. Documentarea pe care am făcut-o despre viața și opera adevăratei Crysis mi-a oferit multe informații pe care să-mi bazez personajul.

AC: Ce al loc în timp și spațiu poate fi asemuit cu Parisul anilor nebuni (années folles)? Cu libertatea dar și naivitea acelor vremuri? Și de ce credeți că nu ne mai săturăm să citim despre acea perioadă?

JF: Eu cred că nu a mai existat un alt moment și loc în istorie în care evenimentele mondiale și artiștii să se alăture într-o asemenea măsură ca în timpul anilor nebuni. Libertatea și naivitatea descătușate de anii postbelici au dus la o explozie creativă fără precedent – o atmosferă plină de energie, bucurie, abandon și, desigur, tragedie. De aceea cred că nu ne mai săturăm să citim despre acea perioadă.

AC:  Filosofia lui Crysis este că pentru ca un artist să poată crea cu sinceritate, trebuie să trăiască totul nemijlocit; adoptați această filosofie legată de scris/creat?

JF: Împărtășesc această filosofie, deși adesea artiștii trebuie să trăiască anumite experiențe direct în imaginația lor.

AC: Cartea explorează relația dintre feminitate, artă și erotism în anii '20, credeți că acum femeile au reușit să obțină dreptul de a se exprima oricum doresc în artă, fără a ridica semne de întrebare?

JF: Asta depinde, desigur, de cultura în care trăiesc. În unele cazuri, da, au mai multă libertate de a se exprima. În altele, nimic nu s-a schimbat. În societățile vestice cred că femeile au făcut progrese în acest domeniu, dar, per total, opțiunile și vizibilitata lor ca artiști sunt mai mici decât cele ale bărbaților.