bookblog.ro

---

Joël Dicker, câștigătorul Marelui Premiu al Academiei Franceze

Scris de • 29 May 2013 • in categoria Interviuri

resized_joelCând am început Adevărul despre cazul Harry Quebert de Joël Dicker exista în mine o undă de scepticism. Dar acum vă pot povesti întâmplări edificatoare legate de această carte: cum nu voiam să cobor din autobuz pentru că tocmai întorsesem pagina și în fața mea se desfășura un moment foarte tensionat. Da, este genul de carte care te face să-ți imaginezi în câte feluri se poate termina. Roman polițist, roman de dragoste, o carte cu sfaturi pentru scriitori, pe toate le găsiți adunate aici.

Data viitoare voi avea mai multă încredere în specialiști, doar cartea a câștigat Marele Premiu al Academiei Franceze. Și nu vă lăsați intimidați de numărul mare de pagini, vor zbura fără să vă dați seama.

La invitația Editurii Trei, cea care a publicat versiunea în română, Joël Dicker a vizitat România pentru lansarea cărții. Iată câteva gânduri pe care ni le-a împărtășit chiar înainte de lansare.

Andreea Chebac: Ai urmat sfaturile ce corespund fiecărui capitol al cărții ? Sunt predate sau învățate ?
Joël Dicker: Nu, pentru că ideea sfaturilor plasate înaintea fiecărui capitol mi-a venit după ce am terminat cartea. Inițial era doar o bucată mare, fără capitole și mi-am dat seama că trebuia s-o mai „tai” – așa am inserat sfaturile. Sfaturile acelea nu mi le-a spus nimeni, dar unele sunt chiar generale. De exemplu: „primul capitol trebuie să capteze cititorul”.

AC: Tu ai un maestru așa cum are personajul central din carte ?
JD: Nu, din păcate nu. Poate că am creat personajul Harry Quebert tocmai pentru că întotdeauna mi-am dorit un mentor. Atunci când e o alegere dificilă și nu vrei să-ți asumi responsabilitatea pentru ea, cred că toți ne dorim pe cineva care să spună „Aceasta este calea cea bună”.

AC: De ce ai plasat acțiunea romanului înaintea alegerilor din America ?
JD: Pentru că în romanul meu anterior acțiunea avea loc în perioada celui de-al Doilea Război Mondial și mulți m-au întrebat: „De ce ai ales acea perioadă când tu nici măcar nu erai născut ?”. Eu m-am gândit de ce nu? Dacă vreau să spun o poveste despre o perioadă de timp pe care n-am trăit-o, dar despre care toți cunoaștem lucruri, pot face asta. Oricum, în această carte am încercat să plasez acțiunea într-un moment pe care l-am trăit și care m-a împresionat. Între 2006 și 2008 am petrecut mult timp în Statele Unite și eram foarte îngrijorat pentru această țară. Era sfârșitul mandatului lui Bush, oamenii erau foarte speriați, dezorientați, iar numirea lui Obama drept candidat a fost un semnal că se apropie o mult așteptată schimbare.

AC: Ai pornit cartea de la povestea polițistă sau de la un personaj scriitor care pregătește o carte ?
JD: Totul a pornit cu un decor: o casă în Noua Anglie, lângă ocean. Și apoi ce ? Apoi au apărut Harry Quebert și Marcus Goldman – un profesor și un student și relația de prietenie dintre ei. Apoi a apărut personajul Nola. A fost foarte greu să-i leg pe toți, așa că m-am gândit la o crimă.

AC: Ai avut un plan pentru carte ?
JD: Nu, absolut deloc. Și a fost cea mai plăcută parte din scrierea romanului pentru că eram și propriul meu cititor. Când începeam să scriu, eram foarte curios să văd ce o să se mai întâmple. Mă bucuram de faptul că eram complet orb și am dezvoltat un soi de schizofrenie: eram în același timp scriitorul și cititorul.

AC: Ți-ai propus de la început să scrii un roman așa de lung ?
JD: Nu. Cred că a ieșit așa de lung tocmai pentru că n-am avut un plan și din cauza personalității schizofrenice despre care vorbeam: cititorul voia mai mult, voia ca povestea să continue. O poveste bună captează auditoriul și acesta vrea mai mult.

AC: Știai de la început care va fi deznodământul cărții sau el a apărut pe măsură ce scriai ?
JD: Nu. Aveam mai multe opțiuni, iar la un moment dat am vrut chiar să rescriu totul și să renunț la partea de roman polițist pentru că era foarte greu să continui povestea și să găsesc un vinovat. Eram blocat; scriitorul era blocat cu cititorul. Dar am acceptat provocarea și am încercat să-mi dau seama cine ar putea fi însă de-a lungul cărții am schimbat de multe ori criminalul.

AC: Combinația de registre stilistice – publicistic, epistolar, chiar juridic – este foarte atrăgătoare. Cum ai găsit formula ?
JD: A apărut deoarece cartea însăși este o combinație între un roman polițist, un roman de dragoste, un roman despre carieră; cred că este greu să o incluzi într-o categorie. Când a apărut pentru prima dată cartea și eram întrebat ce fel de carte e, spuneam că e un roman polițist. Dar apoi cititorii acestui gen de romane mi-au atras atenția că nu e așa. Deci am schimbat discursul: spuneam că nu e chiar un roman polițist. Atunci a apărut o altă categorie de cititori care susținea că exact asta e ! Dar pentru mine nu este un roman polițist pentru că întreaga poveste ar putea exista și fără crimă.

AC: Din punctul tău de vedere finalul romanului este unul fericit sau unul trist ?
JD: Este un „life ending” ceea ce înseamnă că e ca în viață: îl poți vedea trist sau vesel. La final personajul principal, Marcus, devine cu adevărat om pentru că a înțeles ce încerca să-l învețe Harry, iar relația dintre el și Harry devine o prietenie adevărată pentru că acum îl cunoaște complet.

AC: Romanul a fost inspirat dintr-un blocaj pe care l-ai avut chiar tu după prima carte ?
JD: Nu am avut niciodată „blocajul scriitorului”. Am îndoieli și uneori sunt nesigur, dar n-am avut niciodată un blocaj.

AC: Cât din tine are Marcus Goldman ?
JD: Nu seamănă cu mine. Dar prima versiune a lui Marcus Goldman avea 25 de ani, studia dreptul, scrisese mai multe cărți pe care nimeni nu voia să le publice – acela eram eu, era creat după tiparul meu. Apoi am decis că vreau să creez ceva total diferit – și a apărut personajul pe care îl întâlniți în carte. Desigur că există puțin din tine în orice personaj pe care îl creezi, dar nu există mai mult din mine în Marcus, decât în Nola, în Harry sau în Caleb.

AC: Ce înseamnă Marele Premiul al Academiei Franceză pentru tine ? Cum ți-a schimbat, influențat cariera? De ce crezi că l-ai câștigat ?
JD: A schimbat totul, nu schimbă nimic pentru critici, dar pentru mine a schimbat totul. Mi-a dat credibilitate, m-a făcut un scriitor. Acum trebuie să arăt că merit premiul, că nu am scris doar o carte bună și că pot scrie și altele.Cred că m-au ales pentru că le-a plăcut să-mi citească romanul. Este o carte ușor de citit și asta am și vrut, să aibă această calitate.

AC: De ce numerotarea inversă a capitolelor ?
JD: În primul rând pentru că am vrut să fac un cronometru, ca la film: când mai sunt 20 de minute până la final și te întrebi cum se va rezolva totul. 31, 20, 10, 3, 2, 1! Asta crează o atmosferă, presiune. Și apoi, am vrut să ordonez sfaturile de la cel mai puțin important, la cel mai important, ca într-un proces de învățare – Harry îl învață pe Marcus.

AC: Au obiceiul criticii să interpreteze mai mult decât scrie autorul ?
JD: Cred că o carte este deschisă la interpretări. Uneori citesc ceva și mă gândesc : „Serios ? Chiar am scris eu asta?”. Dar până la urmă nu contează dacă am spus eu asta sau nu, important este ca romanul să fie suficient de bun încât să se discute pe marginea lui. Rolul criticilor e să facă o propunere, să lanseze o teorie.

AC: Studiile de drept au dus la un roman polițist ?
JD: Poate că da. Pentru că studiile de drept te învață că există mereu două părți, două opinii, și îți arată cum să aduci argumente pentru ambele.

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro