bookblog.ro

---

Suntem cu toții expresia cărților pe care le citim O cafea presărată cu discuții livrești, în compania scriitorului Marian Coman

Scris de • 11 June 2019 • in categoria Interviuri

La o zi după ce ne-am întâlnit pentru această discuție, Marian Coman a pornit într-un turneu de promovare a ultimei sale cărți, Omulețul din perete, publicată în colecția n’autor a Editurii Nemira, o colecție ca o gură de aer proaspăt. Coordonată de Eli Bădică, n’autor a fost lansată cu un an în urmă și își propune să publice autori români contemporani.

Iulia Dromereschi: Cum s-a ajuns la ideea de a publica în colecția n‘autor?
Marian Coman: Aveam cartea în lucru de foarte multă vreme, încă de când colaboram HAC! (Harap Alb Continuă). Mihai, editorul meu de atunci, mi-a propus să scoatem o integrală a prozei mele scurte. Am adunat texte din primele două volume publicate („Nopți albe, zile negre” și „Testamentul de ciocolată”), la care s-a adăugat ce am mai scris între timp, însă nu am fost tocmai mulțumit. După ce le-am prelucrat și tot nu s-au dovedit pe placul meu, am decis să renunț.
Colaborarea mea cu HAC! s-a întrerupt și am început să lucrez cu editura Nemira, inițial pentru revista Nautilus, apoi la colecția Armada. Am discutat cu Ana Nicolau, coordonatoarea editurii, despre publicarea „Omulețului din perete“, dar mi-am dat seama că nu este potrivit pentru Armada, nefiind vorba despre SF sau Fantasy. Pentru n’autor, însă, o colecție de autori români, a picat la fix.

ID: Până la urmă, „Omulețul din perete” conține și texte mai vechi sau doar texte noi?
MC: Nu, sunt texte mai vechi. Nu am mai scris proză scurtă de vreo patru ani. Sunt texte din primele două volume, dar și scrise în ultimii ani, după ce am terminat „Testamentul de ciocolată”.

ID: Le-ai gândit de la bun început ca fiind interconectate?
MC: Involuntar, toată proza mea scurtă e legată. Textele se desfășoară în același univers sau multivers. Personajele se plimbă dintr-un text în altul. Așa am scris mereu.

ID: Ești descris drept un Stephen King autohton. Crezi că asta se datorează aplecării asupra lumii copilăriei, sau și „plimbărilor” personajelor între texte?
MC: Mie îmi place foarte mult Stephen King. Aș fi ipocrit să nu recunosc că m-a influențat, dar nu e singurul. Prin urmare, recunosc și îmi asum asta. Cred că suntem cu toții expresia cărților pe care le citim. Ce scriem este un amestec de cărți citite și momente trăite.

ID: Am impresia că în textele tale se remarcă și componenta autobiografică: experiențele tale din copilărie, poate și povești auzite de la alții?
MC: În primul meu volum, „Nopți albe, zile negre”, m-am folosit de amintiri și povești. În mare măsură, cartea este bazată și pe acest aspect. Într-un fel sau altul, toată proza mea scurtă are legătură cu un eveniment pe care l-am trăit la un moment dat, cu un prieten pe care l-am avut. Era, de fapt, cel mai bun prieten pe care îl aveam în perioada facultății. S-a dus... la 28 de ani. Asta m-a resetat și reformatat. Practic, mi-a influențat textele. Nu știu alții cum scriu, dar eu când scriu, mă apropii de buza depresiei. Îmi auto-provoc starea asta, ca să pot scrie. Iar acolo, în acea stare, Cătălin, prietenul meu, este mereu prezent. Cred că de aici vine și întoarcerea la copilărie, dar și zona mai întunecată.

ID: Totuși, „Omulețul din perete” are o abordare extrem de diferită a conceptului de moarte. Nu e chiar clasică. Eu am văzut-o ca pe o provocare de a privi moartea diferit.
MC: Cred că este vorba despre speranța unui agnostic, cum sunt eu, cum că moartea e un fel de trecere. Iar dacă „dincolo” nu există altă viață, poate este o trecere în literatură. Cumva, am încercat ca, într-unul dintre texte, în Sevăn, să-l fac pe Cătălin să trăiască. El apare ca personaj în poveste. Murim cu adevărat de abia atunci când lumea ne uită. Și, prin urmare, dacă reușesc să îl plasez în memoria cititorilor mei, îi dau o șansă să mai trăiască puțin. Cred că e o speranță pe care o avem toți, să rămână ceva din noi „după aceea”.

ID: O vezi, cumva, ca pe o colecție cu dedicație?
MC: Prima mea carte a fost pentru el. Da, se poate vorbi și aici de o dedicație, pentru că m-a influențat într-atât, încât aproape tot ce scriu este pentru el. E Ana mea, e mânăstirea mea. Este sacrificiul pe care mi l-am asumat. Dacă a murit, măcar să iau și ceva pozitiv din moartea lui.

ID: Treci de la personaje copii la personaje adulte, de la personaje masculine la personaje feminine. Îți este mai ușor să lucrezi cu o anumită categorie?
MC: Mă simt atras de zona copilăriei. Nu știu sigur dacă e un demers pe care-l fac conștient și dacă sunt convins că un cititor pătrunde mai mult în poveste când are un personaj copil, sau e vorba, pur și simplu, de o întoarcere a mea, ca autor, în copilărie. Și da, am personajul acesta copil, pe care cititorii îl întâlnesc des în textele mele. Însă nu sunt numai copii acolo. E clar că poveștile să învârt în jurul copilăriei, dar nu aș putea spune dacă îmi e mai ușor să scriu despre copii.

ID: Colecția n‘autorpresupune mișcare prin țară. Cum privești turneele de promovare și întâlnirile cu cititorii?
M: Sunt călător din naștere. M-am născut la Mangalia, am locuit în Brăila, apoi am făcut studii la Iași. Am locui și în Galați, iar acum locuiesc în București. Prin urmare, drumurile nu mă sperie. Am avut și turnee în 21 de orașe. Eram doar eu, în mașină. Am mers în fiecare oraș și m-am întâlnit cu cititorii. Am văzut ce e bine și ce e rău în partea asta de promovare și întâlniri. Acum, promovăm „Omulețul din perete” în opt orașe. Începem pe 14 mai, la Timișoara. Nu mă sperie ideea, ci, din contră, mă umple de energie. Abia aștept să văd ce se întâmplă în turneu!

Mă fascinează relația care se creează între scriitori și publicul lor; mi se pare că poate căpăta nenumărate valențe, că unii preferă să întrețină o legătură strânsă cu fanii, iar alții, să fie rezervați și chiar zgârciți cu intervențiile publice. Îl întreb și pe Marian care este impresia din interiorul industriei despre lansările de carte și alte evenimente cu public, din perspectiva construirii și menținerii interacțiunii cu cititorii.

ID: Crezi că se creează un nou curent în literatura contemporană românească? Lansările sunt, uneori, ușor monotone. Au o structură clasică: vine autorul, vin niște oameni, se prezintă cartea, iar apoi... nu prea sunt întrebări din partea publicului, pentru că lumea ori se rușinează, ori nu are idei. Care este impresia ta despre dialogul direct cu publicul?
MC: Eu vin din zona revistelor de benzi desenate, unde publicul e tânăr, dezinvolt și comunicativ. Nu are rețineri în a contacta autorul, în a-i pune întrebări, fie că o face pe Facebook sau că vine la lansări. Pentru mine asta a creat dependență și am încercat să construiesc evenimentele de lansare în mod... neortodox. Lansarea din București, de la Cărturești Verona, de exemplu, nu a adus doar autorul, ci și muzică.
A venit trupa CORBU și a ieșit un eveniment tare fain. Toată lumea s-a simțit bine. Nu a fost doar un autor care vorbește, ci un dialog între literatură și muzică. Mi-ar plăcea să repetăm experiența asta, dar nu cred că va fi posibil în turneul acesta. Însă cred că lansările pe care le vom mai avea vor fi mai lipsite de atmosfera scorțoasă.

ID: Ești genul de autor care nu se ferește să le răspundă cititorilor?
MC: Eu răspund cititorilor, și nu doar lor, mereu. Dacă îmi scriu, eu sunt acolo și le răspund.

ID: Diferă publicul de la un oraș la altul? Ai avut și experiențe neplăcute?
MC: Absolut! Am avut tot soiul de experiențe. Am avut lansări unde au venit o mie de oameni, dar și unele unde au fost câteva zeci, și chiar și lansări cu doi oameni. Cred că la Oradea sau la Arad am avut o lansare într-un mall, iar acolo, deși eram foarte pregătit, au venit doi oameni. Totuși, a fost foarte plăcut. Am băut un ceai împreună și am stat la povești. A fost interesant. Contează mult cât se implică oamenii dintr-un oraș în pregătirea unei lansări. Dacă este vorba de o librărie de mall, lucrurile sunt mai mereu mai complicate. Pentru că oamenii nu sunt chiar așa dedicați, iar publicul de mall e în altă zonă, nu prea gustă evenimentele.
La mall am avut și evenimente faine. De exemplu, la Iași. Am avut două lansări acolo și de fiecare dată au venit mulți oameni. Cred că cel mai mult contează cât se implică librăria.

ID: Crezi că e vorba și despre faimă? Că ar funcționa mai bine dacă ar fi un autor străin care ar veni pentru un scurt timp și nu ar fi atât de accesibil?
MC: Probabil e important și asta, dar nu dacă e român sau străin, ci cât de popular e în momentul respectiv. Din păcate, zona literară nu e atât de promovată. Autorii nu sunt vedete. Mulți nici nu-și doresc asta, ci stau mai degrabă în umbră.

ID: Te-ai gândit la o soluție pentru a face literatura mai accesibilă în România unde, totuși, cred eu că se citește?
MC: Eu cred că se poate face, dar costă. Ai nevoie de o strategie foarte clară de promovare a autorilor, dar în așa fel încât tu, ca editor, să găsești o justificare în asigurarea finanțării. E foarte greu să faci asta pentru o carte care are un tiraj de 1.000-1.500 de exemplare. Prin urmare, ai nevoie de o campanie de promovare consistentă, deci costisitoare. Pentru un tiraj uriaș îți trebuie un alt fel de justificare. Trebuie să știi foarte clar că vei putea să vinzi cartea. Cred că, deși în România nu se publică de azi, de ieri, suntem încă în faza în care încercăm marea cu degetul.

ID: Există evenimente în alte țări unde participarea se plătește. Cum vezi tu lucrul ăsta?
MC: Din fericire, lucrurile încep să se miște și în România. Un festival ca FILIT, de la Iași, atrage mii de oameni. Și acolo este intrare cu plată la marii autori. Oamenii plătesc să-i vadă și să-i asculte. Ori, un astfel de festival se construiește și pe baza unei campanii de promovare solide.

ID: Ești prezent în industrie în multiple calități: autor, editor, coordonator de colecție. Cum reușești să le îmbini pe toate?
MC: Sincer, cel mai mult mi-aș dori să stau și să scriu. Mai ales că am făcut asta o perioadă. Și am simțit atunci că mi-am împlinit visul. Visam asta de când eram adolescent. Acum îmi lipsește timpul pentru scris. Meseria de editor este consumatoare de timp. Citești foarte multe manuscrise, te informezi ce se întâmplă la exterior, iar dacă faci asta cu pasiune, îi dedici 90% din timp.

ID: Fiindcă ai menționat și peisajul extern, care sunt șansele autorilor români să ajungă să fie cunoscuți și la nivel internațional?
MC: Sincer, nu știu. Nu cred că există rețete, deocamdată, cum nu există o rețetă nici pentru a fi un autor de succes în România. Cred că este și șansa la mijloc. Evident, contează cât de bine scrii și cât de seducătoare sunt ideile tale.

ID: Despre self-publishing ce părere ai? Funcționează, nu funcționează?
MC: Am o părere proastă. În 2011, am făcut un experiment. Apăruse serviciul de self-publishing pe Amazon și aveam patru povestiri traduse în engleză, pe care le adunasem într-o colecție. Și am pus treaba asta pe Amazon, curios ce se va întâmpla. Într-o primă fază, nu s-a întâmplat nimic. Apoi, un scriitor american pe care îl stimez, Jeff Vandermeer, a scris câteva cuvinte despre ce am urcat eu pe net. Au urmat câteva sute de descărcări, care, pe o piață cum e cea anglo-saxonă, sunt o picătură în ocean. Cred că, fără o editură în spate, fără rețeaua ei de promovare, nu faci nimic. Nici „afară”, nici în România. Dacă ar fi să dau un sfat cuiva ar fi să nu se gândească la self-publishing.

ID: Care este cea mai grea parte în a fi scriitor?
MC: Partea cu scrisul. Eu scriu foarte greu. Îmi place, dar nu pot să scriu ușor. Mă chinui să scriu o frază. Îmi ia și ore în șir. Stau și o scriu, apoi o rescriu. Dar nu e și partea cea mai frustrantă. Frustrările vin după aceea, când ți se pare că nu este suficient de apreciat ce faci.
Noi avem foarte puțini scriitori profesioniști. Când spun asta, mă refer la oamenii care se ocupă doar cu scrisul și trăiesc din asta. Și eu am făcut asta, vreo trei sau patru ani. În rest, scrii în timpul liber, rupându-ți din orele petrecute cu familia, cu prietenii, din concedii sau de la picnic. Cea mai mare parte a timpului o petreci la job, pentru a-ți plăti facturile. Se vede și la mine asta. Am scris două cărți în doi ani, când mă ocupam doar de scris, iar altele... în 30 de ani. Aveam un job la ziar. Opt, nouă, zece ore lucram acolo și scriam în weekend-uri și în concedii. Deși e greu, e cel mai frumos lucru pe care mi-l imaginez.

Marian Coman a lucrat mulți ani în presa scrisă. Este foarte cunoscut pentru scenariile din revista HAC!, dar și pentru primele două volume din trilogia care îl are ca erou pe Haiganu. Jonglează, așadar, cu multe surse de inspirație și multe influențe. Răsucesc ițele, încercând să aflu unde își găsește sursele și dacă are nostalgii sau preferințe.

ID: Îți este dor de ziar?
MC: Nu. Eu am lucrat la ziar pentru că mi s-a părul jobul cel mai apropiat de ideea de a scrie. Voiam să fac asta și m-am gândit: ce seamănă cel mai bine? Scrisul la ziar a fost pentru mine cum e metadona pentru dependenții de droguri. Nu aveam parte de drog, dar aveam ceva asemănător. Am încercat să transpun literatura în paginile de ziar, prin editorialele pe care le scriam, prin reportajele la care lucram. Dacă era posibil, adăugam un strop de literatură. Îmi lipsește uneori adrenalina de acolo, însă nu-mi lipsesc contactele cu politicienii. Nu-mi lipsesc orgoliile mărunte din presă. Trăiesc foarte fericit fără ele. Și o spun după ce am făcut presă la cel mai înalt nivel dintr-un oraș de provincie. Da, îmi lipsesc colegii, uneori și umblatul pe coclauri, cum făceam la început, în căutare de subiecte pentru reportaje. Îmi place mult mai mult ce fac acum.

ID: A funcționat și invers? În povestirile tale se regăsesc și subiecte de care te-ai ciocnit în presă?
MC: Am un roman în cap, pe care nu l-am scris încă. E un roman horror și e chiar despre munca în presă. Sper să am răgazul să-l scriu, la un moment dat. Îmi place mult și ar aduna cei 15 ani pe care i-am petrecut în presă. Ar fi niște ani pierduți, dacă nu aș reuși să-i transform în literatură. Dar asta doar după ce termin trilogia „Haiganu”, fiindcă mă tot întreabă oamenii cum se termină.

ID: Cât de greu e să scrii literatură fantastică în România?
MC: Nu e greu. Din fericire, să scrii literatură fantastică sau horror, ori science fiction, a devenit cumva mai puțin blamabil ca în urmă cu 10-15 ani. Autorii de literatură de gen erau priviți cumva ca niște sub-scriitori. Trăiesc cu impresia că s-a mai diluat eticheta asta și, pe de o parte, se scrie și mai bine, iar literatura mainstream e mai indulgentă cu autorii de SF și Fantasy. Am văzut asta și la FILIT. Am văzut și autori din literatura „mare” care se apleacă spre fantastic.

ID: Acum lucrezi la ultima parte dintr-o trilogie. Cum stai cu sursele de inspirație? Tu ai plecat de la niște personaje deja existente. Le-ai reinterpretat, le-ai recontextualizat. Avem noi suficiente povești și tradiții ca să ne servească drept surse?
MC: Să scrii fantasy de extracție românească e destul de complicat. Noi nu avem texte literare vechi. Noi avem literatură de 200 de ani, deci nu avem izvoare scrise pe care să te bazezi. Ca să construim universul din „HAC” și din romanele cu Haiganu, ne-am aplecat către poveștile românești și am mers ceva mai adânc în istorie și am săpat în zona dacilor și tracilor. Din fericire, avem imaginație și o folosim.

ID: După ce termini trilogia, te-ai gândit să mai exploatezi sursa respectivă sau ai vrea o pauză?
MC: Aș lua o pauză, mai ales că proiectul Harap Alb Continuă s-a încheiat. M-aș orienta către fantasticul contemporan și aș mai face ceva: aș vrea să scriu câteva cărți pentru copii.

ID: Aici vei avea o piață largă la dispoziție. Observ că lumea e din ce în ce mai interesată de literatura pentru copii. Ai avea o filieră foarte puternică de exploatat.
MC: Îmi place foarte mult ideea de a te adresa unei generații, oferindu-le oamenilor ceva de citit încă de mici. În plus, mai e și scenariul în care ei cresc cu cărțile tale și să caute când devin adulți, așa cum caut eu acum lucruri care să semene cu ceea ce citeam când eram mic. Am câteva povești în cap pe care aș vrea să le scriu.

ID: Apropo, ce citeai când erai mic?
MC: Prima carte care m-a fermecat și m-a făcut să îmi placă literatura a fost un roman de Jules Verne. Se numea „Insula misterioasă”. Elementele de science fiction apărea discret. Am citit romanul și mi-am zis: „Ce fain e să citești!” Am fost de foarte multe ori tentat să reiau cartea, ca adult. Nu am reluat-o, pentru că poate acum aș fi dezamăgit.

ID: Și acolo era prezent un personaj conectat.
MC: Da, căpitanul Nemo. Apare și în „20.000 de leghe sub mări”. Eu nu citisem până atunci cartea cealaltă.
Stephen King a apărut mai târziu în viața mea. cred că prin anii 90, când am descoperit Colecția Nautilus de la Nemira și m-am „drogat” cu „Dune”, apoi cu Asimov. La un moment dat, a apărut și Stephen King. Îmi amintesc că eram într-o tabără, prin '93-'94. Era o tabără de creație și au apărut postere cu primul roman al lui King publicat de Nemira. Mi-am cumpărat „Carrie”, dar nu l-am citit. Nu știu de ce l-am tot amânat. Apoi a apărut „Shining” și a fost primul roman de King pe care l-am citit. Mi s-a părut atât de fain și de dubios. În gașca mea citea toată lumea. Acum am marea bucurie și onoare ca „Shining” să apară, într-o nouă ediție, în Armada. „Dune” și „Shining” sunt cărțile cu care am trăit în adolescență.

Acest articol are 1 COMENTARIU. Spune-ti parerea!

  1. Rodica Gavril spune:

    Un interviu deosebit!
    Iulia Dromereschi formulează exact întrebările care determină personalitatea intervievată să răspundă astfel încât cititorii să descopere mereu ceva deosebit, inedit, care merită să afli mai mult și mai multe.
    Așa că asta voi face și eu – voi caută informații noi despre scriitor și, mai ales, îi voi căuta cărțile. Și voi începe să le citesc!

    raspunde

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro