Am vrut să realizez acest interviu cu Zeruya Shalev încă de acum doi ani, când Polirom a publicat cel mai recent roman al ei, Fărâme de viață. Însă dorința mea avea să se împlinească abia la începutul acestei ierni, când scriitoarea a venit în România la Festivalul Internațional de Literatură de la București.

Zeruya Shalev este o prezență încântătoare și am râs de multe ori împreună în timpul discuției, dar se vede aplecarea către lumea interioară pe care o arată clar și cărțile sale. Cum a ajunsă să fie scriitoare și ce își dorea inițial, cât și ceea ce înseamnă procesul scrisului pentru ea, veți afla din rândurile de mai jos.

Andreea Chebac: Este foarte evident în cărțile dumneavoastră că vă interesează foarte mult oamenii și trăirile lor. Cum ați început să scrieți atât de concentrat pe lumea interioară, este un lucru natural sau a fost o decizie conștientă?
Zeruya Shalev: Sunt interesată de lumea interioară, emoțională și acesta este un lucru foarte natural pentru mine. Niciodată n-am luat nicio decizie în ceea ce privește scrisul meu, de la început, de când aveam șase ani și am început să scriu, și până acum. Procesul scrierii este foarte enigmatic și natural iar ideile toate au venit dintr-un fel de inspirație. Întotdeauna am ascultat inspirația și vocile din interior.

AC: Cunoașteți finalul cărților atunci când le scrieți?
ZS: Nu, nu știu niciodată. Uneori sunt îngrijorată din cauza asta și nu pot să dorm noaptea încercând să-mi dau seama care va fi finalul. Dar cumva apare întotdeuna. Mă gândesc la el și încerc să-mi dau seama ce posibilități am, dar uneori mă trezesc scriind într-un mod complet diferit decât plănuisem, așa că am învățat să-mi ascult instinctul și intuiția dar uneori îmi dă mari emoții.
Chiar acum sunt la finalul unui nou roman, și în timpul zborului spre România am avut vreme să mă gândesc și am încercat să mă concentrez asupra felului în care să închei, dar până la sfârșitul zborului nu am reușit să găsesc o soluție.

Citește recenzia la cartea Soț și soție de Zeruya Shalev

AC: Ne puteți spune mai multe despre acest roman?
ZS: Mă tem că este prea devreme pentru că am doar prima variantă, va trebui să-l mai rescriu de multe ori până va ajunge în forma finală. Ideea centrală este încercarea de a elibera dragostea timpurie. Foarte timpurie. Dragostea adolescentină.

AC: Ce vă determină să alegeți acest tip de subiecte: relațiile dintr-o familie, dragostea dintre oameni, dragostea dintre părinți și copii?
ZS: Găsesc aceste lucruri fascinante și cred că ne controlează viața - cred că acestea sunt cele mai importante probleme din viața noastră. Chiar dacă trăiești într-o țară ca Israelul, unde crezi că ești controlat de problemele politice sau legate de terorism, totuși ele îți influențează mai puțin viața de zi cu zi decât relația cu părinții, de exemplu. Părinții ne-au făcut să ne simțim siguri sau nesiguri, ne-au făcut să alegem persoana potrivită sau nu, ne-au făcut să devenim la rândul nostru un gen sau altul de părinți.

AC: Dar trebuie să cunoști foarte bine psihologia umană pentru a scrie astfel de cărți.
ZS: De când îmi aduc aminte, am vrut să fiu psiholog și mereu am fost înconjurată de oameni care au vrut să-i ascult și să am grijă de ei. Mai întâi au fost părinții mei, apoi fratele meu, prietenii mei - am fost ca un terapeut înăscut. Așa că în armată – în Israel fetele trebuie de asemenea să facă armata – am cerut să fiu un fel de asistent social și din păcate am fost acceptată. Jobul meu era să am grijă de soldați atât din punct de vedere economic, cât și emoțional și am realizat că sunt foarte limitată în abilitatea mea de a-i ajuta. În primul rând pentru că mă identificam cu ei atât de profund încât îmi amintesc că plângeam în fața lor. Ei îmi spuneau cât sunt de nefericiți, iar eu începeam să plâng. Era foarte amuzant pentru că până la final erau nevoiți să mă liniștească ei pe mine și să-mi spună că nu e așa de rău și că sunt suficient de puternici și pot trece peste asta. Poate că am inventat o nouă metodă de terapie. :)
Dar după ce am terminat armata mi-am zis că nu sunt suficient de puternică pentru a fi terapeut și ar trebui să am grijă doar de personajele mele literare. Așa că asta încerc să fac. Dar îmi doresc să-mi ajut și cititorii.

AC: Acesta este scopul pe care vi l-ați propus în scris, să vă ajutați cititorii?
ZS: Este un mod ciudat de a o face, deoarece cărțile mele sunt destul de dificile, dar cred că literatura nu ar trebui să fie doar distracție, ci ar trebui să încerce să facă o schimbare. Și simt că dacă reușesc să le ating sufletele, să le ating viețile și să le arăt o cale, o soluție, chiar să nasc o întrebare, chiar și pentru unii dintre ei, am realizat ceva. Prin această apropiere pe care încerc să o creez cu cititorii mei, prin acest mod intimit de a scrie, sper ca cititorul să simtă că cineva îl înțelege, să nu se mai simtă atât de singur.

Citește recenzia la cartea Viața amoroasă de Zeruya Shalev

AC: Ați spus că pe alocuri cărțile dumneavoastră sunt triste, de ce?
ZS: Sincer, cred că viața este tristă. Simt că a scrie despre o criză a vieții e mult mai profund și mai însemnat decât a scrie despre momentele fericite sau despre rutină, pentru că în aceste cazuri, de obicei, nu găsești timp să te gândești prea mult la tine. Dar atunci când ești confruntat cu o criză e ca și cum ai privi într-o oglindă și poți încerca să faci o schimbare sau să te cunoști. Crizele ne forțează să fim mai curajoși, mai atenți și mai reali. De aceea majoritatea personajelor mele se confuntă cu crize și greutăți.
Poate fi șocant, dar nu cred că romanele mele sunt pesimiste, cred că majoritatea personajelor mele găsesc o soluție până la finalul cărții, nu e happy end, iar soluția nu e perfectă, dar găsesc o cale de a fi mai loiali lor înșiși, mai maturi.

AC: Vă identificați cu un personaj anume din cărțile scrise?
ZS: E amuzant că mereu mă identific cu cel din cartea pe care o scriu în acel moment. În ultimul roman, unde scriu despre trei personaje diferite, trec de la unul al altul și fiind pentru prima dată când fac asta, îmi dau seama cât de mult mă pot identifica cu fiecare dintre ele chiar și în aceeași zi. Această abilitatea de a mă identifica cred că este motivul pentru care n-am putut deveni terapeut, dar cred că pentru un scriitor este util. Îmi amintesc că m-am identificat foarte puternic cu fiecare dintre personaje și m-am simțit de parcă trăiam o viață nu dublă, ci triplă.

AC: Cum este viața într-un kibuț?
ZS: Eu am fost născută într-un kibuț, dar n-am trăit acolo, așa că toate poveștile despre kibuț din cărțile mele sunt o create, parte din imaginația mea, parte din amintirile pe care le-am auzit de la prieteni și de la mama mea care s-a născut și a trăit într-un kibuț. Am avut bunici acolo, așa că obișnuiam să-i vizităm des. Era o societate foarte puțin prietenoasă pentru străini și locuitorii erau foarte apropiați între ei. Iar copiii din kibuț erau destul de neprietenoși cu mine și fratele meu, erau foarte sălbatici și obișnuiau să râdă de noi. Îmi amintesc că noi eram slabi și palizi și purtam ochelari, nu eram deloc sportivi; eram foarte amuzanți pentru ei. Așa că experiența mea legată de kibuț nu a fost prea veselă.
Cred că este foarte dificil să crești într-un loc în care nu ai intimitate și unde trebuie să fii ca toți ceilalți iar a fi deosebit este o crimă. Obișnuiam să încerc să mă imaginez acolo - cum ar fi arătat viața mea dacă părinții mei nu ar fi plecat din kibuț? Cum ar fi fost să scriu dacă aș fi locuit într-un kibuț? Poate că nu aș fi devenit scriitoare pentru că nu mă pot gândi la scris fără intimitate.
Kibuțul a fost o idee frumoasă, dar multe dintre crimele istorice au fost înfășurate în idei frumoase. Iar copiii din chibuț au plătit un preț pentru ea: ei nu aveau cu adevărat familii, își vedeau părinții doar o oră pe zi, trebuiau să dormă în casa copiilor, nu alături de părinți. Cred că a fost o experiență traumatizantă pentru întreaga societate israeliană.

AC: Ați spus că în ultima carte „ați schimbat” trei personaliăți. Este greu ca scriitor să rămâi neutru în legătură cu un subiect atunci când ai două personaje contrare?
ZS: Cred că sunt norocoasă pentru că-mi place să scriu, așa că pentru mine a fost o plăcere... Am prieteni scriitori, chiar și scriitori mari, cărora nu le place să scrie, nu se bucură de scris, suferă. Eu nu sufăr, chiar mă bucur când scriu. Așa că toate provocările aduse de scris sunt o experiență minunată. Mă simt un pic de parcă aș fi terapeutul personajelor mele și mă pot identifica cu ele și pot fi și tristă din cauza lor.
Nu pot fi cu adevărat neutră, îmi pot frânge inima lucrurile pe care le scriu. Îmi amintesc că într-o zi fiica mea a venit de la școală și m-a găsit plângând și, normal, s-a gândit că s-a întâmplat ceva îngrozitor. I-am spus că nu s-a întâmplat nimic, dar că femeia din cartea pe care o scriu este extrem de nefericită și plâng pentru ea. Și atunci fata mea mi-a spus: „Dar tu ești scriitorul! Tu o poți face fericită!” A fost dificil să-i explic că eu sunt managerul cărții, dar nu pot crea scurtături pentru ea și trebuie să treacă prin aceste încercări pentru a se fortifica.

AC: Mai scrieți poezie?
ZS: Nu, m-am oprit. De fapt, nu cred că m-am oprit cu adevărat, cred că poezia mea se regăsește în proza pe care o scriu deoarece, atunci când scriu, acord multă atenție aspectelor poetice ale scrisului - ritmul, sunetul cuvintelor - și recitesc iar și iar ca să ascult felul în care curge. Simt că are multă legătură cu poezia și probabil de asta nu mai scriu poezie, pentru că încerc să scriu poezie atunci când scriu proză.

AC: De ce ați trecut de la poezie la proză?
ZS: Pur și simplu așa a fost să fie, nu a fost niciodată decizia mea. Nu am fost niciodată doar poet, publicam poezie, dar continuam să scriu proză. Apoi îmi amintesc foarte bine prima zi în care am început să scriu la întâiul meu roman publicat, când eu credeam că voi scrie un poem, dar brusc propozițiile au devenit mai lungi, iar după zece pagini mi-am dat seama că scriu proză și de atunci n-am mai scris niciodată o poezie.

AC: Ce ne puteți spune despre cărțile dumneavoastră pentru copii?
ZS: Am scris o carte pentru copii cu zece ani în urmă, se numește Mama' s best boy, iar acum tocmai am terminat de scris o altă carte pentru copii. Cărțile mele pentru copii se referă de asemenea la lumea emoțiilor, la crize ce trebuie rezolvate. Nu se referă absolut deloc la fantezie. Sunt asemănătoare cu romanele, dar, desigur, mai scurte și mai ușoare.

AC: Cum vă schimbă viața de zi cu zi faptul că trăiți într-o zonă de conflict?
ZS: Depinde de perioadă. Acum este relativ liniște, așa că viața e normală. Dar în noiembrie anul trecut am fost în stare de război și chiar dacă în Ierusalim nu era așa de riscant, tot trebuia să mergem în adăposturi atunci când auzeam alarma. Uneori poate fi înfricoșător. Și, desigur, între 2000 și 2005, au fost multe atacuri teroriste în toată țara, mai ales în Ierusalim, și eu am fost rănită. Poate fi șocant să trăiești in Israel, dar în momentul de față este mai bine.

AC: Credeți că un scriitor ar trebui să susțină o anumită cauză prin cărțile sale?
ZS: Nu, nu cred. Simt că literatura ar trebui să arate complexitatea realității iar atunci când încerci să construiești un mesaj clar, direct, nu mai e complex. Așa că nu sunt interesată de genul acesta de scriitură.
Credite foto 1 și 3: Itzik Shokel