bookblog.ro

Interviu cu scriitorul columbian Juan Gabriel Vásquez: „Scrisul, pentru mine, are foarte multe aspect iraționale, de necontrolat, care au legătură cu obsesiile, cu demonii interiori”

Aflat pe toate listele de autori columbieni „must read”, Juan Gabriel Vásquez este printre primele nume care apar atunci când pur și simplu dai un search pe Google pentru „colombian literature”, alăturie de Marquez – comparația de care nu scapă niciodată.

Juan Gabriel Vásquez a participat la ediția din acest an a Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara, fiind cap de afiș. Romanele și biografia sa se mulează perfect pe tema festivalului: ideea de țară în care te-ai născut și țară în care alegi să locuiești, cele două ajungând adesea să nu coincidă.

Născut în Columbia, Juan Gabriel Vásquez alege să plece pentru o lungă perioadă de timp din țara sa, dar subiectul romanelor sale rămâne mereu pe teritoriul columbian, deoarece sunt caracteristici ale patriei sale – cum ar fi violența – care îl pun pe gânduri și pe care ajunge să le disece în literatură.

În limba română au fost traduse romanele sale Zgomotul lucrurilor în cădere (ed. Polirom, 2015) și Forma ruinelor (ed. Polirom, 2018). Iar în interviul de mai jos aflăm mai multe despre „demonii interiori” care l-au făcut să le scrie, despre năzuințele sale de tinerețe, despre planurile următorului roman și multe altele.

Spune-ti parerea!

Gabriela Adameșteanu: „Am vrut întotdeauna să fiu un scriitor, nu o scriitoare, și să am și personaje masculine la fel de puternice ca cele feminine”

Proaspăt scoasă din tipar, Fontana di Trevi” (ed. Polirom, 2018), cea mai recentă carte semnată de Gabriela Adameșteanu, se înscrie într-o trilogie dedicată Letiției Branea, eroina din „Drumul egal al fiecărei zile” și „Provizorat”. Dar întotdeauna romanele dumneaei sunt mai mult de atât, folosind pretextul unui personaj pentru a picta tabloul unei întregi epoci, a legăturilor între indivizi, a geografiei locului.

De data aceasta pendulăm mai ales între anii '80 și perioada contemporană, recunoscând mentalități, tipologii și obiceiuri. Cred că multor cititori li se va strânge inima în fața obiectivității cu care Letiția, care are acum statutul de emigrantă, descrie ce se întâmplă acasă, în România.

Despre acest roman, dar și despre ce înseamnă să scrii și cât de mult poți controla acest proces, am stat de vorbă cu doamna Gabriela Adameșteanu la cea de-a șasea ediție a Festivalului Internațional de Literatură și Traducere Iași/ FILIT 2018.

Gabriela Adamesteanu: „Am vrut întotdeauna să fiu un scriitor, nu o scriitoare, și să am și personaje masculine la fel de puternice ca cele feminine.”

Andreea Chebac: Ne întâlnim aici, la FILIT, în această enclavă de cultură și literatură, dar pe fundal se desfășoară un Referendum deosebit de contestat. Totodată ambele manifestări ar fi fost imposibile înainte de căderea comunismului. Privind România de acum, cu plusuri și cu minusuri, a meritat să renunțați la a scrie literatură aproape 10 ani după '90 în favoarea jurnalismului?

Gabriela Adameșteanu: Există un fel de răspuns la întrebarea asta în noua mea carte, Fontana di Trevi. Unul dintre personaje își pune o întrebare oarecum similară celei pe care mi-ai pus-o tu și e destul de devastat de felul în care s-a investit, neglijându-și viața personală și  fiind atent doar la problemele societății. Dar acesta este doar un personaj și  nu mă reprezintă pe mine. Într-adevăr, ai putea să te întrebi la ce au fost bune toate sacrificiile dacă am ajuns în punctul asta, dar nu trebuie să te lași prins de dezamăgire.

Spune-ti parerea!

Interviu cu Éric Vuillard, laureatul Premiului Goncourt 2017

După mai multe opere care au câștigat premii de-a lungul timpului, acesta a reușit să condenseze în cea mai recentă cartea a sa, „Ordinea de zi” (ed. Litera, 2018), un fel de poțiune formată din temerile generale ale oamenilor - fie că sunt oameni simpli sau au putere de decizie -, o privire microscopică asupra faptelor istorice cunoscute de noi toți, și un semnal de alarmă pentru Europa prezentă.

Ordinea de zi” reia momente istorice precum anexarea Austriei de către Germania nazistă, ascensiunea lui Hitler și sprijinul industriașilor germani față de partidul nazist într-o manieră umană: se concentrează pe inevitabila componentă umană din Marea Istorie, istoria oficială - un moment de ezitare sau de lașitate, o prejudecată cu care ai fost crescut, toate acestea pot avea valuri nesfârșite de consecințe atunci când tu decizi soarta națiunilor. Documentată din tomuri științifice, dar și din surse anecdotice, această carte reconciliază cele două căi, explicând cum cea de-a doua o modelează pe prima.

Dacă vreți să îl întâlniți pe Éric Vuillard, aveți ocazia luni, 1 octombrie, de la ora 18:30, în Sala Ferdinand a Universității „Al.I.Cuza” din Iași. Eveniment va fi în avanpremiera Ediției Filit 2018 și este moderat de Luiza Vasiliu (jurnalist Scena 9).

 

Andreea Chebac: Cartea povestește cum Europa și marii lideri au fost orbi la manevrele lui Hitler și la ce urma să se întâmple. La ce suntem orbi acum? Și care este cel mai rău deznodământ posibil al situației actuale din Europa?

Spune-ti parerea!

Partea a doua a unei povești despre oameni și culturi… de la Cairo la București și… înapoi

Vi-l amintiți pe Kareem ? Tânărul egiptean cu care am discutat acum opt luni, într-o zi călduroasă în Cairo, despre viață, cărți și fericire ?  Există o continuare a poveștii lui, care se petrece într-o vacanță în România și pe care vreau să vi-o prezint. Și oare ce loc mai bun să vorbești despre diferențe culturale, speranțe, vise și cărți decât Cărturești Carusel ? Într-o zi de august a anului 2018.

Raluca Elgyar: Acum opt luni ne-am întâlnit în Cairo și am vorbit despre cărți și fericire. Acum ne întâlnim la București. Ce s-a întâmplat în viața ta în timpul scurs între cele două discuții?

Kareem Joseph: S-au întâmplat multe lucruri. Am absolvit Facultatea de Informatică, am venit să vizitez România, am întâlnit oameni noi, cu background-uri diferite și din culturi diferite. Au fost opt luni bogate în experiențe.

RE: Îmi amintesc că una dintre dorințele tale era să călătorești în afara Egiptului. Cum ți se pare România ?

KJ: România este un loc frumos. Este diferită de ceea ce mi-am imaginat, dar poate că asta este o lecție importantă: trebuie să îți păstrezi mintea deschisă atunci când călătorești și să lași deoparte ceea ce ți-au spus prietenii sau familia.

Spune-ti parerea!

„Politica este o relație cu prezentul, și va deveni neimportantă cu timpul, de aceea subiectul unei cărți trebuie să treacă dincolo de aceasta” – Interviu cu scriitorul libanez Elias Khoury

Literatura lui este și despre povești, nu ideale, dar povești în sensul atmosferei de basm și magie care poate răzbate dintr-o poveste de dragoste, fie ea și nefericită. Dar literatura lui este și despre realitatea istorică ce ne înconjoară, cu drame și fapte dure. Pentru că, așa cum mi-a explicat el pe îndelete, nu poți să scrii ingnorând contextul în care tu și cărțile tale trăiți.

Crezul estetic al lui Elias Khoury se potrivește perfect cu viața lui, dar și cum modul de-a povesti. Născut în Beirut, unul dintre cei mai cunoscuți scriitori de limbă arabă ai momentului a luat atitudine prin scrisul său, atât în literatură, cât și în publicistică. Cărunt și domol, te privește ironic pe deasupra ochelarilor atunci când îl întrebi despre cărți și personaje, dar la fel de firesc își descopră vocea de bas atunci când explică cum și de ce nu poate sta deoparte de subiectele „fierbinți” ale zonei arabe ca cetățean și ca om.

Romanul „Copiii ghetoului” (Ed. Polirom, 2018) te poartă alături de Adam, personajul central, pe străzile New Yorkului care i-a devenit casă, dar și în copilăria acestuia din ghetoul palestinian din Lod. Pendulând între amintire și realitate, Adam își pune toate întrebările esențiale ale omului (Care este identitatea lui? Ce este iubirea? Ce rost are existența lui?) însă din postura de victimă și persoană dezrădăcinată a cărei viață continuă să fie dată peste cap de trecut.

Andreea Chebac: De ce ați ales să faceți acest pact ficțional în „Copiii ghetoului” și să pretindeți că romanul nu vă aparține, iar manuscrisul v-a fost oferit, apoi să deveniți chiar personaj al cărții etc.?

Elias Khoury: În primul rând am vrut să-i ofer lui Adam, personajul central al cărții, independență totală. Când scriu un roman, dacă nu ajung să cred că un personaj există ca atare, că este independent, simt că întreaga carte este un eșec. Trebuie să îți iei personajele foarte în serios și să te comporți cu ele ca și cum ar fi oameni reali și, de fapt, ele ajung să fie oameni reali pentru tine. Am ținut în mod deosebit ca acest personaj să fie pe întregime veridic pentru că ceea ce povestește în carte nu face parte din experiența mea personală: nu sunt palestinian, nu am fost niciodată în Palestina și toate astea sunt rezultatul sentimentelor mele și identificării mele personale cu palestinienii. Mereu am considerat că a-i susține pe cei asupriți este de datoria mea, nu ca arab, dar ca ființă umană. Așa că am creat acest joc despre un manuscris pe care l-am găsit, ceea ce le-a dat romanului și personajului libertate totală, până într-acolo încât personajul a putut să mă critice pe mine și cartea mea. De fapt el, protagonistul, critică mulți alți scriitori arabi și mulți scriitori israelieni, așa că de ce să nu-l critice și pe Elias Khoury? Altfel nu mă pot situa în afara romanului. Asta mi-a dat, ca scriitor, totală libertate să-mi regândesc opera, pe mine însămi și întreaga aventură a scrisului.

Spune-ti parerea!

Prima persoană care mi-a lăudat beneficiile terapeutice ale scrisului a fost chiar eroina romanului meu”, afirmă, cu franchețea caracteristică, Michel STANOVICI

Autorul romanului „Trei cuvinte, cinci minciuni”, publicat la Editura Curtea Veche în traducerea Doinei Jela, este mai puțin cunoscut publicului. În urma succesului înregistrat în rândul criticilor de această primă carte, am fost curioși să aflăm mai multe despre persoana autorului, dar și despre motivele care l-au îndemnat să scrie o carte-jurnal, în care se deschide fără teamă sub ochii cititorilor.

Iulia Dromereschi: În primul rând, haideți să facem o scurtă prezentare în favoarea cititorilor care „au deschis televizoarele mai târziu”. Cine este Michel Stanovici?
Michel Stanovici: Tatăl meu este de origine română, iar mama, englezoaică. Eu m-am născut în Franța și am trăit multă vreme la Paris. Am făcut cunoștință cu România încă din copilărie și, după Revoluție, am început să vin la București din ce în ce mai des. Am deschis aici o societate de servicii informatice, apoi am lucrat în domeniul imobiliar. Cei doi copii ai mei locuiesc la Paris împreună cu mama lor, iar eu îmi împart timpul între Paris și București. Am scris Trei cuvinte, cinci minciuni târziu, după o ruptură de ordin sentimental.

Acest articol are 1 COMENTARIU. Spune-ti parerea!

Tara Skurtu: „I always knew I would have a book called The Amoeba Game. For eight years I knew. For me it represents the function of poetry, how we move through life.”

It's an early morning for both of us. But the cozy Oriental room at Greentea and the smell of coffee turn out to be a good start. Tara is already here, with a big cup of cappuccino in front of her. I'm really excited she accepted to do this interview, as I've been mentally planning it ever since I saw her „The Language of Poetry" talk at Creative Mornings Bucharest.

Tara Skurtu is an amazing poet, who just launched the debut book The Amoeba Game with Eyewear Publishing, also freshly translated in Romanian at Editura Nemira as Jocul de-a amiba (tr. Radu Vancu and Tiberiu Neacșu) and I couldn't wait to talk about it, and creativity and poetry in general.

So prepare for a long read on life, poetry, adapting to Romanian culture, doing really cool creative workshops (I have been to one and it's something else, check out more here) and launching a new book, with honesty and humour, the Tara way:

Alice Teodorescu: I always like to start my interviews with this particular question, so here it goes - If your poetry was an object, an animal or a colour, what would it be?

Tara Skurtu: An object. I'm going to go with an onion. I had this conversation recently and I was told that my poetry was like an onion and I agree. Hopefully it's not making people cry, but it has all the layers.

Alice: Continuing the philosophical tone now - do you get to be a poet or do you become one?

Tara: I certainly never wanted to be a poet, that's for sure. I went through years of trying to do just about everything else. And it would creep up. Because I would find myself doing poetry even when I was trying to do the other things, like prepare for medical school—which is a lot smarter than focusing on poetry, from a practical perspective.

Spune-ti parerea!

Copyright ©2011 Bookblog.ro