Numele Trandafirului
Scris de bookblog.ro • 11 April 2008 • in categoria Lit. contemporana
** "Trandafir inerm pentru cititor imberb". Octav Popa despre Numele Trandafirului.
Autor: Umberto Eco
Rating: 
Dacă pe parcursul cărţii eram convins că o să născocesc o Interpretare nemaivăzută, acum sunt la fel de convins că pentru Numele Trandafirului interpretările nu pot fi decât refuzarea altor interpretări. Vorbind într-un fel despre roman, îi refuzi celălalte douăzeci şi nouă de petale (trandafir-gr. tranda fillos- treizeci de petale). Am avut chiar şi o mică teorie, dar care s-a prăbuşit "amuzant de apoteotic" în prologul lui Florian Chiriţescu (traducătorul ediţiei din 1984, Ed. Dacia, de la anticariatul de pe Magheru - de unde sunt convins că am luat ţeapă, însă acum m-aş întoarce mulţumindu-i să-i dau încă doisprezece lei). "Dar reia-ţi firul, poveste a mea, căci acest călugăr în vârstă zăboveşte prea mult în marginalia"!
Oricât de exotică mi-a apărut paralela, nu am putut să mă abţin (admiraţie?) din a-l pune pe Guglielmo lângă Varuna, Suveranul Înfricoşător indian, a cărui mÄyÄ este nodul, funia, laţul. În Imagini şi simboluri a lui Mircea Eliade, sunt explicate mitologia şi simbolurile aceastei temute magii care este prinderea în laţ, în şfac (olteneşte). O descoperim şi la greci (Uranus), la romani (Iupiter), la iranieni sau traci (nume imposibil de reprodus) însă cel mai înaltă "funcţie" între zeităţi este deţinută de Varuna, Zeul Legător al hinduşilor. Prin formaţia lui de inchizitor, Guglielmo este deci acest Suveran Magic, descris de Upanişade cum că vede şi ştie tot, deţine natura şi actul creaţiei iar deseori apare reprezentat cu o funie asupra lui (funia de la brâul stranei de franciscan a lui Guglielmo?).
Ce copilărie! Curat eclectism. În timp ce eu mă pieptănam apodictic şi brodam cu argumente ideea, gigantica implozie exegetică era la doi paşi. Suspectam în tăcere că pledez pentru un vinovat iar click-ul a fost replica lui Guglielmo de la pagina 457: "Fă lumină, la dracu, şi nu-ţi fie teamă, Dumnezeu e cu noi!". Cum zic americanii: "it hit me". Cum poate fi Guglielmo Zeul Legător când el se sustrage sistematic stadiului mistic? Prin apologia adusă lui Roger Bacon, prin aceea că îi îngăduie lui Adso "prihănirea" bărbătească, prin lipsa infailibilităţii, el nu poate fi mai mult decât un Romulus pre-european, o întruchipare "laicizată", dacă nu stângace a arhetipului. Să numărăm de exemplu câte rugăciuni şi slujbe pierde pe parcursul romanului pentru a afla misterul, ceea ce face în final oricum prea târziu. În plus, Varuna lega (tocmai asta era mÄyÄ) prin magie, de la distanţă ori Adso observă la un moment dat că bătrânul franciscan "nu poate gândi decât cu mâinile"; unde mai pui că nu putea desluşi nimic fără lentile sau că "prinde criminalul" din greşeală?
Pentru India mitică, nu există numai yoghin şi neştiutor, fulgerat (iluminat) şi vieţuitor al întunericului, ci şi (spunea Eliade) "cel care trăieşte în Timp dar e deschis Marelui Timp". Acesta este Guglielmo: nu zeu, nu yoghin ci conştientizarea irealităţii ontologice a timpului (vălul iluzoriu al realităţii) concomitent cu ruperea periodică de transcendenţă, refuzarea voluntară (dar nu superioară, înfumurată) a zenitului. De aici poate sentimentul de admiraţie de care vorbeam - să "ştii" instantaneitatea timpului dar să-i refuzi eternitatea, să-ţi reprimi dorinţa de evaziune este un act de jertfă.
De altfel, cu o deosebire necesară în ceea ce priveşte natura metafizicului refuzat, întreţinerea acestui tip de suprimare o întâlnim deseori şi în cultură, între bătrânii culturii. "Cărţile sunt bătrânii noştri" scria Umberto Eco în L"™Espresso, zece ani mai târziu după Numele trandafirului. Mă gândesc că acest rejet e o formă de a preţui viaţa "pe ultima sută de metri", când nu ezoterismul ci simplitatea fluidă a sapienţei sunt bucuria de final. În dialogul filmat în Franţa cu Gabriel Liiceanu, Cioran spune la un moment dat că "orice cioban de pe la noi e mai filosof decât orice intelectual de pe-aici" şi în final, apoteotic: "un animal este mai fericit decât omul, o plantă, mai fericită decât un animal, iar piatra este fericirea supremă". În 2005, Octavian Paler vorbea despre "baletul moliilor din bibliotecă" iar când a fost întrebat "Credeţi că lumea are un sens?" a răspuns: "Are un sens, dacă nu-l cauţi. Dacă îl cauţi, eşti pierdut".
Analizele lui Guglielmo sunt o reificare a unei comuniuni între două dintre cele mai fireşti şi mai simple (poate de aceea şi rare) instanţe cognitive: simţul comun şi bunul simţ. Primul, a cărui proliferare generează conştiinţa comună, urmăreşte suplu, strecurându-se printre premise fără a le problematiza în exces, o singură destinaţie, finalitate văzută ca nevoie, ţintă vizată ca succes: concluzia. Filosof de formaţie, călugărul franciscan îşi motivează la un moment dat perfecţiunea în a "manevra" simţul comun: " Şi poate mai e şi pentru că într-un moment în care, ca filosof, mă îndoiesc că în lume există vreo ordine [necuvenită îndoială! n.a], există măcar o serie de legături, în mici cantităţi, în treburile lumii". Al doilea stâlp de susţinere, bunul simţ, nu are o influenţă în sine în misiunea lui Guglielmo la abaţie (cu atât mai puţin în formaţia sa ca inchizitor) însă funcţionează apriori, ca un fericit adaos. Este vorba atât despre bunul simţ în interpersonalitate cât şi (dar mai ales) de cel prezent în intrapersonalitate, în ciocnirea non-violentă dintre Guglielmo şi intelectul lui Guglielmo. Conduita, mereu afirmată, de a nu "da la o parte", de a nu refuza (de a nu supăra) nici o premisă poate fi, ca amprentă intelectuală, o atitudine de bun simţ.
Această dualitate feroce (simţul comun-bunul simţ) generează o rigurozitate şi, în ultimă instanţă, un "modus vivendi" care combate deseori multe altele. Altfel spus, ea "răzbate". Un Guglielmo va fi întotdeauna mai credibil social decât un inchizitor ca Bernardo Guy, un Dickens întotdeauna mai citibil decât un Eliade, un Dinescu în pulover de sindicat - decât un Tăriceanu în costum.
Iată deci ce hău penibil se întinde între Varuna şi replica de la pagina 457 (cu "dracu" şi "Dumnezeu" laolaltă), ce greu cade melodia lui Doru Stănculescu în asemenea momente când rămâi (la figurat, ce-i drept) "Fără petale". Firesc este şi a ricana de-a dreptul asemenea tentative, însă nu vă doresc, domnule cititor, să ajungeţi să downloadaţi (spiritual, desigur) atât de mult dintr-o carte într-o direcţie (aparent "pliabilă"), ca să aflaţi aproape de capătul drumului, nu chiar că aţi mers pe contrasens, dar nici că aveţi loc de parcare! Şi-atunci, când m-am uitat în spate şi-am văzut ce lungă e strada, m-am supărat: reuşita autorului nu este într-atât de spectaculoasă dacă raportăm numeroasele romane construite şi împletite într-unul singur la cele 500 de pagini de naraţie. Valoarea şi proprietăţile livreşti ale Numelui trandafirului nu pot fi contestate (dată fiind substanţa groasă şi aproape tare, incasabilă pe care o dezvăluie); el ar fi atins însă densităţi prodigioase şi poate un plus de cuprindere/volum literar în lipsa unei părţi din volumul fizic.
Asta nu înseamnă că totul este explicat. Din contră (dacă romanul poliţist şi cel politic/istoric cunosc desăvârşirea), putem spune că restul dimensiunilor capătă un grad ridicat de opacitate, de "ocultare". Procesul învăluirii este însă tot un fel de dezvăluire căci pui în prim plan obiectul menit să nu fie complet explicat. Chiar şi simpla menţionare, simpla sugestie constrânge lectorul la o (mini)dezbatere pentru a-i decide calitatea de cheie, proprietatea de simbolizare sau simpla utilitate narativă. Nu este o hibă a romanului. Este, desigur, alegerea autorului. De cele mai multe ori, de exemplu, aceste chei către alte uşi înspre (şi mai ales dinspre) lumea romanului sunt dezvăluite (prin învăluire!) în monologuri. Atunci când "preia" actul comunicării, de obicei personajul rupe lumea romanului. Acest lucru se întâmplă ("prea", zic eu, "iată ce fascinant de", zice Eco şi Chiriţescu) des. Cred că nu am rata mare lucru din nicio istorie a literaturii medievale dacă am dezvolta ruperile (toate!) din Numele trandafirului.
Explicaţia o găsim poate într-un alt articol al lui Umberto Eco din L"™Espresso (Cărţi dezarticulate, 1992) în care autorul povesteşte: "o condiţie a succesului şi a cultului ar fi «dezarticularea» operei. Casablanca a fost compus din fragmente şi bucăţele, introducându-se toate clişeele posibile, şi a rezultat un manual pentru cinefili. Tocmai de aceea poate fi folosit, ca să zic aşa pe fragmente separate, fiecare din ele devenind citate. ["]Într-un eseu memorabil, Eliot lansase ideea că acesta ar fi motivul succesului lui Hamlet, o fuziune incomplet reuşită între surse diferite care devine frumoasă prin interesul suscitat şi nu interesantă prin frumuseţe". În continuare, autorul pune franctiror în aceeaşi categorie texte ca Finnegans Wake a lui Joyce, Divina Comedie a lui Dante şi (!) Biblia. Onest (folosit în forma adorată de Gabriel Liiceanu, ca etică a culturii) ar fi fost să adauge şi Numele trandafirului.
Poate tocmai de aceea, cartea uneori copleşeşte. Cel mai bun exemplu? Sunt convins că nimeni nu a hotărât să desluşească labirintul bibliotecii în sensul propus de autor. Ceea ce este bine. Unul care ar fi reuşit să iscălească o schemă ca cea pe care (probabil) Eco a iscălit-o înaintea redactării, acest cititor devotat ar fi descoperit că, indiferent dacă este posibilă sau nu din punct de vedere practic pentru economia simbolurilor romanului, ea nu are nicio însemnătate. Sau, dacă o are, este una îndepărtată de lumea romanului. Nu vorbesc despre cifrele magice 3, 7, 10, 12 etc., despre ideea de labirint-iniţiere sau despre Edificiu ca Axis Mundi, ci de construcţia pas cu pas a labirintului. Cine a stat şi a bibilit partea aceea de roman ca pe un mic manual de la vreo jucărioară totemică, nădăjduiesc, vorba călugărului, că s-a istovit fără de rost. Autorul pune astfel în mâna cititorului fie o uşă inatractivă, inutilă, simpatică literar dar greu de descuiat, fie una din alte (îndepărtate) ţărmuri de idei.
Cu alte cuvinte (acum, lămuriţi chiar de autor), cartea este ingerabilă şi, într-adevăr, "de succes" datorită unui înveliş prodigios şi vai de cel ce îi testează fundaţia! Primul, traducătorul Florin Chiriţescu, observând că eventualele note explicative ar face din această carte o "vastă şi savantă comunicare academică", a decis să nu dea absolut niciuna. O alegere înţeleaptă. Dacă explicaţia ei ("pentru a nu-l lipsi pe Cititor de o mare bucurie: aceea de a căuta, de a se strădui să pătrundă ["] opera de artă") pare naivă, vorbiţi cu autorul.
Să nu ne îngustăm însă răutăcios viziunea. Seducătorul condei al autorului reuşeşte să pună într-un plan într-atât de îndepărtat toate acestea, încât numai un exces de victimizare în faţa lui "vast şi savant" poate distrage atenţia. Grăitor în acest sens, transcriu aici receptarea actului fiziologic al orgasmului în cheie monahală:" Aşa cum o picătură de apă căzută într-o cantitate de vin se risipeşte toată, pentru a căpăta gustul şi culoarea vinului, aşa cum fierul înroşit în foc îşi pierde forma lui de la început, aşa cum aerul când e inundat de strălucirea soarelui se transformă într-o nemărginită strălucire şi capătă aceeaşi claritate, încât nu mai pare luminat ci însăşi lumina, aşa mă simţeam şi eu dându-mi duhul într-o blândă lichefiere. "
Cred că există o vârstă potrivită când să-ţi pice Numele trandafirului în mână: nu prea puternic să îl strângi şi să-i curgă (adevărata?) zeamă, nu prea mic încât să n-ajungi nici măcar la cracă să îl poţi culege. Te intrigă şi "îl crezi" într-o egală, sănătoasă măsură. Te va surprinde (sau oftica, dacă eşti mai firoscos) senzaţia că această vârstă nu ţine nicidecum de istoricul persoanei tale ci că Umberto Eco, pagină cu pagină, te va înfia şi creşte după propriul plac.
Scrisă de Octav Popa
Citeste cele 23 COMENTARII si spune-ti parerea!
-
Andras spune:
Nedrept! 3 stelute? O citesc acum, fiind undeva pe la pagina 300… Si-i prea buna ca sa comentez inainte de a o termina! ;-)
-
Alu spune:
Eu nu am apucat inca sa citesc cartea insa recunosc ca m-ai facut curioasa. O voi citi imediat ce reusesc sa-mi fac niste timp liber. Pana una alta vreau m-a amuzat modul tau de a scrie care intr-un fel sau altul se aseamana cu al meu… simti mereu nevoia sa intrerupi si sa mai pui comentarii sau completari chiar si la ce ai scris tu. Totusi s-ar putea sa fie o “boala” asta. Oricum sper sa mai gasesc in curand si alte recenzii semnate de tine :?>
-
Alu spune:
vreau sa spun ma scuzati ca am mancat niste cuvinte, chiar cred ca mi-era foame… :?P ;)
-
ligia spune:
O carte fundamentala, fascinata. O recomand cunoscatorilor de limba italiana in original, pentru un plus de savoare.
Mi-a placut naturaletea cu care ai inceput recenzia si disponibilitatea de a accepta ca nu prea mai poti veni cu ceva absolut nou. Referintele de asemenea le-am gasit interesante. -
Andrei Rosca spune:
Vlad: e “gresita”? :)) Si cine stabileste cand e corecta? N-am nicio treaba nici cu cartea, nici cu numarul de stele dar trebuie retinut ca:
1. nu poti face comparatie decat intre recenziile facute de acelasi recenzent, la carti din aceeasi categorie.
2. asta e parerea celui ce a scris recenzia si e dreptul tau sa ai alta parere, insa faptul ca tu crezi altceva nu face ca acea parere sa fie cea “corecta” si nici invers; chiar nu vorbim despre formule matematice aici. -
octav spune:
uite ce e: arunci când mi s-a cerut să evaluez “Numele..” în steluţe-putere, nu ştiam exact cât şi cât. Coincidenţă însă, am mai cotrobăit un pic prin site şi tot acolo aş încadra-o. De ce?
O carte nu poate fi (nici măcar grosso moddo) “bună” sau “proastă” aşa că părerea cum că n-am intuit corect (ci greşit, cu caps chiar – GREŞIT) este una între altele. Te cred, te înţeleg, poate chiar ai dreptate**, însă va trebui să-mi spui aceleaşi lucruri.
Şi totuşi … de ce (doar) trei? Am considerat că tot ce poţi să estimezi (matematic, deşi oarecum copilăreşte, de la 1 la 5) este “impactul”. Ca şi Richter la cutremure, steluţele-ăstea măsoară “dauna” produsă. Ei bine, pe mine nu m-a dat afară din casă şi în trei sferturi din recenzie am explicat de ce. Nu spun asta ca să pozez înafectabilul recenzent distrugător de capodopere, mai ales că şi în lumea cărţilor, doar cine se ceartă se iubeşte.
*Şi cine o împarte? Noi? Scriitorii între ei? Critici (cu majusculă)? Recenzenţii? Opinia publică? Vânzările? Vezi… e tare complicat.
-
Andras spune:
Măi, Octav, la ce întrebări (fundamentale) te-ai găsit şi tu să ne iei la ceas de weekend… ;-)
No, am gătat cartea! Dar daţi-mi voie să mă detaşez un pic de poveste pentru a o putea aprecia cum se cuvine.
Nu ştiu cat e de bună sau nu! Dar, în umila-mi părere, iată câteva motive pentru care mi-a plăcut:
1. Nu e o carte rea! Ca naraţiune, nu neapărat pentru ingrediente precum „biserica catolicăâ€, „inchiziţieâ€, „mistere†şi alte chestii specifice consumatorului beletristicii de investigaţie…
2. E o carte faină! Genul celor care se citesc ACUM. Nu pentru că „şi-aşa n-am ce faceâ€, pentru că „tot m-am apucat de ea†sau din alt motiv…
3. Un volum sănătos! Măcar pentru cei cu o apetenţa pentru teologie şi pentru literatura de gen. Dar cu toleranţă scăzuta la misticism…
4. O lectură savuroasă! Cel puţin în ediţia din 1992 (Ed. Hyperion, Chişinău), belşug de inserţiuni lingvistice, răsfăţ descriptiv, un excurs semiotic de prima mână…
5. O carte admirabilă! Vorbim un pic despre mesaj? Despre oamenii simpli, despre necunoscuţii copişti şi despre epopeea cărţii în epoca pre-Gutenberg sau despre semnătura discreta a „autoruluiâ€â€¦
6. O carte fantastică! De re-citit teribila înfruntare despre cărţile „interziseâ€, dintre Jorge şi Guglielmo, de pe final…
7. O carte formidabilă! De fapt, o monumentală pledoarie pentru lectură şi un tribut adus lumii cărţii… -
dragos c spune:
Pana la urma nu am inteles care este parerea ta personala despre aceasta carte.
Ai asemanat un personaj cu un zeu indian – excelenta legatura.
Ai lamurit dualitatea analizelor lui Gugliermo.
Ai deconstruit structura romanului – evident, e o biblie a postmodernismului.
Dar pana la urma cartea ti-a placut? Te-a emotionat?… -
nana spune:
“Cum poate fi Guglielmo Zeul Legător când el se sustrage sistematic stadiului mistic? Prin apologia adusă lui Roger Bacon, prin aceea că îi îngăduie lui Adso „prihănirea†bărbătească, prin lipsa infailibilităţii, el nu poate fi mai mult decât un Romulus pre-european, o întruchipare „laicizatăâ€, dacă nu stângace a arhetipului. Să numărăm de exemplu câte rugăciuni şi slujbe pierde pe parcursul romanului pentru a afla misterul, ceea ce face în final oricum prea târziu. În plus, Varuna lega (tocmai asta era mÄyÄ) prin magie, de la distanţă ori Adso observă la un moment dat că bătrânul franciscan „nu poate gândi decât cu mâinileâ€; unde mai pui că nu putea desluşi nimic fără lentile sau că „prinde criminalul†din greşeala..”
Felicitari pentru revelatia avuta – aceea ca G. nu poate fi exponentul unei zeitati.Te felicit, de asemenea, si pt bogatele cunostinte de mitologie..dar dk analogia, dupa cum ai spus si tu, nu poate fi facuta de ce trebuie sa bati atata campii cu asta? e ca si cand ai vrea sa anulezi ceva ce nu exista. inteleg ca vreti abordari noi iar o astfel de carte permite, cum de altfel ai mentionat, o multitudine de interpretari dar in cazul asta mi se pare tras urat de par.. -
octav spune:
înţeleg ce zici.
paralela a avut totuşi două mari justificări:
1.să explice titlul original al recenziei (îl găseşti la subltitlu – “trandafir inerm pentru cititor imberb”)2. să demonstreze ideea principală a recenziei: echivocul oricărei interpretări.plus că, un paragraf nu mi se pare “bătut câmpii”. căci numai paragraful citat de tine se referă strict la analogia mitologică. sfârşitul lui este recenzia propriu-zisă.
a fost o astuţie textuală, care, dacă tot veni vorba, poate fi argumentată şi mai temeinic de atât (am omis voit câteva dintre explicaţiile notate în timpul cititului) iar “faza” s-ar putea chiar să “ţină”.:D
-
Madi spune:
Subscriu si eu, foarte interesanta recenzie si foarte diferita, ca stil, de restul.
Cat despre carte, eu am citit-o prin clasa a-7a, moment in care mi-a placut extraordinar de mult dar cred ca la varsta aceea i-am savurat doar aspectul de roman politist :) Motiv pentru care finalul articolului m-a facut sa ma gandesc serios sa il recitesc pe Eco, pentru a-l aprecia cu mai multa maturitate. -
Carmen spune:
Cuvinte pretioase… literatura de dragul literei.
Mesajul trunchiat, incomplet si in final…inutil. Manifestare a orgoliului literar.
Cuvinte care suna bine imperecheate, insa fondul este sec. De ce n-am epura limbajul de alaturari de termeni asa de pretiosi, cand stim cu totii ca regele e gol?
NU! (sau, ah, mai exista si varianta ca… nu ma prinde genul) -
olga spune:
Citesc acum cartea și pot spune că merită fiecare îndoială și greutate care ți se impune încă de la primele pagini,acestea făcîndu-te să-ți pierzi orice speranță de a adulmeca numărul mare de pagini până la sfârșit.Da,conține multe noțini religioase și fraze întortocheate,dar totuți e mai mare suspamsul și situația încurcată care te cuprinde în primele 100 de pagini.Trecând de această limită narațiunea de transportă într-un labirint din care o să poți ieși după citirea ultimului cuvânt.E o carte plină de entuziasm,ingeniozitate și o sumedenie de momente când ți se blochează creerul și trebuie să te oprești, analizând asupra celor întîmplate încă o dată.Anume astfel de cărți de motivează cu adevărat să citești și să rămâi cu ceva în cap după lectură nu pur și simplu să treci cu ochi,după care să uiți ce ai citit.Recomand cu mare drag această carte,chiar dacă încă nu am finisat-o(știu ce o să fac la noapte).
-
dragdelectura spune:
E evident ca autorul are o preferinta pentru cuvintele mari si o pricepere in a le manui. Totusi mie mi-a sarit initial in ochi partea cu “funia de la brâul stranei de franciscan a lui Guglielmo”. Eu cred ca acolo autorul se referea la straie, la rasa de calugar pentru ca strana conform dictionarului inseamna “Băncile așezate în dreapta și în stanga iconostasului, destinate cântăreților, într-o biserică ortodoxă”.
Recenzia e foarte interesanta, desi nu sunt de acord nici cu numarul de stelute (dar fiecare poate avea propria parere la fel de corecta cu a altora), nici cu interpretarea care, din pacate, mi se pare mai mult o expunere a eruditiei autorului si mai putin o abordare serioasa a romanului lui Eco. O spun fara rautate, autorul are un stil captivant de a scrie si cu siguranta ar putea oferi si o interpretare mai profunda a operei care sa nu fie atat de preocupata de coplesirea cititorului cu vorbe mari pe un substrat conceptual subtire.
Doua observatii:
1. Paralela cu Eliade e interesanta, dar nu se justifica decat ca excurs in slujba demonstrarii eruditiei autorului (de necontestat). Eco spune clar ca textul deschis nu sufera orice interpretare si daca o tentativa de interpretare nu este sustinuta de o parte a textului, ea trebuie abandonata. Sigur ca si autorul recenziei a abandonat-o, dar i-a acordat o importanta prea mare in economia recenziei, in detrimentul altor abordari fundamentate.2. Analiza despre simţul comun şi bunul simţ, invaluita in exprimari voit pretioase, dar care privite atent nu au sens, mi se pare superficiala si abordata intr-o cheie gresita. Guglielmo spune dupa episodul cu Bernardo Guy „ca filosof, mă îndoiesc că în lume există vreo ordine, ma mangaie sa descopar ca daca nu e o ordine, există măcar o serie de legături, în mici cantităţi, în treburile lumii” (si domnul Popa, care a trunchiat citatul fara puncte de suspensie, comenteaza „necuvenită îndoială!”). Probabil domnul Popa a scapat din vedere observaţia de încheiere a lui Guglielmo dupa arderea bibliotecii: „în univers nu există niciun raţionament”. Guglielmo, cel care il admira sincer pe William Ockham (nu intamplator!), exprima in ambele citate un punct de vedere nominalist – e vorba deci despre existenta universaliilor. Eco face subtil trimitere (pentru cine are ochi sa vada) la o serie de concepte care nu doar ca au definit din punct de vedere intelectual Evul Mediu in care este amplasata actiunea romanului, dar care formeaza baza abordarilor care orienteaza gandirea moderna (de aceea si legatura „deghizata” cu Wittgenstein, cu filosofia limbajului. Sa nu uitam ce spunea Wittgenstein: „intreaga filosofie este critica limbajului”!)
Departe de mine aroganta de a crede ca interpretarea mea bazata pe filosofie este pe deplin corecta si cu atat mai putin singura corecta! Dar personal prefer o recenzie care sa ofere analiza rece, dar argumentata si mai putin vorbarie infierbantata, desi aceasta din urma seduce si incanta la un nivel inaccesibil analizei rationale. Domnul Popa are un talent literar evident, e citit, dar (in aceasta recenzie, cel putin) are metahna de a folosi cuvintele voit pompoase pentru a alcatui un labirint de semne rupte de semnificatie, un suvoi care deruteaza, dar care trece fara a lasa vreun plus de cunoastere. Dar poate a facut lectura in graba si de aceea s-a oprit la un nivel superficial de interpretare! Oricum, creativitate lingvistica si un vocabular bogat are! ;-)
catalina spune:
11 April 2008 | 1:56 pm
Ingrozitor de (frumos) elaborata recenzie. Cei care nu au citit cartea vor fi ori fascinati ori speriati de-a dreptul la gandul lecturii. Pentru ceilalti, nu putini indraznesc sa sper, aceasta recenzie va fi urmata de o ridicare din umeri si un zambet usor. Ce carte grozava! Pacat ca lui Octav i-a placut de doar trei stelute.