Arsă de vie

Souad împreună cu Marie-Thérèse Cuny

Traducere de Oana Cătălina Popescu   

ISBN: 978-973-46-6467-2

Format: 130x200 mm

288 p.

Preţ: 29.95 lei

-fragment -

La noi, copiii vin cam la un an, unul după altul. Mama s-a măritat la paisprezece ani, tata fiind mult mai în vârstă decât ea. Ea a făcut mulţi copii. Paisprezece cu totul. Au rămas în viaţă cinci. Mult timp nu am realizat ce înseamnă paisprezece copii... Într-o zi, tatăl mamei mele vorbea despre asta, în timp ce eu serveam ceaiul. Parcă îmi sună şi acum în urechi vorbele lui: „Ce bine că te-ai măritat de tânără, ai putut face paisprezece copii... şi ai avut şi un băiat, ce bine!”.

Deşi nu mersesem la şcoală, ştiam să număr oile. Aşa că puteam să număr pe degete că nu eram decât cinci copii născuţi din aceeaşi burtă: Noura, Kainat, eu – Souad –, Assad şi Hanan. Unde erau ceilalţi? Mama nu spunea niciodată că muriseră, dar era ceva de la sine înţeles în expresia ei obişnuită: „Am paisprezece copii, din care şapte vii”. Admiţând că le număra şi pe surorile noastre vitrege, fiindcă nu spuneam niciodată surori vitrege, ci „surori”, eram, într-adevăr, şapte... Deci lipseau şapte? Admiţând că nu le punea la socoteală şi pe surorile cele mici, însemna că lipseau nouă?

Într-o zi, totuşi, am înţeles de ce nu eram acasă decât şapte – sau cinci...

Nu ştiu câţi ani aveam, dar nu eram „coaptă” încă, deci aveam mai puţin de zece ani. Noura – cea mai mare – era cu mine. Am uitat multe lucruri, dar nu şi ce am văzut cu ochii mei, terorizată, fără să-mi dau seama că era o crimă.

O văd pe mama culcată pe jos, pe o piele de oaie. Naşte, iar mătuşa mea Salima este împreună cu ea, aşezată pe o pernuţă. Aud ţipete, ale mamei şi ale bebeluşului, şi foarte repede mama ia pielea de oaie şi îl sufocă pe copil. Stă în genunchi, îl văd pe copil mişcându-se sub acoperământ, şi apoi gata. Nu mai ştiu ce a fost pe urmă, bebeluşul nu mai era acolo, asta a fost tot şi m-a cuprins o frică grozavă.

Deci era o fată pe care mama a sufocat-o la naştere. Am văzut-o o dată, apoi a doua oară, nu sunt sigură că am asistat şi la a treia, dar am ştiut. O aud pe sora mea mai mare Noura zicându-i mamei: „Dacă voi avea fete, o să fac şi eu ca tine...”.

Aşa a scăpat deci mama de cinci sau şapte fete pe care le-a avut în afară de noi, în mod sigur, după Hanan, ultima supravieţuitoare. Era ceva firesc, natural, care nu trebuia să creeze probleme nimănui. Nici mie, cel puţin aşa am crezut prima dată, chiar dacă îmi era frică.

[...]

Într-o seară, o nouă întrunire de familie: părinţii mei, sora mea mai mare şi soţul ei, Hussein. Fratele meu nu e acasă pentru că soţia lui urmează să nască şi el a plecat să stea cu ea la familia ei.

Ascult de după perete, terorizată. Mama i se adresează lui Hussein.

— Nu-i putem cere asta fiului nostru, n-o să fie în stare, e prea tânăr.

— Pot eu să mă ocup de ea.

Tata vorbeşte la rândul său:

— Dacă trebuie să o faci, fă-o cum trebuie. La ce te gândeşti?

— N-avea grijă, găsesc eu un mijloc.

Mama din nou:

— Trebuie să te ocupi de ea, dar trebuie să scapi de ea dintr-o singură lovitură.

O aud pe sora mea plângând şi zicând că nu vrea să audă aşa ceva şi că vrea să se întoarcă la ea acasă. Hussein îi spune să aştepte şi adaugă pentru părinţii mei:

— Voi o să ieşiţi. Plecaţi de acasă, nu trebuie să fiţi aici. Când vă întoarceţi, treaba o să fie făcută.

Am auzit cu urechile mele cum am fost condamnată la moarte şi m-am strecurat pe scară fiindcă sora mea tocmai dădea să iasă. N-am auzit urmarea. Puţin mai târziu, tata a făcut înconjurul casei şi uşa de la camera fetelor a pocnit.

N-am dormit. Nu puteam să cred ceea ce auzisem. Îmi spuneam: „Oare e un vis? Oare e un coşmar? O vor face cu adevărat? Sau e numai ca să mă înspăimânte? Şi dacă o vor face, când o să se întâmple? Şi cum anume? O să-mi taie capul?

Poate că mă vor lăsa să am copilul şi mă vor omorî după aceea? Oare îl vor păstra dacă e băiat? Mama o să-l înăbuşe dacă e fată?

Sau mă vor omorî înainte?”

[...]

Nimeni nu vine în salonul ăsta, nicio infirmieră, niciun medic. Nu îndrăznesc să vorbesc, cu atât mai puţin să le ating, iar mirosul care domneşte aici e infect. Am venit să văd una şi iată că descopăr două fete arse îngrozitor şi de care nu se îngrijeşte nimeni. Ies să caut o infirmieră în altă parte decât în această cameră de izolare. Găsesc una:

— Aş dori să-l văd pe medicul-şef al spitalului.

Sunt obişnuită cu genul ăsta de spital, nu e o noutate pentru mine. Medicul-şef mă primeşte bine, e mai curând simpatic.

— Uitaţi care-i treaba... Sunt aici două tinere arse. Ştiţi că lucrez cu o organizaţie umanitară; nu le-am putea ajuta?

— Ascultaţi-mă... nu vă sfătuiesc. Este una care a căzut în foc, iar cu cealaltă e o chestiune de familie. Sincer, nu vă sfătuiesc să vă amestecaţi.

— Domnule doctor, munca mea este să-i ajut pe oameni, şi în special pe cei care nu sunt ajutaţi de nimeni. Puteţi să-mi spuneţi ceva mai mult?

— Nu, nu. Fiţi prudentă! Nu vă amestecaţi în poveşti de genul ăsta!

În asemenea condiţii, nu trebuie să-i forţezi pe oameni. Rămân deci acolo, cobor din nou în salonul de izolare şi mă aşez o clipă. Aştept, sperând ca fata care deschide puţin ochii să poată comunica. Starea celeilalte este mai îngrijorătoare.

Cum o infirmieră trece tocmai atunci pe coridor, încerc să pun o întrebare:

— Fata aceasta, care are păr şi nu mişcă, ce-a păţit?

— Ah, a căzut în foc, e în stare critică; va muri.

Nicio milă în diagnostic. O simplă constatare. Dar formularea „a căzut în foc” nu mă păcăleşte.

Cealaltă se mişcă puţin. Mă apropii de ea şi rămân acolo ceva mai mult, fără să spun nimic. Observ, încerc să înţeleg, ascult zgomotele de pe coridor, sperând să vină cineva cu care să pot vorbi. Dar infirmierele trec grăbite, nu se ocupă de cele două fete. În mod evident, nu beneficiază de îngrijiri medicale. În fapt, există cu siguranţă ceva, dar nu îmi dau seama. Nimeni nu se apropie de mine, nimeni nu mă întreabă nimic. Sunt totuşi o străină, îmbrăcată după moda occidentală, dar totuşi foarte acoperită, din respect pentru tradiţiile ţării în care lucrez. Este obligatoriu pentru a fi primită oriunde. Ar putea măcar să mă întrebe ce fac acolo, însă mă ignoră.

La un moment dat, mă aplec deasupra celei care pare că mă aude, dar nu ştiu unde să o ating. Cearşaful mă împiedică să văd unde a fost arsă. Văd că bărbia îi e complet lipită de piept. Este o singură bucată de ţesut. Are urechile arse şi n-a mai rămas mare lucru din ele. Îi trec o mână prin faţa ochilor. Nu reacţionează. Nu-i văd nici mâinile, nici braţele şi nu îndrăznesc să ridic cearşaful. În fine, nu ştiu cum să fac. Trebuie totuşi să o ating undeva, pentru a-mi semnala prezenţa, aşa cum faci cu un muribund. Trebuie s-o fac să înţeleagă că este cineva acolo, să simtă o prezenţă, un contact uman.

Picioarele îi sunt îndoite cu genunchii ridicaţi sub cearşaf, cum se aşază femeile orientale, dar pe

orizontală. Îi pun mâna pe un genunchi – deschide ochii.

— Cum te cheamă?

Nu răspunde.

— Ascultă, am să te ajut. Mă întorc şi am să te ajut.

— Aioua, spune ea, adică „da” în arabă.

Şi asta e tot, căci după aceea închide ochii din nou. Nici nu ştiu măcar dacă m-a văzut.

Aceasta a fost prima mea întâlnire cu Souad.

 ***

Arsă de vie a fost tradusă în zeci de limbi şi publicată în milioane de exemplare în întreaga lume.

 Născută într-un sat din Cisiordania, Souad află repede că, în lumea tradiţională în care trăieşte ea, să fii fată este un blestem. Băieţii merg la şcoală, fetele nu. O fată trebuie doar să muncească şi să-şi facă rugăciunile. Dacă iese cîtuşi de puţin din cuvîntul tatălui, va fi bătută fără milă. O fată e mai puţin importantă decît un animal: dacă o familie are deja destule fete, cele care sînt în plus pot fi omorîte la naştere... La şaptesprezece ani, Souad se îndrăgosteşte de un bărbat despre care nu ştie mai nimic, dar care ar putea fi eroul ce o va elibera din robia tatălui ei. Visînd la iubire şi căsătorie într-o societate unde bărbaţii au toate drepturile, iar femeile doar îndatoriri, ea se îndreaptă fără să-şi dea seama spre catastrofă. Pentru că rămîne însărcinată şi îşi dezonorează astfel familia, cumnatul ei primeşte sarcina de a o pedepsi dîndu-i foc. Salvată de colaboratoarea unei fundaţii umanitare, Souad ajunge în Franţa, unde începe o nouă viaţă şi unde îşi va face cunoscută povestea cutremurătoare.

 „Cu ani în urmă am întîlnit fete care veneau de departe, ca şi mine. Sînt ţinute ascunse. O tînără care nu mai avea picioare, agresată de doi vecini care au legat-o şi au aruncat-o sub tren. O alta pe care tatăl şi fratele ei au vrut să o ucidă cu lovituri de cuţit şi pe care au aruncat-o într-o pubelă. O alta pe care mama şi fraţii ei au aruncat-o pe fereastră: este paralizată. Şi celelalte despre care nu se vorbeşte, care au fost găsite prea tîrziu, moarte. Cele care au reuşit să fugă, dar au fost prinse în străinătate: sînt moarte. Cele care au putut scăpa la timp  şi se ascund, cu sau fără copii, virgine sau mame.

N-am întîlnit o femeie arsă ca mine – nu au supravieţuit. Iar eu mă ascund şi acum, nu-mi pot spune numele, nu-mi pot arăta chipul. Nu pot decît să vorbesc – este singura armă pe care o am.”

Marie-Thérèse Cuny este scriitoare, scenaristă, traducătoare şi prezentatoare de televiziune. A scris peste 50 de cărţi.