Liliana Corobca

Caiet de cenzor

Carte publicată şi în ediţie digitală          

 Colecţie: Ego. Proză

Domeniu: Literatură română – Politică / Literatură română – Beletristică

 ISBN: 978-973-46-6614-0

Format: 130x200 mm

360 p.

Preţ: 34.95 lei

-fragment-

Am și eu călcâiul meu vulnerabil. Când dau de pasaje, descrieri, memorii, versuri despre război, ceva adânc și ascuns în mine se tulbură. Nu găsesc explicații convingătoare. Mă simt neputincioasă, aș vrea să tai tot războiul din literatură, orice aluzie la el, dar știu că nu pot face asta, nu avem asemenea indicații, nu ar fi profesionist, aș fi pedepsită pentru intervenții nejustificate.

Aceasta este frica ta? De ce te temi? De război?

Da, de război.

Z mă sfătuiește: Cenzurează-l! Atâta timp cât tăiem războiul din toate textele, el nu se va întâmpla și în lume va domni pacea! Cenzura este atotputernică, mai presus de greșelile omenești. Nu ai cunoscut războiul, nu l-ai simțit. Nici nu știi ce-i asta... Nu te mai gândi... Nu va fi al treilea război mondial, e o falsă alarmă, așa sunt scriitorii aceștia, au nevoie să se teamă de ceva și țin cu orice preț să-și bage și publicul în sperieți. Dar tu ești puternică și deșteaptă și nu cazi în plasă atât de ușor. Adică nu cazi în plasa lor. Oricum orice aluzie la război și la moarte presupune o viziune pesimistă și tragică asupra lucrurilor, deci ești acoperită, poți să tai. Nimeni nu vrea război, nu ești tu unica.

N-oi fi, dar mi se pare că textele îl cheamă, îl ademenesc, ca o incantație magică, ca un descântec care cheamă ploaia și ploaia vine. „Du-te, ploaie, la război, vino soare înapoi!” De ce tocmai la război? Ce are ploaia cu războiul?  Îl alungă și îl cheamă.

Până la arme și mitraliere, războialele se duc pe hârtie, deci putem interveni, putem influența, e teritoriul nostru. În general, nu urmărim scriitori, ci cenzori. Să știi că cei mai slabi se poticnesc la pornogafie, cei mai buni, la ideologie. Indiferent de regim. Dar cenzori cu sensibilitate sportită la tema războiului nu am mai avut. Dumneata, tovarășă, te poticnești la război, ceea ce e foarte important pentru noi. Îți vom exploata intuițiile și sensibilitățile.

Avem mai multe activități, ne-am ramificat, mai ales că, grație intensei noastre activități, războiul se amână, îl oprim și noi cât putem.

În ziua de azi, realitatea este un text bine cenzurat.

Cu chiu cu vai, cu eforturi inumane, ținem piept războiului, dar nu există arme și metode pentru a opri prostia umană. Așa că amare sunt speranțele noastre, deși luptăm din răsputeri.

***

Uneori mă simt ca o sperietoare pe un câmp de porumb. La prima apariție, toate cioarele și-au luat zborul, s-au îndepărtat, speriate, apoi încep să se obișnuiască cu prezența mea, se conving că mare rău nu le pot face, mă pândesc de la distanță, după asta se apropie, cele mai curajoase mi se așează pe umăr și cu mare satisfacție îmi aplică un găinaț unde se nimerește. Nu pot decât să aștept să adie vântul, ca să fâlfâi neputincios dintr-o mânecă găurită a hainei mele vechi ăn speranța că vor pleca. Rolul principal al cenzurii a ajuns acum să fie asemenea unei sperietoare într-un lan inundat de obraznice ciori. Când ciorile se vor obișnui cu ea și nu-și va mai motiva în vreun fel existența, ea va dispărea. Va deveni inutilă în acel peisaj.

***

Față-n față cu cartea stau și susțin mereu un examen. Alt examen sau același examen. Treci tu, autorule, trec și eu. Trec eu cu bine de cartea ta, mă descurc prin hățișul tău de capcane, șerpi, șopârle și alte animale agresive și otrăvitoare, pe care mi le scoți la fiecare rând, la fiecare alineat, treci și tu în partea vizibilă a lumii, partea publicabilă. Ajung eu la capătul pădurii tale de semne și de înțelesuri, ajungi și tu apoi la finalul de etape pe care-l presupune apariția unui volum. Legați unul de altul, fără a ne dori asta prea mult, fugind sau îndreptându-ne spre aceeași închisoare sau din aceeași închisoare, mereu împreună cu cartea care ne unește.

***

Mă întreabă, când ultima dată te-ai simțit satisfăcută?

Am vrut s-o iau în râs, apoi m-am gândit: când m-am simțit cu adevărat satisfăcută ultima oară? Când? Ea așteaptă să-i numesc o carte, să mă laud cu vreun autor de succes, vreun iubit poate, deși nu suntem atât de apropiate ca să-i fac asemenea confidențe. Dar nu, nu, știu când, la modul cel mai serios:

-Când am ucis într-una din nopți (acum două zile) un țânțar care nu mă lăsa să dorm. Era o zăpușeală afară, 31 de grade, nu mai puteai respira, nu aveam aer, am deschs geamul și a intrat o animală care m-a pișcat, mi-a supt sângele și, fiind ghiftuit, s-a pus energic pe bâzâit. După ce m-am tot scărpinat de la mușcături, a trebuit să-i ascult bâzâitul pe la nasul meu. Nu era chip să adorm! A doua zi, la lucru nedormită, neodihnită, cu vigilența la pământ! M-am trezit, am aprins lumina, l-am căutat, nu l-am găsit, am stins lumina, iar bâzâit, iar aprins lumina. Descoperit! Și cu manuscrisul care îmi era la îndemână când ți l-am pocnit, măi frate! Când l-am ars! Sângele meu și al lui s-a transformat într-o floare roșie pe peretele alb! Iată satisfacția! Iată suprema victorie! Nici dacă aș fi descoperit douăzeci de greșeli într-o carte nu m-aș fi simțit atât de bine! Niciun autor n-o să-mi fie atât de dușman ca un țânțar care îmi strică somnul!

***

Caiet de cenzor are ca punct de plecare corespondenţa fictivă dintre autoare şi şefa Biroului Documente Secrete din temuta Direcţie Generală a Presei şi Tipăriturilor (Cenzura), care în anii ’70 mergea personal la fabrica de hârtie să ateste arderea sau tocarea caietelor de cenzori (considerate secrete de stat) şi care, înainte să fugă din ţară în 1974, a sustras unul dintre aceste caiete. Acum, după patruzeci de ani, îl pune la dispoziţia cercetătoarei. Întreaga activitate a unui cenzor – meserie ingrată, despre care era interzis să vorbeşti – este rezumată în acest caiet-jurnal, ce dezvăluie nu doar structurile instituţiei cenzurii, ci şi viaţa de culise, cu frământările, revoltele şi culpabilizările celor care decideau soarta cărţilor. Sunt doar cinci luni din viaţa cenzoriţei Filofteia Moldovean, dar atât de dense, încât ne dau imaginea aproape completă a acestei instituţii misterioase. De profesie cititori şi vânători de greşeli ideologice, asaltaţi de sute de manuscrise, de termene drastice de predare şi sancţiuni ameninţătoare, cenzorii îşi pierd identitatea şi, măcinaţi adesea de nevroze şi alte boli, îşi caută vindecarea inclusiv prin scris. „Operele” lor – caietele de cenzor –, autocenzurate sau nu, trebuiau obligatoriu să dispară. Nu s-a păstrat niciun asemenea document în arhive, încât Caietul de cenzor al Lilianei Corobca este reconstituit din cenuşa tuturor la un loc.