bookblog.ro

---

Fragment: „Haiganu. Furia Oarbă” de Marian Coman

Scris de • 9 May 2017 • in categoria Noi aparitii, Recomandari

Titlu: Haiganu.Furia Oarbă

Autor: Marian Coman

Editura: HAC!BD

ISBN: 978-606-93640-7-9

Număr pagini: 240

Data aparitiei: 2017

 

 

Prolog 

Unul dintre băieți vorbise în somn, iar Nedelia aruncă degrabă o privire în odaie să se asigure că tihna celor mici nu a fost tulburată. Se întoarse apoi lângă Zalida și începu să adune din blide în vreme ce fata plămădea aluatul pentru pâinea de peste zi.

— Maică, spuse Zalida.

Nedelia nu-i răspunse.

— E din cauza copiilor găsiți în pădure astă iarnă, așa-i? continuă fata, lovind în grămada de cocă albă pe care apoi o apucă, o ridică și-o trânti pe lemnul mesei în locul în care presărase mai întâi un praf de făină.

— Mai încet, Zalida, se încruntă Nedelia arătând spre odaia în care dormeau copiii.

— Nimic nu mai e la fel de atunci, continuă fata în șoaptă. Ești mereu căzută pe gânduri, ai încetat să ne spui povești, pare că ceva rău s-a întâmplat.

— Nu mai ești un copil, Zalida. Și va trebui să înțelegi un lucru mai greu de înțeles.

Fata se opri din frământat aluatul. O străpungea cu privirea, iar Nedelia simțea nemulțumirea din ochii ei.

— Știam eu că despre asta e vorba. O să ne părăsești, așa-i? spuse Zalida, iar gândul fetei tălmăcit acum în cuvinte părea să fi zăbovit multă vreme în mintea copilei, într-atât era de încărcat de temeri și de nesiguranță.

 

Afară începură să cânte cocoșii, semn că noaptea dădea să se spargă, iar Nedelia porni să-i povestească Zalidei despre primii copii pe care i-a îngrijit, despre cât de mari și înțelepți s-au făcut și totuși cât de răi sunt uneori.

— Poate că și tu, Zalida, vei avea nevoie de ajutorul meu. Cândva, când vei fi ajuns deja la casa ta. Atunci, dacă-mi va fi în puteri, nu o să stau pe gânduri și o să pornesc către tine. Acum însă a venit vremea să ajut pe altcineva.

Fata nu spuse nimic. Focul trosnea în cuptor, iar în casă mirosea a aluat dospit. Nedelia netezi colțul unui ștergar întins pe masă, apoi privi o vreme în gol încercând să înțeleagă mai bine chemarea care ardea în ea.

— Dădacă! se auzi un scâncet din odaie, iar Nedelia păși repede acolo, în întunecimea camerei.

— Grăbește-te, dădacă, făcu vocea din nou.

Nedelia privi în întuneric, de jur împrejur.

Nimic nu tulbura somnul copiilor.

 

Capitolul 1

Șoapte

 

Haiganu

... Timpul e prelungirea dorințelor tale...

… Pe-afară e un alt înăuntru...

... Slavă Zeului Osândit!...

”Credeai că ți-ai găsit liniștea, Haiganu?”

Ochiul său se ridică asemeni unei păsări nevăzute peste toată mulțimea din fața Karsei. O vreme zbură după Ghilmax încercând să se agațe de urma pe care băiatul o lăsase cumva în mintea grifonului, apoi scrută zările, se aruncă în zilele ce încă n-au venit scormonind fără astâmpăr și, în cele din urmă, se prăbuși cu totul în Fluviul Șoaptelor, printre gânduri și voci, peste blesteme, rugi și frici. Se întoarse apoi neputincios în piața din fața orașului-peșteră, unde ținea încă în brațe trupul lui Zourazi. Iar șoapta aceea, șoapta lui Pleistoros continuase să-l urmărească în tot timpul acesta, agățată de ochiul său, de mintea sa și de spiritul său, ca o gheară de vultur înfiptă în carnea prăzii.

”Credeai că ți-ai găsit liniștea, Haiganu?” șoptea Pleistoros iar și iar. Și, odată cu el, toate vocile oamenilor, toate gândurile lor, din ce în ce mai neliniștite, mai învolburate, mai nesuferite continuau să vuiască.

Din ochiul lui Haiganu căzu mai întâi o lacrimă care udă rana de pe obrazul lui Zourazi, iar zeul speră pentru o clipă că sângele va prinde viață și că trupul acela se va ridica și va purta din nou în el spiritul băiatului, că șoapta sa îi va aduce din nou o fărâmă de pace în toată marea de neliniști. Dar nu, nu se întâmplă nimic. O lacrimă. Două. Trei.

”… plânge…”

”… zeul plânge… plânge… Zeul Osândit plânge…”

Deasupra Karsei se-adunară norii și începu o ploaie molcomă. Odinioară, pe vremea în care în primul paradis nu începuse războiul, Zibelthiurdos obișnuia să-l necăjească chemând norii din care storcea deasupra lui o ploaie albastră ce-i mânjea straiele. Chipul de copil al lui Zibelthiurdos se deschidea atunci într-un zâmbet luminos, iar Haiganu arunca spre el cu ce prindea la îndemână, apoi se fugăreau prin iarba colorată, pe potecile de piatră din preajma Marelui Amfiteatru ori zburau prin castelele călătorilor, stârnindu-i și pe aceștia, silindu-i să-și aleagă o tabără, îmbulgărindu-se apoi cu ghemotoace de flori ori, dacă se lăsa întunericul, cu pulberi de lumină. Trecute erau demult acele vremuri, trecut era zâmbetul lui Zibelthiurdos, iar Haiganu n-avea niciun motiv să creadă că vechiul său prieten a adunat norii să plângă, în această lumea, de dorul său.

”... plânge...”

”... Zeul Osândit plânge, iar cerul plânge odată cu el...”, făceau vocile în Fluviul Șoaptelor, iar lacrimile lui Haiganu se amestecau cu apa ce îi șiroia pe față.

”Plângi pentru un om, Haiganu?” făcu Pleistoros, apoi râsul său se auzi ca un tunet prelung și, pentru o clipă, lui Haiganu îi păru că toți cei din jurul lui, toți oamenii strânși în fața Karsei poartă chipul lui Pleistoros.

Și râd.

***

Când războiul prinde în ghearele sale lumea, creaturile mânate în luptă de Dekibalos, Moroianu și Akarun trec prin foc și sabie cetate după cetate, în vreme ce un mag proscris ajunge dincolo de marea cea mare, în tărâmurile neumblate, iar un copil pășește în lumea zeilor, unde-l așteaptă grozăvii mai mari decât cele pe care le-a îndurat pe pământ.

Aventura Zeului Osândit continuă în „Furia Oarbă”, al doilea volum din trilogia ”Haiganu”.

Ilustrat de graficianul Andrei Moldovan, romanul lui Marian Coman duce mai departe povestea din „Fluviul Șoaptelor”, într-un univers fantastic ce-și trage seva din mitologia traco-dacă și din folclorul românesc.

Cartea are 240 de pagini, hărți și ilustrații la fiecare capitol.

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro